Spații culturale nr. 10 (8)

AL. SĂNDULESCU

Râmnicul de altădată

Iată o temă pe care şi-ar putea-o alege spre
cercetare un tânăr din partea locului. Dorind să
obţină o imagine cât mai completă a interferenţelor
literare şi artistice râmnicene, ar apela în primul rând
la scriitorii şi oamenii de cultură în sens larg ai
trecutului, legaţi adesea în mod semnificativ de
aceste meleaguri. Folosesc pluralul, pentru că harta la
care mă refer cuprinde atât oraşul Râmnicu Sărat, cât
şi ţinuturile din preajmă, ce gravitau în jurul său, ca
centru administrativ în epocă. De aceea să nu
surprindă că voi numi aici localităţi ce aparţin acum
de alt judeţ, dar care pe atunci, în secolul 19 şi prima
jumătate a secolului 20, se aflau sub jurisdicţia
Râmnicului. Nu e vorba de nicio revendicare,
departe de mine gândul, sau dacă ar fi una – e
gratuită şi pur literară. Textele înseşi ne conduc şi
dincolo de barierele oraşului, înspre munte, înspre
podgorie şi înspre câmpie. Geografia lor, ca opere de
ficţiune, oscilează între real şi imaginar, deci cred că
nu poate încăpea nici umbră de supărare.
Să începem cu realul.
În 1840, când un grup de tineri munteni, în frunte
cu Ion Câmpineanu, organizează o societate secretă
ce urmărea abolirea Regulamentului Organic şi agita
ideea unirii Principatelor şi a împroprietăririi
ţăranilor, Cezar Bolliac, participant la această acţiune,
este surghiunit la schitul Poiana Mărului, din munţii
Râmnicului, unde a rămas mai bine de o jumătate de
an, timp în care ar fi scris poezia „Sila”. Aceleaşi
locuri vor fi vizitate peste câteva decenii de
Al. Odobescu, marele iubitor de istorie veche, de artă
şi de folclor. El aude aici basmul bisoceanului,
„Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat”, pe carel
repovesteşte în „Pseudo-cynegeticos”; aici aflăm şi
o amplă descriere a plaiurilor de la izvoarele
Râmnicului, de la Bisoca şi de la Necule, sat ascuns
între Pietrele Fetii şi vârful Steşicul: „Mai aproape de
noi însă, sub forme şi cu culori mai reale, se vedeau
pe vârful Bisocei şi al Ulmuşorului mari pietroaie
sure şi murgi, unele grămădite la un loc ca turme de
vite adunate la repaos, altele răsipite prin livezi ca
vacile când pasc, pribege. Apoi, subt aceste muchii, la
stânga, pământul se lasă la vale în costişe şi pripoare
gradate, până se confundă cu jgheaburile mult
umbrite ale Râmnicului şi Râmnicelului; tot pe acolo,
la locul ce se zice între Râmnice, se găseau poienile
fragede şi verzi ale Năculelor, adăpostite sub stâncile
roşcate, care se numesc Pietrele Fetii; şi în fund de
tot, înălţându-se în albăstreala înnegurată a cerului,
se pierdeau culmile păduroase ale Steşicului, înalte
în umbre viorii, civite şi negre”.
Peste alte câteva decenii, Al. Vlahuţă va fi şi el
atras de acelaşi peisaj, mustind de frumuseţe şi de
cântece populare. (Un distins profesor şi cercetător
focşenean, Ion Diaconu, a publicat acum vreo 70 de
ani trei volume, intitulate „Folclor din Râmnicul
Sărat”). Vlahuţă vine dinspre Munţii Buzăului,
trecând spre ţinuturile Vrancei, în traseul său binecunoscut
din „România pitorească”. Valea
Râmnicului i se deschide în faţă ca o carte : „Din
codrii Găvanelor ieşim pe-ntinsoare de plaiuri, spre
răsărit, pe sub gropile de aur din muntele Bisoca –
Abrudul Buzăului – lăsăm în urmă sate, împrăştiate
pe văi, şi lacuri cu ostroave plutitoare şi izvoare
sărate ce-aştern, pe unde trec, cărări de zăpadă, şi
după vreo trei ceasuri de umblat tot pe locuri
învălurate şi pe sub frânturi de dealuri descoperite,
cotim la stânga şi dăm în măreaţa spintecătură a
Râmnicului. Valea se deschide ca o carte, pe
malurile-i răvărsate, de-o uimitoare înălţime, se-nfig
gospodării, căsuţe rari, fâneţe-ngrădite cu leaţuri,
fâşioare de livezi prinse de clinuri înguste, gata parcă
să pornească şi să curgă toate de râpă. Aici, la capătul
Bisocei, e schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul
pădurii ce-mbracă până jos malul drept al
Râmnicului”.
