Spații culturale nr. 10 (7)

ADRIAN BOTEZ

Seminţele astrale ale
lui Eugen Evul

Într-un format de lux, dar şi cu un conţinut de lux,
a mai apărut un volum de poezie al lui Eugen Evu –
Poetul Ardealului: Ochiul săgeţii. Nu mai ştim al
câtelea – am pierdut şirul reuşitelor lirice evuiene…
Pe copertă este reprodusă o sculptură a Maestrului,
alcătuită în stil arhetipalo-brâncuşian: „Gemenii”.
Volumul (de 148 de pagini) este structurat bipartit
– părţile fiind inegale, ca număr de poeme:
I- Preludii şi idile (îngânând, simfonic, un titlu de
peste veac, al altui ardelean-Poet: Coşbuc – Balade şi
idile…) – 77 de poeme; II- Poemele Adoraţiei
(…parcă şi aici auzim un ecou al unui alt arhetip
ardelean – Arhetipul Blaga: Poemele luminii…) – 28
de poeme.
De ce, oare, „ochiul săgeţii”? Ne lămureşte, încă
de la pagina 10, însuşi Poetul: Ochiul din vârful
săgeţii – la un tablou de Simona Gabriela L.
„Gândul meu poetic / Are ochiul compus”, „Eu sunt
ochiul / din vârful săgeţii (…) pădurea din povestea mea /
a fost adusă ca ghindă / în guşa unei păsări / imemorabile/
e o pădure zburată / strigă-mi numele şi se va întoarce /
bucuros ca regăsirea unei iubiri / nemaisperate”. Săgeata,
dintotdeauna, a fost simbol al Revelaţiei Solare,
precum şi (logic!) al aflării de divinitate. Drumul Cel
Drept – DAO!… – desfiinţarea spaţio-temporalităţii
istorice, deci, des-fiinţarea Păcatului… – deci,
demascarea Iluziei-Moarte! Ochiul este expresia
simbolică a dorinţei-voinţei de Duh a cunoaşterii-
„nimeririi de Dumnezeu”! Deci, identificarea eului
cu „ochiul din vârful săgeţii”, adică, cu râvna ultimă
a aflării Sinei Cosmice, este semn că Poetul, în regim
discret şi mistic, A AFLAT. Ce trebuie să afle Poetul,
primordial? De fapt, întrebarea trebuie începută „de
la izvor”: prin ce este Dumnezeu – Dumnezeu, şi
prin ce este Poetul – Poet? Dumnezeu este
Dumnezeu prin Sămânţa Eternă a Creaţiei, iar Poetul
fiind Regele Logos-ului Înfiinţător /Cartea / Byblos,
Trimisul Lui Dumnezeu pe Pământ – este Poet când
descoperă asemănarea Chipului Său de Râvnă – cu
Chipul Lui Dumnezeu / Creaţia. Cu Dumnezeu-
Regele Seminţelor Astrale. „Pădurea zburată” este,
de fapt, Paradisul-Grădină Mistică – iar „ghinda”,
ca nucleu al Logos-ului-Poveste, nu e decât
Arhetipul Creaţiei Poetice: Creaţia Rezumată a
Logos-ului Ioanic.
Şi pentru că Dumnezeu a creat lumea „din
preaplinul Iubirii Sale” – şi Femeia-Evă este
binecuvântată, mângâiere şi stimulare, spre Creaţie
(împlinirea Misiunii!) a Bărbatului-Poet. Ochi al
Ochiului Săgeţii! „Femeie, dacă exişti / Să îmi alungi
urâtul din mine” – iată definită, clar, nu doar funcţia
exorcizatoare a Femeii Marianice, cât, mai ales,
funcţia ei soteriologică şi stimulatoare către Râvna
de Paradis-Revelaţie.
Femeia Stimulatoare de Seminţe-Revelaţii ale
Divinei Creaţii este, în acelaşi timp, Paznica
Seminţelor Astrale („Tu eşti drumul meu / înspre
mine./ …Seceriş nevăzut al aurelor: / Cu fiecare sămânţă
/ sieşi primită” – cf. Promisiunea, p. 30 – sugerânduse
clar că orice Pro-Misiune este Confirmare a
Misiunii Cosmico-Astrale!), laolaltă cu Poetul-
Stăpânul şi Robul Logos-ului Demiurgic şi, deci, al
Cunoaşterii: „De-aş fi poet (dar uite că nu sînt!) / Eu vaş
iubi-n Cunoaştere, / pe toate” (cf. De-aş fi poet,
p. 17) – şi aflarea-cunoaşterea trebuie pusă în act, fie
şi prin aspectul Trădării Mistice-Re-întemeietoare:
„Îngreunându-ne fiinţele / Poate voi afla de unde am
venit / Sau am fost adus / Poate mă voi consola / Retrăind
partea trădată de cineva” (cf. Scrisoarea netrimisă
atunci, p. 13).
Femeie şi Cuvânt – iată cele Două Hierofanii
Supreme ale Creaţiei, deci ale Seminţei Astrale, în
această lume: „Întocmai seminţelor cuvintele /
Migrează în halou nevăzut” – cf. Întocmai
seminţelor…, p. 33. A-ţi revela Femeia este identic
cu a te „prăbuşi în sus”, Bărbatul intrând în raport de
re-androginizare, cu Femeia Cosmică – re-androginizare
însemnând şi Creaţia-Carte: „Mă prăbuşesc în sus, ca
Noaptea-n mare / Cerul căzut în mine ca-ntr-o Carte” –
cf. Femeia mea, p. 83.
Mitul şi Visul, de la romantici încoace, sunt
stimulatoarele şi vehiculele Revelaţiei: „Odată ca
niciodată îmi visam poezia (…) / Iradiind arta scrisului,
/ jertfirea de har” (cf. Basm, p. 39). Iar uitarea,
moartea / „crima mistico-mioritică-iniţiatică”,
umbra şi zeii nu sunt decât forme ale Anamnezei
Paradisului, regăsirea sinelui întru Sinea Cosmică
(„Poemul să nu mintă / Ucide-l tu, uitând!…” (cf.
Afară-i vântul, prăbuşirea-n mine, p. 45) – sau: „Că
într-o zi te voi alunga / Din mine / Zeitate, tu, / Ecou al
Umbrei Luminii!” – cf. Speranţa, p. 79 –,
identificarea omului cu Îngerul / Vestitorul
Umano-Divin Cel de Deasupra Omului: „Mie mă
rog…uitării că am trăit murind” (cf. Înger rebel, p. 41).
Parcă remantrizăm, prin Eugen Evu, acel celebru
„pe mine / Mie redă-mă”…
Să ne-ndreptăm, cu toţii, deci, spre Copacul
Lumii, Copacul păzit de Femeia Cosmică Păzitoare
a Misticelor Seminţe Astrale, Copacul Cosmic al
Veşnicei Re-Învieri, întru Sămânţa Astrală a
Nemuririi, pe care, toţi, o purtăm în noi – spre
Nucul Lumii de unde „ca şi frunzele de toamnă, toate
stelele-au pierit” (…au pierit, pentru ca, în Primăvara
Noului Ierusalim, să învie!): „Strânge-mă-n braţe ca
pe-un nuc rămas / Nejefuit la capăt de livadă” – adică, în
Veşnicul Răsărit al Paradisului…
…Eugen Evu iar ne-a-nvăţat să nu murim / SĂ
NEMURIM…! – doar că vom uita, mult prea repede,
atât de logica lui demonstraţie, preocupaţi fiind noi,
nepermis de mult, cu… Moartea „de rangul doi”,
adică…făcându-ne de lucru cu Ne-Credinţa!
…Dar, în definitiv, cine ne opreşte / împiedică să
intrăm în Templul Re-Iniţierii/Cartea Poetului?!
Lenea/lenevirea noastră de Duh… – doar ea,
pârdalnica!
________
1 Eugen Evu, Ochiul săgeţii, Editura Emia, Deva,
2010.

DIANA VRABIE

Eminescu sau
branding-ul de naţiune

[Eminescu după Eminescu (texte şi
contexte) de A.D. Rachieru]

După un neostenit drum cu escale prin universul
lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita
Stănescu, criticul şi istoricul literar Adrian Dinu
Rachieru îşi propune, prin cea mai recentă carte a
domniei sale, Eminescu după Eminescu (texte şi
contexte), apărută la Editura Augusta, în 2009, o
odisee a receptării critice a vieţii şi operei lui
Eminescu, o subtilă replică celor împăcaţi cu
imaginea unui Eminescu istovit, tocmai că ar fi „atît
de studiat”, dosarul căruia nu ar mai avea ce releva
şi acceptînd ideea unei „eminescologii blazate,
neputincioase, în retragere muzeistică” (p. 13), după
cum susţine criticul.
Am trăit la prima lectura revelaţia con-vieţuirii cu
Eminescu, care se descoperă perpetuu altfel,
devenind la fiecare lectură un altul, fiind el însuşi un
revelator al fiinţei, crescînd, cum sugerează subtil
Adrian Dinu Rachieru, din el însuşi. În pofida tuturor
speculaţiilor, Eminescu este un mit, dar nu unul
încremenit într-o admiraţie festivistă, consfinţit
canonic şi îngropat în trecut. Chiar supus devenirii,
Eminescu rămîne, ne avertizează criticul, „un mit
viu, nu o mistificare” (p. 34), nu un „mit edulcorat,
rozaliu, genialoid” (Ruxandra Cesereanu).
Argumentul care escortează prezenta lucrare este
unul dintre cele mai punctuale pretexte literare care
mi-au fost date să citesc ultima vreme: limpede,
analitic şi sintetic în acelaşi timp, menţinînd un ton
detaşat de polemicile existente şi implicat totodată în
această idee de Eminescu, reordonînd într-o manieră
interpretativă întreaga „poveste” a receptării lui.
Pornind de la consemnarea receptării frivole a
poetului, ca poet al codrului, criticul inventariază
analitic şi celelalte perspective din care s-a încercat
perceperea abisalităţii eminesciene, amintind de
vizionarismul poetului, de fiorul cosmogonic ce îl
împinge spre absolut (Rosa del Conte), descoperind
prin căutarea Fiinţei chiar miezul ontologic (Svetlana
Paleologu-Matta). Calificînd dualismul eminescian
ca „inexplicabil”, E.Lovinescu înregistrează o nouă
etapă în odiseea receptării lui Eminescu, prin
recuperarea prozei politice, care face să apară un nou
Eminescu. Dezvăluirea postumelor amplifică acest
proces de recuperare. Chiar dacă G.Ibrăileanu, şi nu
numai, se arată rezervat faţă de această „îmbogăţire
cu sila”, avem şansa să obţinem „un Eminescu întreg,
multiplicat prin exfoliere, neînţepenit în formulastandard”,
cum afirmă Adrian Dinu Rachieru.
Înaintînd cu precauţie, criticul urmăreşte sacralizarea
şi demitizarea în acelaşi timp a poetului, solicitarea mult
discutatului „deceniu de tăcere” (E. Negrici), secundat
de urgenta „decongelare a eminescologiei” (Gabriela
Gavril), toate urmărite cu acribia unui ochi bine
antrenat, ce vede în ajungerea la Eminescu o obligaţie
morală. Adoptînd neutralismul analitic, Adrian Dinu
Rachieru sancţionează opiniile demitizante, pornind
de la gravele acuze aduse poetului de naţionalism,
reacţionarism, xenofobie, antisemitism etc.,
deopotrivă cu cele festiviste, făcînd să se îngroape
opera poetului sub „lespedea superlativelor” (p.14) şi
dînd apă la moară celor alergici la clasici şi statui.
Discret îndepărtîndu-se de neutralismul calm, în
segmentele vizînd detractorii poetului, dar şi adepţii
„jetului festivist” discursul distinsului critic
timişorean, îmbracă tonalităţi severe: „Paradoxal,
Eminescu trebuie apărat de români. Azi killerismul
cultural pe care îl practică unii cu osîrdie are tocmai
o astfel de motivaţie” (p. 46), aplicînd totodată
t e r m e n i n e u m b l a ţ i , c a r e î i f a c d i s c u r s u l
inconfundabil: “eminescolatru”, „killerism”,
“tehnolatrie” etc.
Propunînd o „împrietenire” cu poetul pe motiv că
„e al nostru”, „e în mîinile noastre”, citez, criticul ne
propune în următorul capitol, „Problema
Eminescu” – un război imagologic” o inedită
abordare a funcţionării brand-ului Eminescu, ivit din
excepţionalitatea operei, din destinul martiric, din
şirul de scandaluri pe versantul operei etc.
Concluzia la care ajunge de data aceasta criticul se
desprinde din următorul fragment: „Eminescu
„rămîne, în continuare, o problemă a culturii
române şi angajează, în limbajul zilei de azi,
„managementul de brand” […]. Dacă un brand de
succes este o bogăţie naţională, dacă branding-ul de
naţiune joacă, imagologic, un rol copleşitor într-o
lume tot mai concurenţială, fenomenul de rebrandare
este, şi el, o realitate preocupantă, consolidînd
identitatea” (p. 53).
Vorbind despre anii formaţiei poe tului, în
capitolul al doilea, autorul atrage atenţia asupra
faptului că exegeţii ar trebui să mai studieze
influenţa germană asupra lui Eminescu, îndemn
schiţat anterior şi de Ilina Gregori, în 2002, în
volumul Studii literare. Eminescu la Berlin.
În capitolul Despre “reacţionarismul”
eminescian, autorul abordează gazetăria lui
Eminescu, pornind de la controversata sa activitate
la “Timpul”. Trecînd în revistă acuzele de care a
beneficiat generos poetul, fiind catalogat şi drept
ziarist de naţionalism fervent şi de reacţionarism
xenofob, criticul ne îndeamnă la aprecierea
ziaristului în con textul epocii sale, dar şi în contextul
României posttotalitare, care pendulează între
autarhia naţionalistă şi retorica internaţionalistă.
În dezbaterea problemei formelor fără fond (cap.
Eminescu şi teza „formelor goale”), criticul, plecînd
de la un articol semnat de Mihai Eminescu, cules în
„Fîntîna Blanduziei”, care demarează demersul
investigativ metodic, pornind de la miezul problemei
şi provocîndu-ne la o reflecţie asupra paternităţii
ideii formelor fără fond, invocînd, printre altele,
numele lui Ioan Maiorescu, care incrimina
galomania. Autorul nu ezită însă în a-i atribui lui Titu
Maiorescu „denumirea epistemică” şi acea limpezire
necesară a problemei efectelor „stricăcioase” ale
invaziei formelor de împrumut.
Problematica basarabeană nu îi era deloc străină
lui Eminescu-gazetarul, ne demonstrează autorul în
capitolul Chestiunea basarabeană, pornind de la
cîteva excelente studii eminesciene: printre care
Basarabia, un veritabil „memoriu politic”, după cum
susţinea D.Vatamaniuc. Subtila intuiţie a spiritului
eminescian releva de pe atunci ceea ce unii refuză să
înţeleagă pînă în prezent, retrocedarea provinciei
Basarabia fiind, scria poetul „o chestiune de existenţă
pentru poporul român”. În acest segment, autorul
denotă o bună stăpînire a fenomenului receptării lui
Eminescu în perioada moldovenismului sovietic.
„Pentru spaţiul basarabean eminescianismul a
însemnat chiar românismul salvator”, opinează pe
bună dreptate, criticul.
Acelaşi ochi veghetor, aceeaşi înaintare socratică,
acribios documentată, aceeaşi cumpănă dreaptă
observăm şi în capitolele Romanul epistolar;
Eminescu şi canonul literar românesc;
Eminescianism şi eminescologie. În ultimul,
referindu-se la sfîr şitul poetului, autorul lasă să se
înţeleagă că „re deschiderea dosarului Eminescu
devine obli gatorie” (p. 252).
Denotînd o excelentă cunoaştere a bibliografiei
critice despre Eminescu, autorul face trimitere la cele
mai pertinente şi mai recente studii în materie de
eminescologie (Const. Cubleşan, Eminescu în
comentarii critice, 2008; Svetlana Paleologu Matta,
Eminescu şi abisul ontologic,2007; Radu Mihai
Crişan, Eminescu interzis: gîndirea politică, 2008;
Ioan Stanomir, Tradiţia ca profeţie politică, 2008,
Nicolae Cîrlan, Mihai Eminescu în context
bucovinean, 2009; Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost
Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, 2008, Nicolae
Georgescu; Eminescu şi editorii săi, 2000.
Îmbrăcată într-un stil dinamic, fluent, de o
plasticitate inconfundabilă, lucrarea prezintă un
imens efort documentaristic. O carte densă,
obligatorie de acum încolo în bibliografia celor
pentru care Eminescu iese dincolo de „confortul
clişeelor”, completînd în mod substanţial exegeza
eminesciană.

NOTE:
A.D. Rachieru, Eminescu după Eminescu (texte
şi contexte), Timişoara, Editura Augusta, 2009

Hanna BOTA

Elogiul pietrei

La început a fost piatra. Şi piatra era întru
linişte, şi linişte era piatra.

Nimic nu a fost făcut în istorie fără ca piatra să-şi
spună cuvântul.
Soarele s-a născut prin propriile-i forţe dintr-o
piatră – spun egiptenii, de-aceea are ca reprezentare
un scarabeu în loc de cap. Oraşul Hieropolis este
martor nenăscut al izbucnirii soarelui din piatră,
deşi acum cetatea sacră doarme sub lanuri de orz,
doar un obelisc îşi semeţeşte amintirea jalnicei
înmormântări sub seminţe, fireşte, un obelisc de
piatră, deoarece piatra este alfa şi omega istoriei.
Oraşul a murit, dar soarele se roteşte peste Egipt şi
Americi, peste uscat şi mare, neînvins.
Regele Nimrod cunoştea forţa pietrei, prin ea ar fi
vrut să ajungă până la cer, acolo de unde căzuse omul,
dar pe câmpiile Şenearului lipseau pietrele. A încercat
să învingă istoria înlocuindu-le cu lut ars, cărămizi
roşii. Turnul devenea sfidător, nu pentru că ar fi
rivalizat cu munţii, ci deoarece construia un sistem al
răzvrătirii, un bab-ilu ca surogate ale divinităţii.
Astfel piatra n-a împrumutat tăria sa lutului, degeaba
noul despot al Babilonului, Nabucodonosor, a
pecetluit fiecare cărămidă a ziguratului-templu cu
sigiliul numelui său. Nebunia s-a aşternut şapte
vremi asupra împăratului îngâmfat, iar oraşul
construit spre fala sa a pierit datorită moliciunii
urmaşilor, acum zălog al incapacităţii umane de
înţelegere, de reconciliere, înfruntă civilizaţiile pe
pământul ostil şi arid al Irakului. Poarta albastră cu
lei înaripaţi a zeiţei Iştar, reconstruită în Berlin, e
obeliscul omolog al Hieropolisului mesopotamian
dezgropat de arheologi.
Soseau pelerini tot mai mulţi la Mecca, câţiva au
fost scoşi din mulţime şi transportaţi de urgenţă la
spitale, suferiseră accidente din cauza aglomeraţiei,
căldurii şi fervorii manifestate de închinătorii
efervescenţi. Cetatea adăposteşte Piatra căzută din
cer. Au murit mulţi oameni de-a lungul timpului
pentru apărarea ei, pentru impunerea religiei celei
noi, pentru venerarea pietrei. Kaaba tronează inertă
şi neagră, neputincioasă urmărind frângerea
destinului ei transcendent, ca un avatar inconştient
de sine.
Cioplirea pietrei e lucrare omenească, actul
prelucrării pietrei e sacrilegiu, altarul şi sanctuarul
trebuie să se înalţe din piatră neprelucrată, aceasta e
porunca lui Elohim, pentru că omul nu poate să se
substituie actului creator divin. Dacă totuşi
prelucrezi piatra cu gândul de a o săvârşi în
construirea unui templu, pentru a zidi desăvârşirea,
nu o ciopli cu fierul, metal tabu, impur, simbol al
cenuşiului Seth, zeu ucigător de frate, spunea
faraonul, ci sculptează cu ciocan şi daltă de aramă.
Piatra cioplită în formă conică este semnul
elementului masculin, simbol falic, cea cubică
întruchipează feminitatea. Prin cioplire se despart
elementele, pe când piatra brută menţine starea
perfecţiunii dintâi într-o unitate androgină. Atât
stâlpii înălţaţi în Fenicia, cât şi monumentele
megalitice ale celţilor regăsite sub forma
clopotniţelor sau menhirele bretone readuc
elementele despărţite prin prelucrare la unitatea
iniţială. Piramida aşezată peste cub e simbol al
construcţiei spirituale, extrapolând semnificaţia
până regăsim Piatra Filosofală în aceeaşi unitate
primordială a elementelor, simbol al regenerării, al
vieţii fără de moarte. Omul caută piatra de aur
(germ.Goldstein) – scrie Angelus Silesius şi dă la o
parte piatra unghiulară (Eckstein), care i-ar aduce
bogăţie, sănătate şi înţelepciune veşnică.
Piatra ucide. Abel cunoscu duritatea materială a
urii şi geloziei comprimate în pumnul astfel înarmat
al fratelui său. Ştefan, martirul sfânt, se frânse sub
ploaia de pietre a fraţilor lui, tocmai când cerul s-a
deschis spre a-i confirma credinţa.
Materie apocrifă uneori, piatra tăinuieşte mumii
în sarcofage, ascunde ştiinţe nerevelate în
piramide învăluite în blestem, numără paşii
preotului aztec în urcuşul spre altarul pe care va
azvârli inima încă pulsând a victimei sacrificate.
Pernă de căpătâi pentru Israel, acolo unde cerul a
coborât pe pământ într-o împreună-locuire cu
omul, numindu-se Bethel.
Dacă omul devine piatră, piatra devine om.
„Adevărat, adevărat vă spun, dacă vor tăcea ei, pietrele
vor striga.” (Evanghelia după Luca 19,40). Însă
oamenii nu au tăcut. Ei vorbesc fără oprire,
epidemia comunicării, a informatizării se
extinde, a dus la suprasaturaţie, apoi la epuizarea
limbajului. Şi încă se vorbeşte, se rosteşte, se
afirmă, se tăgăduieşte, se argumentează, cuvinte,
cuvinte…
În haosul vorbirii, în bing-bangul sistemelor
informaţionale, piatra a fost lepădată. Totuşi ea a
ajuns să fie pusă în capul unghiului, piatră de boltă,
prin a cărei putere e susţinută întreaga tensiune a
edificiului de comunicare, fără de care rostirea s-ar
prăbuşi. Aşezată la locul ei, piatra dă valoare
templului, Noul Ierusalim de dincolo de apocalipsă
este construit în întregime din pietre preţioase:
iaspis, safir, smarald, ametist, hrisolit, topaz, sardiu,
etc., aceasta simbolizează trecerea de la opac la
translucid, în sens spiritual de la întuneric la lumină,
de la prihănire la desăvârşire. Noua cetate
simbolizează un nou univers într-o prefacere a
condiţiilor şi a nivelurilor existente, în sensul unei
treceri spre lumină şi spirit.
„Tu eşti Petros” se auzi propoziţia sacră. Omulpiatră!
Reiterezi drumul pietrei pentru a deveni ceea
ce eşti: un numen opus fenomenului.
Apoi omul-piatră a fost trimis să propovăduiască
tăcerea în oceanul vorbăriei. Botezat cu foc şi cu
sânge de martir, sfâşiat de lei, aprins pe ruguri,
închis în ghetouri, persecutat pentru că era arian,
cunoscător al hieros-glafaiosurilor şi cu elixirul
alchimiştilor în călimara cu cerneală, omul-piatră îşi
continua imperturbabil rolul kerugmatic printre
neofiţi.
El era ho anghelos, cel trimis, mesagerul ales.
E nevoie de tăcere să auzi piatra. Propovăduirea
ei e pre-rostirea, liniştea dinaintea Cuvântului viu,
aşteptarea fecundă a Logosului creator. Şi Logosul se
apropie cu puţine cuvinte: fiat luce ar putea fi
rostirea, sau fiat panem, pentru că Logosul ispitit în
pustie ar fi putut transforma pietrele pentru
totdeauna în pâini, dar ora ispitirii coincidea cu
ceasul pre-rostirii, cu tăcerea aducătoare de viaţă,
astfel pietrele au fost salvate, căci El poate ridica fii
din pietre. Atunci i s-a făcut foarte foame, dar omul
nu trăieşte numai cu pâine, ci în primul rând cu
Logosul divin.
Acum eşti liber să fii, pentru că eşti petros şi eşti
anghelos, căci la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul
era Piatra Unghiulară. Iar Piatra pre-cuvânt este.

Mitu SĂLCIANU

Cărţi creştin-ortodoxe

Cred că m-a binecuvântat Dumnezeu în momentul
când mi-a fost dăruită această carte, Convorbiri
amprentate de Sava Bogasiu, perceput în viaţa de zi de
zi ca Părintele Milea. Cartea a apărut la Editura Alpha
MDN Buzău, 2009 şi conţine răspunsurile autorului la
întrebările puse de persoane de religie creştinortodoxă
prin intermediul ziarului Amprenta al
poliţiei buzoiene, cât şi prin cel al ziarelor din
Basarabia: Cuvântul din raionul Rezina, Observatorul
de Nord din raionul Soroca şi Timpul din Chişinău.
Răspunsurile, dialogurile, pline de originalitate, sunt
scrise cu strădanie spre a aduce mulţumire
sufletească nu numai celor care au pus întrebările, ci
şi celor care au posibilitatea să citească această carte.
În Precuvântare, Părintele Milea precizează: Orice
întrebare are un răspuns şi el trebuie căutat. M-am ostenit
ca din experienţa mea de preot şi de profesor, cât şi din
cultura mea, să răspund la toate întrebările puse.
Cartea, bazată pe adevăruri scrise în Sfânta
Scriptură, este structurată, şi în funcţie de natura
întrebărilor, în 26 de capitole, unul mai atrăgător decât
altul. Să notăm câteva: Mari sărbători creştin-ortodoxe
(Crăciunul; Paştele; Sf. Ilie, model de viaţă şi de trăire; Sf.
Andrei – Apostolul României), Credinţa şi modelul creştinortodox
(Libertate în credinţa ortodoxă; Iisus Hristos,
modelul absolut), Postul – o schimbare fiinţială (Postul
mare) sau Despre patimi în mileniul III (Bârfe; Iubirea de
arginţi; Invidia; Libertinajul; Despre fumat) şi Nişte
oameni numiţi părinţi (Familia „în rândul lumii”; Copiii
părinţi şi părinţii copii; Copiii fără copilărie; În apărarea
familiei creştine; Drepturile copilului). Alte capitole au
importanţă în istoria culturii: Fundaţia Sf. Sava –
solidaritate şi speranţă (Fundaţia Sf. Sava – un bun
samaritean al buzoienilor; Sf. Sava, ocrotitorul buzoienilor),
Legături de suflet Buzău – Soroca (La moartea poetului
Grigore Vieru), Patria – în straie de sărbătoare (Marea
Unire; De ziua oştirii române).
Şi pentru că unul dintre capitole este intitulat
Iubirea mântuitoare (Dumnezeu este iubire; Bunătatea
omului, măsura relaţiei lui cu Dumnezeu; O viaţă trăită şi
împlinită în Hristos; Lupta cu gândurile), încheiem
lapidara noastră prezentare, prin cuvintele lui Sava
Bogasiu de pe coperta a patra a cărţii:
O viaţă bună înseamnă a trăi cu Dumnezeu, în
Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu
trebuie să fie personală, naturală, sinceră şi din dragoste.
Dumnezeu este izvorul binelui. Nu există bine în afara
lui Dumnezeu. Omul devine bun în măsura în care se
apropie mai mult de Dumnezeu.
Pe Dumnezeu îl descoperim în creaţia Sa divină care
ne-nconjoară, în Biserică, cât şi-n Sfânta Scriptură. Pe
Dumnezeu îl simţim în adâncul inimii noastre printr-o
rugăciune intensă şi continuă.
A duce o viaţă bună înseamnă a gândi mereu bine, a
lucra mereu binele pentru cei din jur, a vorbi de bine pe
alţii.
Cea de-a doua carte pe care o prezentăm aici,
Testament întru veşnicie al Părintelui Vasile Şt. Antofie
(Editura Alpha MDN Buzău, 2010), aparţine tot
Părintelui Milea, – Sava Bogasiu – care precuvântează:
… este un prinos de recunoştinţă şi preţuire faţă de acest
slujitor contemporan care ne-a lăsat din viaţa lui file de
pateric românesc. În aceste vremuri de confuzie, egoism
materialist, luptă pentru avere şi putere, dorinţă
drăcească de a strânge cât mai mulţi bani pentru zile
negre în cimitirul uitării, avem mare nevoie de astfel
de modele autentice convingătoare în preoţie, cum a
fost şi părintele Vasile Antofie.
În prima parte a cărţii, Sava Bogasiu ne poartă prin
viaţa trăită întru Dumnezeu a părintelui Vasile
Antofie, născut în localitatea Bodineşti, comuna
Vintilă Vodă, judeţul Buzău, în data de 24 februarie
1935, cel care a fost diacon pe timpul a trei mari
patriarhi ai României: Iustinian Marina, Iustin
Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, cel care, pentru
întregirea vieţii spirituale a făcut pelerinaje în Ţara
Sfântă, la Muntele Athos (cu cele 20 de mănăstiri, dar
şi trei schituri româneşti: Podromu, Lacul şi Colciu),
în Cipru şi în Macedonia, cel care a fost ctitor a şase
biserici, inclusiv al Catedralei municipale Sf. Sava de
la Buzău, şi donator de icoane şi alte obiecte de cult la
peste 30 de sfinte locaşuri (cf. Testamentului…). A fost
mare iubitor de artă şi colecţionar de obiecte de artă
şi tot pe atât de mare donator. Prin donaţiile şi daniile
făcute pentru săraci, bătrâni şi copii defavorizaţi,
părintele Vasile a fost membru de onoare a Fundaţiei
„Sf. Sava” care are în derulare multe proiecte sociale
umanitare: Cantină socială (1993), Campusul pentru
copii de la Bisoca (1994), Aşezământul pentru bătrânii
abandonaţi din localitatea Câmpeni, com. Amaru
(1995), Aşezământul pentru bătrânii abandonaţi din
localitatea Pietroasele (2005), Tabăra pentru tineri din
Maliuc, Tulcea.
Cele trei testamente lăsate de părintele Vasile
Antofie, simple şi clare, au un singur leit-motiv:
Reţineţi cu limbă de moarte las: să nu mă îngropaţi beton
(ghetou), ci în pământ-pământ, cum a lăsat
Dumnezeu (…)
Partea a doua a cărţii o constituie laborioasa şi bine
documentata teză de licenţă susţinută în anul 1959 de
Antofie Şt. Vasile şi intitulată: Taina sfântului botez din
punct de vedere ortodox.
NOTĂ. Facem aici, pentru conţinutul deosebit de
interesant, o scurtă prezentare a revistei cultural-religioase
a Seminarului teologic „Chesarie
Episcopul” din Buzău, anul X, nr. 1, ianuarie-martie
2010, al cărei redactor şef este pr. prof. dr. Milea
Mihail. Remarcăm din cuprinsul revistei eseurile:
Iubirea omului pentru Dumnezeu (Mihăiţă Ştefan),
„Doamne, apără-ne!” (Florin Ion), Sărutul lui Iuda (Alin
Lupu), Portretul adevăratului creştin (Valentin Iulian
Tarău), Constantin Galeriu, model pentru seminarişti (pr.
prof. dr. Ionel Rusu) şi Monahul Nicolae Steinhardt, un
mărturisitor al fericirii lui Hristos (pr. prof. dr. Mihail
Milea). Pagina de istorie realizată de prof. drd.
Moraru Nicolae se referă la aniversarea a 92 de ani de
la Unirea Basarabiei cu Tara mamă, România.
Remarcabil eseul lui Sava Bogasiu: Cultul mamei în
opera lui Grigore Vieru.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Catolicii din Buzău

Sub coordonarea profesorului Dănuţ Doboş a
apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice
Bucureşti, în colecţia „Monografii”, lucrarea
„Catolicii din Buzău. Istorie şi credinţă”. Volumul
debutează cu o prefaţă a ÎPS dr. Ioan Robu,
arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, apoi capitole
întregi semnează Dănuţ Doboş, Sebastian Doboş,
Mons. Luigi Vitorio Blasutti, Tereza Sinigalia şi, spre
bucuria şi respectul credincioşilor buzoieni,
părintele Pavel Butnariu, cel care a contribuit din
plin la coeziunea spirituală a comunităţii parohiale.
Anul trecut s-a aniversat un veac de luptă şi
credinţă, de înfruntare a vicisitudinilor de tot felul,
a timpului şi a obstacolelor, pentru ca, la ceas de
sărbătoare, comunitatea să se regăsească puternică
şi ataşată de Dumnezeu, de valorile spirituale, de
biserică.
Fiindcă „o fotografie valorează cât o mie de
cuvinte”, cum mărturiseşte pr Pavel Butnariu,
trecutul şi prezentul parohiei se întâlnesc într-un
album de sărbătoare, din care zâmbesc plini de
bunătate întemeietorii şi primii parohi de la Buzău,
începând cu pr. Eduard Struzina cel care, prin
eforturile sale, a încheiat lucrările de amenajare a
capelei, şi terminând cu actualul preot paroh. Un lung
şir de luptători pentru păstrarea credinţei cu armele
rugăciunii şi ale încrederii se adună în paginile
albumului monografic pentru veşnică aducereaminte.
Nimic nu poate fi mai important decât faptul
că toţi aceşti truditori şi cărturari, care au ştiut să-şi
facă datoria de preoţi, chiar şi în vremuri potrivnice,
când trebuiau să parcurgă sute de kilometri de la o
parohie la alta, de la o comunitate la alta. „Fiecare
botezat al acestei parohii a scris într-un fel sau altul
istoria bisericii, uneori chiar cu sânge, iar noi suntem
încă o pagină vie a acestei lucrări”, spune, pe bună
dreptate, părintele Pavel.
Prezentarea pr. Iosif Gabor, trecut între timp în
tărâmul umbrelor, îl întoarce pe cititorul acestei
monografii departe, în timp, la vremurile când era
redactată Scrisoarea Bisericii din Gothia, descriind
martiriul sfântului Sava Gotul, trăitor pe aceste
meleaguri. Documente privind constituirea unei
comunităţi catolice la Buzău datează însă abia din
anul 1687, când dezvoltarea economică a oraşului a
atras aici şi populaţia catolică. În Buzău au fost mereu
catolici, de ei îngrijindu-se, începând din anul 1858,
preoţii din parohiile vecine – Focşani, Brăila sau
Ploieşti, slujbele ţinându-se în case închiriate.
Despre începuturile adevăratei vieţi catolice la
Buzău se ocupă însă pe larg dr. Dănuţ Doboş şi drd.
Sebastian Doboş, într-un capitol în care rigurozitatea
ştiinţifică, grija pentru găsirea documentului istoric,
meticulozitatea şi sobrietatea discursului narativ atestă
buna informare şi chiar pasiunea scotocirii prin arhive.
Scrisori oficiale, adrese, rapoarte, dări de seamă,
menţiuni documentare sunt puse laolaltă în scopul
realizării unei imagini fidele a veacului de spiritualitate
creştină a parohiei romano-catolice din Buzău.
Cititorul va afla câtă străduinţă s-a depus, câte
eforturi au fost necesare pentru ca biserica noastră să
aibă înfăţişarea de azi, înfăţişare analizată pertinent,
cu vocabularul specialistului în construcţii
monumentale şi, pe alocuri, chiar poetic, de Tereza
Sinigalia. Reţinem o afirmaţie emoţionantă: „Memoria
înaintaşilor poate fi cinstită în multe feluri. Un fel mai
aparte, cel puţin în lumea catolică din România, este
cea de a cinsti un om şi printr-un loc, printr-o casă.
Este casa părintelui Gheorghe Horvath, retras şi
slujind la Buzău până la plecarea la Domnul, pe care
a lăsat-o bisericii de aici. O capelă de o simplitate
emoţionantă slujeşte şi astăzi unui aşezământ
monastic, cel al Congregaţiei Micilor Slujitoare ale
Inimii lui Isus pentru bolnavii săraci”.
Interesant şi emoţionant va fi, pentru cititorul
monografiei (sperăm că această lucrare va beneficia
de un tiraj suficient de mare, astfel încât să acopere
nu numai nevoia de informaţie a enoriaşilor, ci şi a
unei zone mult mai vaste) capitolul în care pr. Pavel
Butnariu selectează „momente din viaţa parohiei”,
neuitând să cuprindă aici nu doar Buzăul, ci şi
Râmnicu Sărat ori Nehoiu. Efortul de a avea în
continuare o tipografie, un cimitir romano-catolic şi o
capelă, un oratoriu unde copiii şi tinerii să se poată
întâlni pentru a fi împreună în rugăciune este
pomenit cu lăudabilă modestie, de parcă părintele
Pavel, în bunătatea sa, deşi conştient că omul sfinţeşte
locul, n-ar îndrăzni să se treacă printre preoţii care au
trudit la păstrarea şi întărirea credinţei catolice în
Buzău. Ca orice suflet mare, preferă să tacă şi să facă.
Citind monografia, am descoperit preoţi, călugări
şi seminarişti, surori, tipografi şi cărturari, arhitecţi,
ingineri, oameni simpli ori nume răsunătoare care nau
ezitat să dea din mult-puţinul lor material şi din
multul lor spiritual, pentru ca biserica noastră să
dăinuie. Turla ei elegantă va lega îndelungată vreme
pământul de cer, ca o năzuinţă firească a noastră către
lumea dumnezeiască a cerurilor curate.

Distribuie: