Literadura nr. 29 (7)

Ioana TRIF

Luna

Cine știe câți ani trecuseră pe lângă chioșcul acela, fără să-l observe. Îți amintea doar că într-o zi, parcă cu colțul ochiului cumva observase ceva, parcă nou, dar nu era sigură. Aruncă o privire, dar temătoare, la începuturi. Era curioasă, dar nu voia să recunoască asta, nici măcar față de ea.
Să-ți afli viitorul, era tentant, dar până la urmă chiar voiai așa ceva? Și ajunsese să se gândească mereu la asta, cum arăta viitorul ei? Avea să fie fericită? Avea să găsească dragostea? Sau avea să găsească suferința? Moartea?
Cine vrea să știe când moare? Găsise o băncuță aflată în părculețul din apropiere și se obișnuise să stea acolo și să privească chioșcul cu pricina. Oamenii intrau, grupuri de prieteni care râdeau cu gura până la urechi, fete cochete, care amețite de aburii tinereții, crezându-se nemuritoare intrau să le fie ghicit viitorul. Ce le spunea femeia de acolo? Sigur le vorbea despre dragoste, despre prinți fermecați pe cai albi.
Tot soiul de oameni intrau și ieșeau pe ușa maronie. Cupluri de îndrăgostiți, care se țineau de mână și se sorbeau din priviri, ieșeau de acolo cu un zâmbet fin în colțul gurii. Poate că urmau să aibă copilași, sau o nuntă ca-n povești.
În fiecare zi își căuta băncuța. La început, își luase în geantă și o carte, chipurile pentru asta mergea acolo, să citească la aer curta, chioșcul era doar acolo, o coincidență, care nu avea nicio legătură cu ea. Zilele treceau, iar ea urmărea oamenii pierzându-se în chioșc. Și-o imagina pe femeia dinăuntru, își imaginea discuțiile pe care le avea cu clienții ei. Unii o priveau ca pe o distracție, alții țineau neapărat să o ia peste picior, putea să citească asta pe fețele lor. Dar avea câțiva care cereau, cu disperare, sfaturile ei.
La început, ar fi spus că era o femeie care se pricepea să citească nevoile celor care îi călcau pragul. De ce le-ar fi spus ceva rău? „O să mori în curând!” de ce i-ar fi spus unui client așa ceva? Era necesar să le mențină interesul, să îi facă curioși, intrigați, pe jumătate fericiți, pe jumătate amețiți, să îi atragă la masa ei, iar și iar.
Erau și câteva femei, ceva mai vârstnice, care treceau pragul chioșcului, cel puțin o dată pe săptămână, uneori le observase și de trei, patru ori. Ce era cu ele? Poate că le spusese ceva despre moarte și ele voiau să știe cum să o evite, sau poate că aveau nevoie să stea de vorbă cu cei care nu mai erau pe lumea asta. Despre una dintre ele, credea că își pierduse copilul, putea să jure că în privirea ei se citea o astfel de durere.
Părea că face parte din lumea lor, dar nu-i plăcea să recunoască faptul că nu era doar un biet observator. Îi lipsea curajul de a pune întrebările la care nu era pregătită să afle răspunsul. Era tot băncuță, gândindu-se la felul în care acea femeie putea să-i schimbe viața. Ce prostie! Suferința ar fi venit peste ea oricum, viitorul nu putea fi oprit.
Nici nu își dăduse seama când trecuseră anii, parcă nu mai era nici tânără, nici sprintenă, micile nimicuri din jurul ei nu mai însemnau mare lucru. Viața mergea înainte, târându-se, parcă, prin praf, până la urmă, la fel ca ea, o doamnă bătrână.
Nu voia decât să stea acolo, pe băncuța ei, să se uite la ușa aceea maro, acel loc care nu se schimbase deloc. Timpul înțepenea în fața lui. Femeia avea mii de chipuri, toate în capul ei, voci, care mai de care, cu care avea să-i dea cele mai proaste vești, suferință, decepție, dureri peste dureri, singurătate. De ce să te uiți în ochii viitorului și să-l provoci?
Într-o zi, după alți ani, se află în fața cruntului fapt, căci viața trecuse pe lângă ea, nu se știa unde se dusese și când, pentru că ea nu observase mai nimic, trebuia să fie un truc, pe undeva, căci altă explicație nu prea era. Se găsi înfuriată pe ceea ce i se întâmplase, femeia aceea trebuie să-i fi făcut o blestemăție, farmece care o făcuseră să stea lipită de chioșcul ei nenorocit, cu gândul numai și numai la ea. Te pomenești că-i furase sufletul, da?
Dar lucrurile nu puteau rămâne așa, până la urmă își amintea că fusese, cândva, o femeie pe picioarele ei, frumoasă, deșteaptă, cineva care avea ceva de zis și acum nu avea să se lase așa de ușor, păi ce însemna asta?
Cu părul vâlvoi năvăli pe ușa aceea maro, de care se temuse mereu. Încăperea era mică, asta era clar, dar părea că în ea se afla tot spațiul de pe lume. În mijloc trona o măsuță și un scaun, în spatele căruia atârna greu o draperie de catifea vișinie. Restul scaunelor stăteau prin cameră, lipite de pereți. A ce mirosea? Nu-și dădea seama. Mai rău era că nu putea să spună dacă-i plăcea, sau pur și simplu nu conta. Rămăsese blocată, acolo, în picioare, gândindu-se la ce se întâmpla.
Draperia se trase și își făcu apariția un bărbat, cam așa între două vârste, dar frumos, nu putea spune că nu. Nu avea nimic deosebit, părul scurt îi era îngrijit, la fel și barba prin care își trecea degetele lungi.
— Vă puteți trage un scaun, dacă vreți, i se auzi vocea pe neașteptat.
— Aș vrea să stau în picioare, nu am de gând să pierd prea multă vreme pe aici.
Se gândise să-i ceară o explicație, dar faptul că la masa aia stătea el, o luase prin surprindere, atât de nepregătită se simțea, încât era sigură de faptul că vocea îi tremura la fel de tare precum picioarele.
El îi zâmbi în timp ce dintr-o cutie neagră de pe masă scoase cărțile de tarot și le împrăștie pe masă.
— Alegeți o carte.
— Doar una? Credeam că trebuie măcar trei, sau cinci, sau poate șapte.
Se trezi vorbind și asta o făcu să dea un pas înapoi, speriată de ea însăși. Studiase, bineînțeles că studiase, în tot acest timp, tarotul, cărțile, ce voiau, ce însemnau, trebuia să știe ce fel de vești ar fi putut să primească. Stătuse cu nasul în tot soiul de cărți, despre te miri ce, de la magie, la nebunie, trebuia să fie pregătită.
— Una este de ajuns. O viață, nu? O iubire, un moment, o carte și nimic mai mult.
Ceva din ea îi spunea să plece, să fugă, să uite, dar nu se putea clinti, deja mâna ei alerga tulburată deasupra cărților înșirate pe masă. Scoase una, nu știa să spună cum, dar pur și simplu o scoase. Luna.
— Iluzia, hm? Decepția? Ceva ce nu pare așa cum este.
Sigur, Luna, un adevăr pe care nu-l acceptase față de ea. Se temuse atât de mult de viață, de dragoste, de eșec și de vești proaste, de trecerea timpului. Avea să lase în urmă o masă, într-un chioșc vechi cu ușa-i maronie.
O singură întrebare mai era: Moartea când avea să vie după ea?

Emil NICULESCU

Născut 26.09.1954
Decedat 10.08.2021
Volume publicate:
Provincia Felix, versuri, 1993;
Birja cu crai, versuri, 1996;
Dragonoctonul, eseu, 2004;
Tot despre Caragiale, loco eseu, 2005;
François Villon-Balada toamnelor de
altădată (Antologie și studiu) 2007;
Zona Zoster, versuri, 2009;
Vanitas Levantina, 2015;
Confinium, 2019;
Masca, 2020
Supernove, 2021;
Jurnal de molimă, 2021;
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Bacău.

Remember

Petlițe de vin roșu pe guler la cămașă
Purtai și, în artere, cabrat, ca sub cravașă
Sângele-n galopare precum nogaii-n stepe.
Pe care firul ierbii abia-i putea percepe.

Hălăduiați prin noaptea vastă și orbitoare,
Vă mai somau, ici colo, la zebre, semafoare,
În luna mai, când sporii de plop în caraulă
Bântuiau urbea. Sila, în stadiul de blastrulă,

Avea să mai aștepte pân-la maturizare.
Urma, cât de curând, să ieșiți deciși la mare.
Dar amânați. La anuꞌ, că timp era de unde,
Urma un meci cu peste o mie una runde.

Câteodată, totuși, cumva ca din greșeală,
Părea că ai brodit o poemă genială.
A doua zi, stupoare: să vezi cuvinte șchioape
Șonticăind pe coală-niște mahmure țoape

Și, ghinion, cafeaua da-n foc pe aragazul
Cărui, nu-i prima dată, îi pătai greu obrazul.
O, remușcări ce-n suflet produc grave rumori,
Sunt clipe pentru care-ai angaja cascadori.

Ți-ar povesti, pe urmă, calm, profesional,
Cum se organizează un bal într-un spital
Și-ați sta, apoi, tăcuți. Cât? Nici nu mai rețin să
Spun, pânꞌ ce, de la țigară, e unghia încinsă.

Dar asta-ți e o foarte veche fotografie,
În multe exemplare păstrată-ntr-o cutie
Parc-ai fi vrut a-ți face zeci de legitimații,
Azi, când evacuați sunt larii și penații

Revii la reverii ce-s tot mai puțin rapace
Când nimeni gordiene noduri nu mai desface
A ridica trecutul ca pe-o grea halteră
Nu-i, pentru spondilotici, postarea austeră.

Plecați rimbaldiene vocale policrome,
Ahab e mort, pe punte nici urmă de nostrom e,
Corabia gemând de zeci de-orci deviscerate
Își ia, de sine însăși, oricare libertate:

Să bântuie oceane, să-nfrunte uragane,
De la Ultima Thule la țărmuri peruane
Legal, cu pașaport de olandez zburător,
Strânge-ți ocheanul, harta, stelele-n boltă mor.

Lucian MĂNĂILESCU

Născut: 11.11.1951
Decedat:04.11.2020
Volume publicate:
Cartea junglei (fabule) 1997
Lacrimi de Murano (2001)
Rememorări (2004)
Ultima eră glaciară (2006)
Am auzit că viața e frumoasă (2009)
60 (2011)
Raiul pirania (2011)
La început a fost… umorul (2011)
Atrocitățile fericirii (2015)
Ferestre literare (interviuri 2016)
Scriitori nehoieni (antologie 2017)
Fractali (2017)
Patria amară (2018)
Amurg în șoaptă (2019)
Acrobații la zidul morții (2020).

11 Noiembrie

Am trăit în văzduh…
Mi-am pus ploile și vântul
pe umeri și nici un adăpost
n-a mai fost mai temeinic
decât acela…

Dar acum e târziu…

Inima flutură o năframă roșie
către corabia Orion
care pleacă în larg…

Ultimul măr ionatan

Toamna, copilăria mea
se cățăra-n măr, ca o pisică
cu gheare foșnitoare,
timpul, fuior de fum,
se topea dincolo de zare.

Tata se odihnea
pe un braț de fân, în livadă,
dar asta a fost departe și demult,
prin ochii lui, viscoliți de zăpadă,
soarele se scurgea în pământ.

Acum toate-s vechi de când lumea,
livada-i pustie de un an,
stau de vorbă cu tata și aștept să apună

ultimul măr ionatan.

Nunta toamnei

Vino la nunta toamnei! Vino!…
Se-aprind luminile-n gutui
Și cade frunza ruginită
În ochii cerului, căprui.

Și e departe, ca-n icoane
Și e târziu, parc-ar fi ieri,
Sub pașii înserării noastre
Foșnesc desculțele tăceri.

Ne-am rătăcit în lumea largă
Pierdută dincolo de zări…
Vino la nunta toamnei noastre
Să ne prefacem în cocori

Întoarcem capul

Nimeni nu ne-a învățat
să-i spunem „Bună dimineața!” tristeții.

Când trece viața pe lângă noi
întoarcem capul,
cu un fel de milă sălbatică,
ca și cum ne-ar privi în ochi
o cățea alungată cu pietre.