De la Jitia, unde „încep a se ridica grebenii
munţilor ce-ncununează partea dinspre miazănoapte
a Râmnicului Sărat”, scriitorul urcă la Necule.
Aici, i se povesteşte de către un ţăran, moş Gheorghe,
legenda celor două stânci numite Pietrele Fetei. Şi
bătrânul o spune, ca şi când ar fi fost martor: ”Iată
acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o
fată şi un băiat – şi cătând încoace, pe plaiul
Neculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai
departe, ş-au luat fiecare câte o stâncă din ţancul
muntelui, cum am lua noi o pietricică, ş-a aruncat
întâi băiatul, şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când
a zvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh, ca scăpată
din praştie, şi tocmai aici a căzut; ş-atunci, băiatul, de
necaz, c-a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai
o dată a izbit cu baltagu-n piatră ş-a despicat-o-n
două, cum vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs, de-au
clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancii”.
Al. Vlahuţă locuia, mai ales vara şi toamna, la
Dragosloveni, sat situat la vreo 20 km de Râmnic, pe
şoseaua înspre Focşani. Avea acolo o casă
încăpătoare (azi, casă memorială), unde veneau
adesea bunii săi prieteni, Caragiale şi Delavrancea.
Cu acesta îl vedem într-o fotografie din 1914, la
Dumitreşti, cea mai mare comună din zona de
munte, pe atunci, reşedinţă de plasă.
În apropiere de Dragosloveni se află Plaineştii
(numită acum Dumbrăveni), unde s-a născut Duiliu
Zamfirescu, focşănean prin familie, dar evocând în
nuvelele şi romanele lui deopotrivă dealurile şi
câmpia Râmnicului. (A se vedea „Conu Alecu
Zăgănescu”, „Spre Coteşti”). În satul Băleşti, la vreo
15 km nord-est de Râmnic, a petrecut scriitorul unele
vacanţe în adolescenţă şi tinereţe la conacul unei
verişoare, căsătorită cu bogatul moşier Simionescu-
Râmniceanu, prototipul lui Tănase Scatiu din
romanul cu acelaşi nume. Aici, în marginea de sus a
Bărăganului, va fi văzut scena treierişului cu
„batoza”, în vâltoarea de praf şi căldură, ca şi
bătăturile ţăranilor, unde alergau în jurul steajărului,
câte doi şi trei cai, pe vraful de grâu; aici va fi
suportat şi el dogoarea lui iulie şi va fi ascultat
liniştea şi muzica bucolică a nopţii campestre:
„Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate
celea. Întunericul se coborâse din fundul depărtărilor
parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute, şi
haosul ar fi inundat lumea. Rar, câte un zgomot din
sat venea să tulbure paşnica tăcere a câmpului. Un
câine lătra în somn, înăbuşit, or un buhai mugea cu
glas adânc; cucovele de baltă ţipau câteodată în
marginea trestiilor, or rânchezatul vreunui mânz
venea ascuţit despre păduri. Ţârâitul bălăriilor părea
a face parte el însuşi din tăcere”. („Viaţa la ţară”).
Oraşul Râmnicu Sărat sau Slam-Râmnic, având o
existenţă ce trece de 570 de ani, unde Ştefan cel Mare
îl bătea pe Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) la 1481 şi unde
la sfârşitul secolului 17, picta vestitul Pârvu Mutu o
ctitorie brâncovenească, a atras atenţia marelui
N. Iorga, care, în volumul său din 1904 „Drumuri şi
oraşe”, va transmite o imagine, pe cât de
semnificativă pentru scrisul său plin de relief, pe atât
de exactă, oferindu-ne posibilitatea să recunoaştem în
liniile ei, fie şi în parte, oraşul nostru după mai bine
de 100 de ani. Regăsim aievea gara, Bulevardul gării,
clădirea Consiliului Orăşenesc, grădina publică, liceul
(pe atunci, gimnaziu) şi şcoala primară de alături,
multă vreme, nr. 3: „O gară cochetă, [construită după
proiectul inginerului Anghel Saligny, autorul podului
de peste Dunăre, n.m.], prea mare pentru micul oraş,
îşi desface peronul ei larg. De la dânsa se deschide un
fel de bulevard, care duce la noul Palat Administrativ
şi la vechea Casierie, amândouă clădiri impunătoare.
Şi ele, şi drumul sunt desăvârşit, model de curate. În
dreapta gării, rânduri de plopi, sădiţi pentru a apăra
linia de troiene, formează o dumbravă a cărei răcoare
cheamă vara drumeţii care au de ce să se ferească. Dar
pentru ceilalţi locuitori, Râmnicul are o grădină
publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de
alei drepte, bine prunduite, împodobită cu arbori
frumoşi, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă
o lume bună. Mai departe, iată o şcoală primară
frumuşică şi lângă ea gimnaziul, curat ca un pahar; e
despărţit de stradă printr-o grădină îngrijită”. Putem
spune, un adevărat, surprinzător model, care cu
siguranţă ar fi de urmat!
Înaintând în oraş, pe Strada Mare, scriitorul ajunge
în piaţă, la vechea Primărie, în spatele căreia
descoperă „mânăstirea Râmnicului” şi o serie de alte
relicve istorice: „O clădire prefăcută pe vremea lui
Brâncoveanu, cu stâlpi frumoşi şi bune proporţii”.
Râmnicul văzut de scriitori a fost în acelaşi timp şi
o gazdă bună a lor. Nu numai că pe străzile lui au
trecut, chiar dacă n-au scris întotdeauna despre el,
Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, N. Iorga, Gala
Galaction, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, dar şi
pentru că le-a deschis paginile unor publicaţii ce au
apărut aici. Desigur, cea mai însemnată este „Gazeta
Săteanului” (1884-1904), care s-a bucurat la început
de sprijinul lui M. Kogălniceanu şi mai apoi al lui
Spiru Haret. După dispariţia revistei „Vatra” (1896),
„Gazeta Săteanului” rămâne alături de „Literatură şi
artă română”, una dintre puţinele reviste de ţinută.
Ea avea un profil de popularizare, mai ales a
cunoştinţelor agricole şi a culturii pentru săteni, însă
publica şi literatură şi încă de cea mai aleasă valoare.
În coloanele ei îi aflăm pe G. Coşbuc, Al. Vlahuţă,
Şt. O. Iosif, I. Al. Brătescu-Voineşti şi – de subliniat –
pe Caragiale şi C. Dobrogeanu-Gherea. Criticul
încredinţează revistei studiul „Ţăranul în literatură”,
unde identificăm una dintre primele teoretizări la noi
a romanului şi dramei cu tematică rurală, iar
Caragiale dă la iveală câteva dintre cele mai de seamă
nuvele: „Cănuţă, om sucit”, „La hanul lui Mânjoală”,
„Două loturi”, „La conac”, „În vreme de război”.
Colaborarea începe cu o scrisoare, vai, din păcate,
foarte actuală, adresată redactorului, în care, dezamăgit,
dramaturgul fulminează împotriva profesiei de literat şi
declară că nu-i place deloc această meserie, care i-a
adus numai ponoase (să notăm, în primul rând,
materiale) : „Douăzeci şi patru de copii să am – să mă
ferească Dumnezeu – pe toţi i-aş face oameni politici,
adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe
măcar atâta, l-aş învăţa să prindă câini cu laţul.
Hengher, da! Da literat, nu! Mai bine să-şi bată el joc de
literaţi, când o întâlni la un an odată unul, decât să-şi
bată joc hengherii de el pe toate potecile”.
Şi mai departe: „ Nu mi-e drag condeiul, crede-mă;
ba chiar din potrivă. E o unealtă cu care n-am făcut
niciodată ceva cum se cade pentru lumea mea, dar
cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mare
necaz şi multă pagubă. Oricând aş putea, l-aş
schimba bucuros pe o unealtă mai onorabilă, mai
folositoare şi altora şi mie. Să aibă de la mine toţi
vrăjmaşii mei numai această urare: neam de neamul
lui, măcar unul la trei copii, să le ajungă literaţi
români, dar nimic altceva decât literaţi români!”.
Ironie a sorţii: cei doi fii ai lui Caragiale vor deveni
scriitori şi încă de primă mărime, dacă e să-l numim
pe Mateiu Caragiale !
,,Gazeta săteanului”, având o excelentă condiţie
grafică, era condusă de C.C. Datculescu, filantrop şi
om de ispravă, care în 1889 a oferit şi terenul necesar
pentru construirea liceului, pe atunci numai
gimnaziu, numit mai întâi „Vasile Boierescu”, iar
după marele război, „Regele Ferdinand”.
Nu mă pot abţine să nu însemnez şi o amintire. În
1948, eram elevi în ultima clasă de liceu, a 8-a (a12-a),
secţia literară, şi sala noastră de clasă, o încăpere
micuţă, se găsea la etaj, în aripa din stânga, cum
priveşti spre clădire. Până să intre profesorul, ne
căţăram pe tocul ferestrelor de unde vedeam, când şi
când, peste drum, un domn respectabil, bine făcut,
care împuşca ciori. El se numea Miti Zamfirescu şi
era moşier. Mai târziu, în cercetările mele la
Biblioteca Academiei Române, aveam să aflu că
fusese coleg de liceu şi prieten cu G. Topîrceanu.
Acesta îi adresa scrisori din armată în 1907.
Impunătorul nostru vecin avea un frate, şi el mare
proprietar, iubitor de cultură, cochetând cu poezia şi
semnând cu pseudonimul Matei Elian. Se afla în
raporturi de amiciţie literară cu mulţi dintre cei mai
însemnaţi scriitori ai vremii. În casa lui de la
Dumitreşti i-a primit pe Delavrancea şi Vlahuţă, pe
Gala Galaction şi pe Ion Minulescu. Era un pasionat
colecţionar de cărţi rare, icoane, zapise întărite cu
peceţi domneşti, scrisori de la mari personalităţi şi
autografe. Personal, am avut ocazia să-l cunosc prin
1945, când, ca foarte tânăr stihuitor, cu timiditatea
vârstei, am îndrăznit să-i fac o vizită. Ca o curiozitate
(senzaţională pentru mine), mi-a arătat un volum cu
semnătura lui Victor Hugo. Foarte curând,
comuniştii l-au condamnat pe „duşmanul de clasă”,
înrăit „reacţionar”, nu numai la „domiciliu
obligatoriu”, izgonindu-l din casă într-o altă comună,
dar totodată, aruncându-i pe foc biblioteca-tezaur.
Actul barbar reprezenta una dintre numeroasele
crime culturale pe care le săvârşeau „revoluţionarii”
noştri, cu toţii analfabeţi. „Noi muncim, noi nu
gândim”, vor spune, vai, şi peste ani.
În apropierea casei lui Miti Zamfirescu, vizavi de
grădina publică, se găsea casa lui Menelaş Chircu.
Acesta a organizat înainte de primul război mondial
echipa de dansuri populare „Chindia”, care, pentru
calităţile ei coregrafice, va fi aplaudată la Paris şi la
Londra. Era, de asemeni, iubitor de literatură,
invitându-i la via lui de la Zaplaz pe Delavrancea şi
Vlahuţă, admiratori ai amintitei echipe de dansuri, şi
mai târziu, pe M. Sadoveanu şi G. Topîrceanu.
Printre însufleţiţii animatori culturali ai Râmnicului,
să-l mai amintesc pe Octavian Moşescu, prieten şi
evocator al unor mari pictori români, ca Petraşcu,
Pallady, Steriade, Ghiaţă şi fondatorul a numeroase
publicaţii râmnicene, precum „Vestala” sau „Foaia
Râmnicului”. Să nu-l uit pe profesorul meu de
Română şi poetul Stelian Cucu, cel care a condus
revista „Glas tânăr” între 1932-1942. În paginile ei au
apărut recenzii despre „Cartea nunţii” de G. Călinescu
şi despre „Patul lui Procust” de camil Petrescu.
Revenind la tânărul de care vorbeam la început,
cercetător al istoriei Râmnicului, el va avea de spus
mult mai multe, consultând şi alte surse (de luat în
seamă în chip deosebit lucrarea lui Alexandru
Oproescu, „Presa literară buzoiană şi râmniceană”). Pe
o hartă literar-artistică a ţării, oraşul nostru şi ţinutul
din jurul său vor marca unul dintre monumentele de
arhitectură brâncovenească, vor intersecta opera lui
Odobescu şi Caragiale, a lui Vlahuţă şi Duiliu
Zamfirescu, a lui N. Iorga. Aici se înalţă vârfuri, ca
Basmul bisoceanului şi, în parte, „Viaţa la ţară”, şi prin
eforturile unor pasionaţi locali, care au făcut să apară
ani de zile reviste importante, precum „Gazeta
săteanului” (C. C. Datculescu), să realizeze bogate
colecţii de artă (Octavian Moşescu) şi biblioteci
conţinând manuscrise şi cărţi rare, acestea, din păcate,
pierdute (Alexandru Zamfirescu) – s-a consolidat o
temeinică tradiţie culturală, ce merită a fi continuată.

GHERASIM RUSU TOGAN

Lucian Blaga şi „Misterul
păgân” al unei existenţe.
Convertiri magico-ritualice

Construită pe misterul păgân al unei existenţe,
drama „Zamolxe” de Lucian Blaga converteşte
valorile folclorice într-o sumă de mituri
emblematice, „cu precădere din acele zone ale
umanului ce păstrează tiparul primordial” (1).
Altfel, simbologia piesei se constituie dintr-un
concept fundamental, al cărui purtător este însuşi
personajul – cheie, Zamolxe, zeul solar, persoană
sacră, optând pentru o religie a „firescului organic”
(2), o trăirea lumii la nivel stihial: „Fii izvor, fii
fulger”. Drama, în ansamblul ei, oferă o vastă
proiectare a fabulosului şi magiei, convertite în
elemente de cunoaştere şi de referinţă, fundal şi
esenţă, totodată, în care se ţese imaginea unui
Zamolxe care reprezintă spiritul jertfei, ca
necesitate, marcând, în concepţia lui Durand „o
direcţie profundă, nu de a se depărta de condiţia
temporală printr-o separare rituală, ci de a se integra
timpului” (3).
Spirit purtător al unei noi religii, Zamolxe
acţionează într-o lume de mari contradicţii pe plan
spiritual, ale cărei osaturi şi componente sunt
construite prin apelarea la ritualuri şi concepţii
magice, extrase de către autorul „Spaţiului mioritic”
din inepuizabilul filon folcloric, sumă de rituri
ancestrale, îmbrăcate într-o semantică originală.
Către acest univers al dramei ne vom abate
atenţia, având în vedere preceptul lui Durand:
„Imaginarul constituie esenţa spiritului, iar
începutul oricărei creaţii a spiritului uman… este
guvernat de funcţia fantastică” (4). Ca urmare, seria
conflictuală a dramei este împănată de cugetări
ritualice, peste care se revarsă aureola de magie şi
de mister pe care o trăiesc în mod profund
personajele.
Soarele, bunăoară, este semnul emblematic în
ipostaza puterilor uraniene sub care se împlineşte
destinul lui Zamolxe. De asemenea, „în ritmica
mioritică” a piesei, cum o denumeşte Dan C.
Mihăilescu, intervin personaje învăluite în mister,
deţinătoare sau, dimpotrivă, lovite de puterile
magice.
Într-o asemenea grilă, supunem judecăţii starea
conflictuală Vrăjitor – Mag, cel dintâi fiind una din
forţele care, prin practicile utilizate, conciliază sau
îndepărtează forţele oculte; „mâna şi cuvântul”, iar
de-aici viziunea Magului asupra forţelor stăpânite
de către Vrăjitor este conformă cu cea mitică,
tradiţională: Magul „De tini ascultă apa” /
Vrăjitorul „De mini ascultă focul”/ Magul „De tini
ascută vântul” / Vrăjitorul „De mini ascultă stelele”.
Magul, în cele din urmă, îşi subordonează chiar şi
propria sa putere: „Şi mai presus de orişice / De tini
ascultă orişice”.
Ciobanul, personaj întregitor, în structura dramei,
este văzut de către exegetul amintit ca o sumă de
tonalităţi caracterologice: „fabulos şi metaforic,
spiritul pur şi elanul afectiv, vigoare şi psihologie
primitivă” (5) şi totodată purtător al unei credinţe
„în afara ochiului”, în expresia lui Durand.
Ciobanul apelează la Vrăjitor, prin invocarea
agenţilor magici, conform descântecului perpetuat
prin timpi, şi posibil schimbător de stări şi destine:
„Mâine iar răsare luna / Mi-e frică de lumina ei /
Soarele-i uşor dar luna-i grea / Când mă atinge pe
pleoape cad trăsnit / Ca de o măciucă-n frunte”. Da
să uităm pentru o clipă efectul dramatic al situaţiei,
îndreptându-ne atenţia înspre unul dintre
elementele cu valoare magică – luna, ca „mare
epifanie dramatică a timpului” (6). Ea este în acelaşi
timp şi astrul capricios cu puteri malefice,
caracteristici păstrate şi în conceptul folclorul
românesc. Cu referinţă la cioban , bunăoară: „…mă
schimb în pricolici / Oriunde-aş fi, în munţi / pe-o
muche aşteptând sau fluierând în stână / Cad şi-n
chip de fiară-mi sfâşiu / oile din turmă”.
Metamorfozarea în pricolici, arhetip terimorf din
basmele şi legendele noastre şi din vechi credinţe
populare, este rezultatul încălcării unor datini şi al
altor interdicţii.
Revenind, ciobanul blagian a încălcat o lege, ca
urmare blestemul se împlineşte. Ieşirile din legile
firii aduc năpastă: Vrăjitorul „De când îţi porţi
osânda?” / Ciobanul „E-al şaptelea cules de vii”.
Păcatul, vărsarea de sânge, respectiv păcatul se
pedepseşte. Asemeni, să reţinem conceptul folcloric:
Trupul omului umblă după sângele ce l-a pierdut.
Se aduce pământ la groapă, din locul în care omul a
fost omorât, ca să se dezlege „făcătura”. (7).
Implicată în ostracizarea lui Zamolxe, „l-am brodit
c-o piatră în obraz”, imaginea acelui tânăr „cu ochii
mari” devine forţă stihială, iar remediul nu se află în
altă parte decât în sorbirea sângelui „ce-a curs din
trupul său”, sângele fiind dezlegător de păcat.
Sorbindu-i sângele, redevine om. Dar, de reţinut, tot
printr-o ritualică de esenţă păgână: „Mi-am sfârtecat
cinci oi şi-am plâns în lâna lor, / De-atunci, prin
rouă, brumă, ploi, / iau câmpii-n goană tot la fel, /
mă duc pe urmele acelui tânăr cu ochi mari / să caut
în nisipuri sângele ce-a curs din trupul său. / Când
sorb o picătură, mă dezmeticesc şi iarăşi mă fac om”.
Ideea răului întors în bine patronează etica
basmelor şi poveştilor, ce-şi are sorgintea în
gesturile personajelor supuse încercărilor în care,
dacă se încalcă restricţiile, se păcătuieşte. Şi precum
în tragedia greacă, această stare se va depăşi dacă
eroul găseşte calea prin care să deznoade răul
propriului său destin. Sorbirea sângelui victimei
pare astfel să fie calea prin care se va înlătura
blestemul ce i-a încărcat firea şi existenţa. Iar
practica Vrăjitorului se adaugă în plus şi parcă fără
efect, remediului găsit de însăşi fiinţa devorată de
propriul său păcat: Ciobanul. Iar ustensilele folosite
de către Vrăjitor fac parte din arsenalul folcloric
tradiţional, cât şi gestica Vrăjitorului, marcate de
indicaţiile de regie: aruncă bobi şi tămâie în flăcări
şi-apoi ridică mâna deasupra focului.
Să reţinem, tămâia constituie o materie sacrală,
preluată de către creştini dintr-o practică păgână,
legată de cultul morţilor, iar bobii fac parte din
ustensilele „clasice” ale practicilor vrăjitoriei. De
altfel, procedura Vrăjitorului se bazează pe
invocarea duhurilor ce stăpânesc universul: „Tu, cel
ce vezi prin lucruri, duh al vetrelor, / jeratic al
amurgului / destăinuieşte-te în graiul tău de
flăcări”. Nu-i pierdut din atenţie nici timpul
împlinirii gesturilor magice; în cazul vrăjitoriei,
aceasta îşi găseşte efect dacă practica ei se
desfăşoară „în amurg” sau „pe lună”, la
întrepătrunderea duhurilor bune cu cele rele. Jertfa
cerută de vrăjitor fiind astfel o prelungire a ceea ce
propria sa fire descoperise.
În firul intrigii, Vrăjitorul îi va imprima
Ciobanului magia închinării în faţa „ acelui zeu pe
care l-a lovit”, împlinindu-se astfel gândul Magului.
Numai astfel vraja va avea efect curativ „ îţi va ieşi
în cale luna. / Şi luna va să-ţi toarne / prietenie-n
suflet – / moale, dulce, blândă şi duioasă. / Oile n-or
mai avea de tine teamă / şi nici câinii tăi”.
Actul al doilea introduce alte „duhuri necurate”,
izvorâte tot din această atmosferă mitică. Aceste
fiinţe se amestecă în împrejurări concrete de viaţă,
asemeni fenomenelor prezente în basmele şi
poveştile noastre folclorice. „Conştiinţa demonică,
observă Dan C. Mihăilescu, face ca evenimentele să
îşi solicite personalităţi pe măsură” (8). Pe această
linie, Ghebosul e un personaj panesc, din zestrea
poetică blagiană. Împovărat cu ciorchini de struguri,
în mâini şi pe umeri, el mai deţine şi darul de a sădi
furtuni în inimile celor din jur, posibil o încercare de
a redeştepta luciditate şi conştiinţă de sine. Să nu
omitem nici faptul că-n basme nu întotdeauna
fiinţele slute sunt purtătoare ale maleficului,
dimpotrivă. Dar iluminarea pe care Ghebosul
încearcă să o presare în jur este contrabalansată de
viziunea Ciobanului. El este de acum un iniţiat.
Această renaştere într-o structură nouă în care
starea iniţiatică a fost deformată, nu printr-o
dedublare, ci printr-o nouă naştere, în concepţia lui
Mircea Eliade, fapt ce l-a investit cu puterea magică
a convingerii, fiind de acum purtătorul unui
oracol,voinţa magului, desigur, şi va fi crezut până
la propria sa idolatrizare: „Tu eşti sfânt!”
Bacantele, preotesele bahice, au şi ele prelungiri
în folclorul autohton. E altfel, jocul şi întreaga lor
gestică: „Din urmă împrăştii / cenuşă şi morţii pe
cărări / vântul s-o piardă prin zări”, e similară cu a
ielelor din folclorul românesc.”
Fără posibilitatea epuizării esteticii ritualice din
d r a m a b l a g i a n ă , t r e c e l a a l t e e l e m e n t e
compoziţionale izvorâte tot din arsenalul folcloric,
unele devenite relicte, altele rămase ca practici
definitorii pentru un anumit fel de comportament.
Stelele, ca semn al duratei şi al intrării în nefiinţă;
relaţia viaţă-stea emblemă păstrată în conştiinţa
tradiţională: Moşneagul „Azi ori mai târziu /
te-ntâmpină acelaşi dar / viaţa n-are stele pentru noi”
Sau frunza, simbol tot al trecerii şi al morţii: „O
frunză cade-n noapte, / ca un veac se scurge-n mine.
/ Altă frunză cade-n noapte, / alt veac trece-n mine”.
Motivul comorilor ce se aprind în noapte,
corespunde şi el „duhului hotarelor”, metaforă şi
motiv simbolic, prezente în folclorul nostru. Duhul
aurului care, din când în când iese la lumină,
ducând paşii „omului nopţii”, omul-blestem, lacom
şi călcător de jurământ, este asemenea, treaz în
conştiinţa purtătorilor de folclor tradiţional. Învăluit
în lumina comorilor ce se aprind la dată fixă şi
iterativă, „omul nopţii”, revenit în lume după moarte,
umblă urmărit de ideea purificării sufletului. După
aceste semne „paşii triştilor, săracilor/ se-ndreaptă
spre comori ascunse / de regii stinşi ai dacilor”.
Vechile obiceiuri din substratul daco-getic,
consemnate în puţinele datini, practici ritualice şi
obiceiuri durate prin negura timpurilor, era
explicabil să apară, aşadar, în „mitul păgân” blagian:
Ciclopul „Femei plângând. O fi murit cineva?” /
Magul „Nu, s-a născut un prunc” / Cioplitorul „Ieri
am văzut un joc… / Când unul dintre ei rămase
mort / cu burta spintecată-n ţeapă, / ceilalţi
începură a râde-n hohote de stângăcia lui”.
Apoi cocoşii vestitori ai timpului predestinat:
Zamolxe „Şi iarăşi cântă cocoşii de munte. / Inimă taci!”
Cultul cifrelor oculte, a cifrei şapte, în dramă e
repetată în situaţii diverse. Statuile celor şase zei
aşteaptă pe a şaptea. Suferinţa ciobanului e de şapte
ani. Revenirea lui Zamolxe are loc după şapte ani: „De
şapte ani întâiul om îmi mângâie vederea”. Asemeni
să ne reamintim faptul că multe din procedurile
ritualice nu pot să fie împlinite decât de către trei, cinci
sau şapte persoane, altfel magia îşi pierde forţa,
precum în ritualurile din universul colindei, a rodirii
sau practicilor magice legate de viaţa omului etc.
Scurta noastră incursiune în atmosfera de magie
şi de mister, din drama intratului în lume „pe punţi
de baladă” o vom încheia prin câteva observaţii de
ordin general.
Drama „Zamolxes” rămâne ca una din creaţiile
de mare rafinament şi spectacol magic a autorului
„Poemelor luminii” şi pe de altă parte, „opera care
suportă la nivel esenţial atmosfera individualizatextatică
a magiilor expresioniste” (9).
Şi chiar dacă incursiunea noastră rămâne o firavă
undă de lumină, revărsată pe una din capodoperele
dramelor blagiene (10), considerăm că semnificarea
valenţelor folclorice constituie un suport de
referinţă, necesar a fi avut în vedere în cercetarea
operei unuia dintre marii creatori români, din
frământatul veac al XX-lea.

Note
1. Dan C. Mihăilescu, Dramaturgia lui Lucian
Blaga, Editura Dacia, 1984, p. 15.
2. ibidem, p. 34.
3. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale
imaginarului, Editura Univers, p. 384.
4. ibidem, p.495
5. Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 117.
6. Gilbert Durand, op. cit., p. 125.
7. Vezi: Gherasim Rusu Togan, Cântecele iertării,
Editura Fundaţia Culturală Libra, 2001
8. Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 10.
9. Ibidem, p. 200.
10. S-a folosit pentru citate: Lucian Blaga, Teatru,
proză autobiografică, Editura Albatros, 1972, Vol. II.,
pp. 5-62

Distribuie: