Spații culturale nr. 10 (6)

LIDIA LAZU

POEME

Sunetele ritmate oricum
te eliberează şi te înalţă
de aceea şi când joc
sârba-n căruţă
eu cred că ridic osanale
şi când corpul meu se
zbuciumă fără nici-o noimă
el cată să fie un strigăt
de iubire şi jertfă şi împăcare
iar cântul deodată ivit
îşi găseşte în suflete
tărâmul de care are nevoie –
ca să se desăvârşească
şi să se pregătească
pentru marea iertare
(11.11.2004)

O zi de-a mea este la fel
de preţioasă ca o clipă
de la-nceputul lumii
brusc ea mă atinge uşor şi mă preface
într-o fiinţă miraculoasă
care poate pătrunde în oricare
dintre chipurile pământului
sau ale văzduhului
cu dinadins
şi poate să-şi aleagă
din care parte să-i vină
starea de graţie
(20.01.2004)

În jurul nostru erau
cei mai mari dansatori
purtaţi numai pe sus
de magia cântului
coloritul penelor era
atât de viu –
păreau petele focului
care se-aprindea mereu
la orice mişcare
iar dansul
era o vrajă care
topea în ea toate spaimele
şi disperările
ne făcea egalii zeilor
(10.03.2005)

Nici vorbă de mersul pe ape
însă de-acum mi-e clar –
pe deasupra apelor e zborul cel mai greu
aburii sunt înşelători
mişcarea valurilor ademenitoare
greutatea talazului presimţită
se-ncarcă de ispită chemătoare
or, când mi-e prea frică de-al apelor hău
mă las străpunsă de săgeata luminii
şi pe ea mă-nalţ
fără să mişc o aripă
(10.07.06)

Balada ţiganului orfan
murdar cum nu se poate
zdrelit pe mâini pe faţă
cu ochi sticloşi
de lup flămând
se lasă prins de bunăvoie
să meargă la pârnaie
că-acolo e mai bine
unde va fi cu alţii
şi multe-or să-l înveţe
nu peste multă vreme
o să păşească ţanţoş
cu lănţişoare multe
cu freza briliantă
şi cu puştoaice-n preajmă
că asta este totul
în lumea cea amară
că mă-sa nu-l dorise
şi îl lăsa pe-afară
şi supse rea ştiinţă
direct din caldarâm
e sigur doar un lucru
nu va muri bătrân…
(9.02.06)

În Piaţa Spaniei plină de flori
fanfara se-ntrece cu alămurile zilei
şi pentru câteva clipe le şi egalează
ne opreşte din goana noastră
după biserici grădini şi statui
şi după ruine imperiale
după pini forjaţi şi cipreşi
îndreptaţi spre cer cu săgeţi uluite
că nu-şi ating ţinta
deşi au pornit de un veac –
apa gri-verde a Tibrului
păzită de platanii pătaţi
casele cu terase
şi oamenii parcă
fără nici-o treabă
mereu în vacanţă
acolo am simţit fiecare minut
ca pe-o matrice de sărbătoare
(12 iulie 2006, cu gândul la Roma)

În fiecare zi îmi caut urmele
de ieri ca să decid
ce urmează –
şi mereu mi se pare
că le-am şters din neatenţie
tocmai pe cele care mă-ndrumă
pe calea bună
*
De pe foiţa mea transparentă
pot să urc şi să urc până ce gândul
se sparie şi fuge
să-şi tragă suflarea
la intrarea în pădurea
năpădită de lumina
aşteptării tale
(9 iulie 2008)

*
Am auzit melopeea sirenelor
interstelare
şi ca să nu mă soarbă
în vortexul lor
am început să dansez
ca-ntr-o avanscenă –
să le dau impresia
că mă apropii de ele –
cometă cu trenă
(15 dec. 07)

*
În jurul luminii aşezaţi
cuminte
în bucătăria de vară
eram toţi ai casei prinşi
într-un freamăt mut
şi plin de aşteptare
lumina ne împărtăşea
ceva din visul ei de a se întrupa
iar noi ceva din visul de-a pluti
pe-o părere de undă
şi din dorinţa de-a ne elibera
de zgura vieţii
măcar
o miime de secundă
*
Vântul se joacă
cu tot ce-i iese-n cale
şi cu lumina tremurătoare
dintre frunzele de magnolie –
şi totuşi
în clipa asta l-am întrecut
cu mult
pentru că eu nu trebuie nici măcar
să pornesc încotrova
ci doar să-mi las gândul slobod
din pragul zilei
(20 mai 2008)

PAUL BLAJ

POEME

văd cireşi de smoală

astă seară beau ceai şi privesc calm un punct
prin care am impresia că aş putea ieşi afară din
cameră
îmi strâng genunchii la piept
îmi trec mâna prin păr
welcome to my sex room spun râzând
nu mă aude nimeni
nu pleacă nimeni de lângă mine
până termin cana lucrurile devin negre
simt pe şira spinării un frig necunoscut
îmi ridic halatul încet fără grabă
mă înfăşor în el blând magnetic
deschid fereastra, trag în piept fluid noaptea
se aud câini care latră
cartierul se dezbracă lent de zi, aproape feminin
apoi dispare haşurat, cu lumină sub piele
mă văd scutit să fiu deştept şi plâng

evidenţe pentru husa albă

„Şi-atât de mult doream în bulioane / să
lenevesc, visând sub celofane”

uit prea des oamenii care îmi sunt dragi
trebuie să mă lovesc de ei pentru a tresări
mai tresar în somn îmi spune o ea pe care
am privit-o într-o seară şi am întrebat-o
tu ce cauţi lângă mine? linişte parcă mi-a
răspuns era o vreme de huilă cu păsări
care se izbeau în geam apoi a plecat
dimineaţă eram un pic ameţit am vegetat
toată ziua ca un castravete murat ploile
de atunci mă ating ea s-a întors seara
şi-a aruncat poşeta dezinvolt mi-a zâmbit
un zâmbet obosit de serviciu însă mie
mi-a plăcut parcă eram într-un hotel sau…
nu nu se poate pentru că aş fi fost palid
calm sau neliniştit atât de bine mă cunosc
oamenii care îmi sunt dragi, uit prea des
pantalonii aruncaţi pe un fotoliu comod
reclamele proaste ce ies dintr-un televizor
poetul bulionului îmbătrânind fără roşii
evidenţe pentru husa albă a memoriei mele

peisaj cu individ

stăpân pe două noptiere goale
mă plimb de-a lungul camerei
vorbesc la telefon cu ochii închişi
aud și oamenii murind în lume
pozez cu picioarele desculţe
sunt mai tânăr îmi închipui dezinvolt
discutăm despre vinul demisec,
timpuri, prieteni,
îmi vine să miros o portocală
o iau din frapieră o admir încet
planetă pentru degete
vocea ta devine pătură
ea înveleşte matur corpul iubit
milă celor ce dorm, se aude romanţa

tolănit într-o limbă străină

în cameră e cald ca într-o piersică
ridic ochii şi las cartea pe genunchi
se deschide firesc
altă dimensiune
o studiez atent
perdeaua prin care intră soarele
nu înmugureşte
dar nu e vina ei, îmi zic
aprind tv-ul pe un post
de sport extrem
cum aş respira un bulgăre de zăpadă până la capăt
se instalează liniştea,
creşte,
şi îmi place să mă prefac
că nu ştiu de ce a ales iarna
să vină după toamnă
ca să mă lase beat pe o pânză nepictată

poem cu palmele fine

are o strălucire aparte vârsta în care
îi atingi hainele altfel
ca pe o hartă invizibilă a lentorii
halatul roşu pufos
apune după un umăr
şi tot ce urmează pare o blândă ninsoare
târziu te întinzi îi stingi veioza
cum ai închide un plic
pe care l-ai păstrat dintre timpuri
ziua vine încet
o coloană sonoră fără film
dincolo de marginea gropii creşte tăcut sicriul

„ochii verzi şi gura mică”

in memoriam J.D. Salinger

rece este singurul cuvânt care îmi place la ora asta
sunt un interior de pahar ciobit amestecat
cu absint
o masă lamentabil indiscretă albă într-un salon gol
dar mă suni cuvintele parcă intră pe gât ori
în venă
vocea ta e o ruletă rusească tuşeşte un pic,
te rog, azi
las-o pe maică-ta că nu are nicio importanţă acum
aş vrea să fiu îmbrăcat mă cam taie frigul
cu drujba
ce ziceai? desigur doar îmi căutam o ţigară,
cu cine?
da, întotdeauna mi s-a părut interesantă valea
rinului
nu, nu mă grăbesc nicăieri sigur că mi-e dor
de tine
ca de catifeaua roasă a canapelei din sufrageria
veche
normal că nu mai este acolo am dat-o de mult
dragă
şi cât ziceai că are întârziere zborul tău? ei, asta e
dacă îţi spun că ăsta e adevărul sunt mai palid
ca ziua
uite ce mă interesează acum nişte ciorne ale tale
da pe ele am găsit scris cu litere mari încercuit
chiar
rece este singurul cuvânt care îmi place la ora asta
cum? eram certaţi? da’ pentru ce sărăcie? Aaaaa…
perspicacitatea ta mi-a fost always prilej
de desfătare

FLORIN DOCHIA

A unsprezecea elegie de pe strada mea
(endecasilabă)

cine păzeşte pentru mine drumul?
poate într-o zi voi pleca voi pleca
poate într-o zi chiar mă voi întoarce
poate într-o zi voi fi altcineva
sau nimeni nu voi fi nimeni nu voi fi
tu vei aştepta o atingere tu
iar eu nu te voi aştepta nu prea mult
va trebui să încerci să mori puţin
o moarte mică, puţin câte puţin
doar cât orgasmul stelei abia stinse
un somn un zbor un vis şi alb un flutur
să laşi pe strada mea sălaş să-l scutur
să vin să vreau să-nvăţ să apăr şi nopţi
întregi să mă cufund în trup de abur
cine păzeşte pentru mine drumul?
şi cine pentru mine cuib tocmeşte?
cine priveşte-n locul meu imagini
ce mâine abia se anunţă a fi?
cine se uită-n zarea iar venindă
s-o schimbe cu ochii de aur şi cer?
au cine stârneşte ritmuri şi mai noi?
din haos mă scoate-va cine şi
cine cu mir mă va unge şi cine
uitarea salva-va – otrava de dat
lui socrate au cine o va scoate?
fugit e paznicul şi drumul vraişte
mă recompun din treişpe şi din paişpe
mă încarnez din aripi de albină
teenager sunt – iubito, tu, divină!
(I cried a tear. For nobody but you. I’ll be a lonely one If
you should say we’re through. Each night I ask the stars
up above, Why must I be a teenager in love?)

DELIA ARTEMIZA ASĂNACHE

Relaţia narator – cititor în proza paşoptistă

Caracterul unitar al prozei paşoptişte şi
postpaşoptişte, urmare a unui program cultural
comun început în literatură, cultură, administraţie şi
politică, de câţiva tineri români, proaspăt întorşi de la
studii din Occident, este subliniat şi prin strategiile
comunicaţionale utilizate de prozatorii vremii.
Retorismul, personalizarea discursului narativ, ieşirea
în prim-plan a instanţei auctoriale, modul specific de a
dialoga cu cititorul, încercările de a negocia cu
publicul, explicaţiile ample ale prozatorilor, insistenţa
cu care aceştia reclamă aportul de imaginaţie al
partenerului de dialog fictiv sunt, în opinia lui Liviu
Papadima („Literatură şi comunicare”, Iaşi, Editura
Polirom, 1999), câteva dintre trăsăturile definitorii ale
prozei secolului al XIX-lea.
Naratorul, persoana, „vocea”, căruia autorul îi
încredinţează misiunea de a povesti o anumită
întâmplare, poate avea pe lângă această funcţie
narativă şi una explicativ-interpretativă (face
comentarii, intervine) şi descriptivă (descrie locuri,
personaje, obiceiuri etc.).
Autorul este persoana care concepe şi care scrie o
operă (literară, ştiinţifică etc.). Autorul concret,
creatorul operei literare, adresează, ca expeditor, un
mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca
destinatar / receptor. Autorul concret şi cititorul
concret sunt personalităţi istorice şi biografice, ce nu
aparţin operei literare. Ele se situează în lumea reală
unde duc, independent de textul literar, o viaţă
autonomă.
Autorul este creatorul universului epic, iar
naratorul este cel care comunică istorisirea narată
cititorului fictiv, naratorul este cel care face medierea
între autor şi cititor. Personajul este o altă instanţă
importantă implicată în discursul narativ, care are, şi
el, o funcţie de mediere în triada instanţelor
comunicării narative autor – narator – cititor.
Atât naratorul, cât şi personajul (care determină
acţiunea şi se află în mijlocul evenimentelor) sunt
mânuite de autor în scopul dorit de acesta şi în
conformitate cu propria viziune asupra lumii. Pentru
a vedea care este relaţia dintre autor, narator şi cititor
şi dacă aceasta se înscrie pe coordonatele trasate la
începutul lucrării, ne vom opri asupra nuvelei lui
Mihail Kogălniceanu „Iluzii pierdute… Un întăi amor”,
apărută, în broşură, la Iaşi, în 1841. Încă de la începutul
operei, naratorul ţine să facă nişte precizări importante:
„Înainte de toate trebuie, ca o neapărată prefaţă, să
mărturisim cu inimă curată şi cu duh umilit, că toate
numele din aceste file sunt închipuite, că n-am înţeles
pre nimene, că tot este obştesc şi nimică personal.
Această mărturisire o facem pentru siguranţa noastră şi
pentru liniştea acelora ce s-ar socoti atinşi de oarecare
însămnări” (Mihail Kogălniceanu, Scrieri, Bucureşti,
Editura Tineretului, 1967, p. 55). Naratorul nu este
construit ca o identitate care să se opună autorului.
Scriitorul nu este o instanţă impersonală, ci una care se
manifestă prin operă. Se creează, astfel, o relaţie de
omonimie între narator şi autor, la fel ca în Amintirile
din copilărie ale lui Ion Creangă.
Folosind persoana I plural ca substitut emfatic
pentru eu, naratorul precizează natura ficţională a
scrierii sale şi face cu cititorul un pact ficţional
(Umberto Eco, „Şase plimbări prin pădurea narativă”),
atrăgându-i atenţia că există un adevăr estetic care nu
se suprapune obligatoriu cu cel al cotidianului.
Precizarea naratorului relevă faptul că acesta este
conştient „până în vârful unghiilor de procedeele
literare folosite” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a
literaturii române”, Bucureşti, Editura Minerva, 1990,
p. 207), dar şi că publicul căruia i se adresează nu are
la dispoziţie „un arsenal bogat de teoretizări explicite
(…) ale rolului jucat de ficţionalitate în literatură”
(Papadima, p. 142).
Explicaţiile naratorului continuă, căci imediat după
ce intră în subiect, acesta face o digresiune pentru a
ilustra modul în care publicul cititor confundă
ficţiunea cu realitatea: „Sunt acum vro doi ani, când
într-un articol scos din „Paris ou le Livres des cent et
un”, am tradus „la rue Poissoniere”, slovă după slovă,
prin Păscărie – nu mi-am aprins paie în cap? Nu s-au
sculat împotriva mea lăcuitorii din Păscărie cu pretenţie
că i-am atacat în cinstea lor, şi cerea cu topuzul ca să
fiu spânzurat ca Petrariul, pe şesul Frumoasei”
(Kogălniceanu, p. 56).
După ce s-a asigurat că este bine înţeles, că nu va
jigni pe nimeni şi că nu îşi pune viaţa în pericol,
naratorul îşi începe povestirea. Încercând să
stabilească locul şi timpul acţiunii, el parodiază
modelul balzacian al intrării în subiect: „Într-o seară
de iarnă sau de primăvară, zeu nu ţi-oi şti spune,
pentru că nu sunt astronom, dar ştiu că era în mart, era
adunată o mică societate alcătuită de tineri şi de dame
asemine tinere; este de prisos să spun că era şi
frumuşele. Această societate era în Iaşi, într-o uliţă al
căria nume nu ţi l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l
cunosc” (Idem, p. 55).
Naratorul se adresează cititorului la persoana a II-a
singular, ca şi când ar vorbi cu el faţă în faţă, ca şi cum
ar fi partenerul său de dialog cu drepturi egale, putând
interveni, în orice moment, cu întrebări de lămurire.
Naratorul este conştient de parantezele pe care le face
şi pentru a înnoda firul povestirii, reia dialogul cu
receptorul: „Cum îţi spuneam, societatea noastră se
afla într-o uliţă fără nume”. Deşi se confruntă cu
ezitările naratorului în ceea ce priveşte determinarea
spaţio-temporală, cititorul poate stabili, destul de uşor,
cadrul desfăşurării acţiunii (Iaşiul contemporan
autorului), prin detaliile despre „capitalia Moldaviei”.
Prezentarea personajelor (cinci tinere dame şi
„demuazele”, trei bărbaţi însuraţi şi patru tineri sau
holtei) este prilej pentru narator de a face o mică
paranteză pentru a explica ce înseamnă cuvântul
„prudă” („femeie a căria numai urechile, rareori şi
ochii, îi sunt curate”). Naratorul adoptă o atitudine
umilă şi respectuoasă faţă de cititor, cerându-şi
oarecum scuze că trebuie să explice un asemenea
cuvânt unui public aşa de învăţat ca al său, după ce
mai înainte îl acuzase că nu are nici cele mai
elementare noţiuni de teorie literară! „Şi eu, cu tot
respectul ce trebuie să aibă un scriitor dinaintea unui
public, aşa de învăţat ca al nostru, ţi-oi răspunde că
pruda, prude, este un cuvânt franţuzesc…” (Idem, p.
57). Pentru a spori orgoliul celui care citeşte şi pentru
a-l atrage de partea sa, naratorul strecoară în text, de
pe o poziţie fals-umilă şi teatrală, ori de câte ori are
ocazia, laude la adresa publicului: „Pruderia dar şi
tirania stăpânii casei lipsea cu totul din societateamodelă
care o expunem cinstiţilor şi învăţaţilor noştri
cetitori, ce se alcătuiesc negreşit dintr-o înaltă nobleţă
şi dintr-un respectabil public” (Idem, p. 59).
Preocupat să facă un portret frumoaselor
moldovence şi femeilor, în adevăratul sens al
cuvântului, naratorul anticipează întrebările pe care
cititorii mai erudiţi i le-ar putea pune: „Dar poate mia
zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, şi oare tot
ce nu-i bărbat nu-i femeie?” (Idem, p. 60). După ce îşi
expune, pe larg, opiniile despre ce înseamnă o femeie
în viaţa unui bărbat, vocea auctorială aduce în discuţie
conceptele de cinste, patriotism şi amor, ocazie de a
critica societatea superficială în care trăieşte: „Dar tot
acel pedant, critic, aspru şi material, mi-a zice iarăşi,
că nici o ţară este în lume unde să se vorbească mai
mult de cinste, patriotism şi amor, că, prin urmare,
cum îndrăznesc a zice că aceste virtuţi lipsesc în prea
dulcea ţara noastră?
Tocma pentru că se vorbeşte aşa de mult de dânsele,
tocma de acea lipsesc, şi la zisele mele dau dovezi aşa
de lămurire ca de două ori” (Idem). Astfel, ochiul critic
şi ironic al autorului-narator analizează cu
obiectivitate şi detaşare obiceiurile compatrioţilor săi
care îşi iubesc ţara doar din vorbe, nu şi prin fapte.
Conştient că se îndepărtează de la subiect, naratorul
îşi îndreaptă atenţia către grupul în care se află, nu
înainte de a mai juca, încă o dată, rolul scriitorului care
îşi recunoaşte vina pentru greşelile făcute, ca şi când s-ar
afla la tribună, în faţa unui auditoriu: „Dar văd, înalto
nobleţă şi respectabile public, că m-am depărtat cu totul
de sujetul meu. (…) Vă rog să-mi iertaţi această digresie
şi revenons à nos moutons, adecă ai să ne întoarcem la
iluziile pierdute” (Idem, p. 62). Formulele pe care
naratorul le adresează cititorului sunt extrem de
politicoase, dovadă a faptului că naratorul stăpâneşte la
perfecţie arta oratorică. Ba chiar îşi împodobeşte
discursul cu partenerul său fictiv cu expresii latineşti
(Retro Satana!) şi franţuzeşti, curente în epocă. Naratorul
încalcă, în mod intenţionat, „moda” balzaciană a scrierii
unei opere (prezentarea detaliată a cadrului, legătura
om-mediu etc.) şi refuză să descrie salonul în care se află
personajele, amintind încă o dată de efectele pe care arta
le produce asupra realităţii: „Societatea noastră era
adunată într-un salon, a căria nu ţi-oi face descrierea,
măcar oricât de à la mode să fie descrierile saloanelor
şi a mobilelor din capitalie – pentru provinciali, carii
după asemene descrieri îşi oranjarisesc salonurile şi-şi
cumpără mobilurile” (Idem). Publicul cititor cere ca
operele literare „să fie nu numai verosimile, ci şi, întrun
anumit sens, „veridice”, să deţină un soi de
„certificat de adevăr”: documentar, memorialistic, al
„observaţiei” juste”. (Papadima, p. 143).
Prevăzând că reacţia cititorului în faţa atâtor
digresiuni nu este tocmai una favorabilă, naratorul
decide să renunţe la propriile reflecţii şi să povestească
anecdota promisă: „Dar văd că cetitorii mei se oţăresc.
Îndată ce cineva hotăreşte să scrie, să se tipărească de
viu, el nu mai este slobod, este rob; şi ca rob trebuie să
se supuie publicului, ca ţiganul armaşului – sau
nazirului, după noul aşezământ. De aceea, cu toate că
aş avea încă multe să va spun de linguşitori, de patrioţi
pângăriţi, de scriitori vânduţi, de parveniţi mai răi
decât toţi aristocraţii din lume, de tinere cochete, de
văduve rele şi slute încât veninul le iesă pe obraz, şi de
alte atâte lucruri vrednice de însemnat, ce caracterisesc
moldovenii veacului al nouăsprezecelea, totuşi mă văd
silit să-mi curm reflecţiile şi să-ţi povestesc curat
anecdota mea” (Kogălniceanu, p. 63).
Tendinţa de a face cât mai „multe lucruri deosebite
deodată: să povestească, să ia atitudine, să rostească
adevăruri, să formuleze mărturii, să explice, să placă
şi, de ce nu, să epateze”, precum şi „lipsa
«profesionalizării» îndeletnicirii pe care o
îmbrăţisează” (Papadima, p. 82), fac din autor un
constructor care nu ştie să-şi gestioneze prea bine
materialele cu care vrea să-şi ridice opera. Odată
început acest proces, el îşi dă seama că trebuie să ţină
cont de publicul receptor. Naratorul este interesat în
mare măsură de reacţia cititorilor şi încearcă să
prevadă ce i-ar putea ne / mulţumi pentru a le fi pe
plac şi pentru a avea succes. El nu scrie o literatură de
sertar, ci scrie pentru a fi citit şi are în vedere să
menţină tot timpul contactul cu lectorul. Ba chiar
mărturiseşte că „eu nu scriu ca să te fac să plângi.
Trebuie să te fac să râzi; şi chiar dacă inima mi-i sacă,
dacă râsul, expresia fericirei, este depărtat de buzele
mele, trebuie să râd, dacă vreu să fiu cetit”
(Kogălniceanu, p. 65).
Atent la gusturile publicului, naratorul vrea să
intereseze (docere), să seducă (delectare) şi să
convingă (movere), trăsături care reprezintă, încă din
antichitate, virtutea oricărui discurs. În plus, el vrea
să-şi facă receptorii să se elibereze de patimi (catharsis)
şi să se ridice, prin arta cuvântului într-o „lume
impersonală” (Titu Maiorescu, „Comediile d-lui I. L.
Caragiale”), a ficţiunii artistice. Naratorul îşi dă seama
că succesul unei opere, înscrierea ei în canonul literar
ţine, pe lângă aprecierile pozitive ale criticilor, şi de
modul în care cartea este primită şi receptată de public.
Odată încheiată, opera literară nu este o lume închisă,
ci o producţie continuă de enunţuri, care sporeşte cu
fiecare lectură în parte.
Alternanţa singular / plural prin care naratorul se
adresează receptorului vine dintr-un „impuls către o
«adresare totală», care suprimă distincţiile
particularizante, ca, de pildă, dintre «privat» şi
«public»” (Papadima, p. 98). Cu toate acestea,naratorul
nu se conformează întru-totul aşteptărilor publicului,
căci refuză să scrie după „reţetele” narative la modă. În
plus, imaginea pe care o are despre publicul larg
contemporan nu pare a fi una pozitivă, întrucât cititorii
români de la jumătatea secolului al XIX-lea nu au o
experienţă literară. Faptul este de înţeles în condiţiile
în care difuzarea cărţilor era destul de redusă,
laicizarea culturii române s-a făcut destul de târziu, iar
profesia de scriitor şi-a consolidat poziţia foarte lent.
Naratorul se joacă intertextual, aşa cum o vor face,
mai târziu, şi prozatorii optzecişti, pentru că damele
prezente în salonul-cadru citesc, în revista Albina
românească, „Iluzii pierdute” de V… A… (Vasile
Alecsandri), dovadă a faptului că ştie cum se scrie o
nuvelă şi că are cunoştinţe de naratologie. După
lectura nuvelei, damele au început, fiecare, a povesti
ceva din iluziile lor pierdute. Prezentarea cadrului
fiind încheiată, începe, ca în „Decameronul” lui
Boccaccio, o serie de istorioare amoroase. Naratorul,
martor al poveştilor relatate în salon, devine personaj
când îi vine rândul la povestit.
În prima parte a nuvelei, naratorul foloseşte
persoana I, numărul plural, pentru ca, mai apoi, să
relateze la persoana a III-a, numărul singular.
Naraţiunea este întreruptă de pasaje reflexive, dar şi
despre cei din jurul său, mărturisirea luând aspectul
unui „document cultural” (D. Popovici, „Romantismul
românesc”, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969,
p. 386). Firul narativ este, de asemenea, întrerupt de
contactul dialogic explicit cu lectorul, naratorul fiind
preocupat să nu-l plictisească sau să-l obosească.
Poziţionând adjectivul pronominal „noastră” în faţa
substantivului „societate” (cu sensul de „grup”),
naratorul îşi revendică apartenenţa la această adunare,
ceea ce face din el un narator-martor.
În partea a doua a nuvelei, naratorul povesteşte
auditoriului (celor prezenţi în salon), aducând la
cunoştinţă şi cititorului, prima lui decepţie din
dragoste, întăiul amor. Naratorul devine personaj, iar
naraţiunea capătă un caracter memorialistic, „fiind,
după „Cum am învăţat româneşte” a lui Negruzzi, a
doua amintire din copilărie a unui scriitor român”
(Manolescu, p. 207). Cu toate acestea, naratorul aruncă
o umbră de îndoială asupra veridicităţii poveştii pe
care urmează să o înceapă: „Când rândul meu veni,
iată ce povestii; şi să n-am parte de nimică, să nu
găsesc niciodată scaun la teatru, capul să nu mi se
razime niciodată pe sânul unei femei, să nu-mi vie
niciodată droşcă la deal unde şed, soarele să nu aibă
raze pentru mine, vânatul să nu iasă niciodată înaintea
puştei mele – dacă tot ce spun îi adevărat, sau nu-i
adevărat” (Kogălniceanu, p. 66). Exprimarea este
ambiguă şi lasă loc la interpretări. Naratorul se joacă
cu cititorul şi formulează o frază de tip perioadă,
utilizată, în general, de scriitorii savanţi (Miron Costin,
Alexandru Odobescu etc.) care pune pe gânduri.
Povestea care urmează este o ficţiune sau nu?
Pentru a găsi un răspuns ar trebui să menţionăm o altă
mărturisire a naratorului: „Cât pe ce eram să-ţi spun o
istorie adevărată, când m-am îndatorit să-ţi spun o
anecdotă, născută în închipuirea mea” (Idem, p. 65).
Misterul se elucidează înainte de a relata întăiul amor,
căci autorul-narator îşi asumă, hotărât, cele ce vor
urma: „Vă voi vorbi, dar, numai de iluziile mele de
amor: şi aceste-s de mai multe feluri; în astă sară, vă
voi spune numai decepţia celui întăi amor ce am simţit
în viaţa mea” (Idem, p. 67).
Povestirea implică o relaţie specială între narator şi
cititor, impunând un ceremonial al discursului, un
sistem de convenţii şi anumite formule de adresare
(„Mesdames – am început a vorbi cu un ton profesoral
– iluziile care le-am pierdut sunt de trei feluri: iluzii
politice, iluzii literare, iluzii de amor” (Idem, p. 66)),
menite a crea atmosferă, a capta atenţia cititorului şi ai
cultiva o stare de aşteptare, menţinându-l în suspans.
După această lungă introducere, începe o povestire în
povestire care „ni-l arată pe Kogălniceanu, elev al unui
pension francez din Iaşi, îmbrăcat în lungi straie
asiaticeşti şi îndrăgostit de Niceta, fiica generoasă în
dragoste a profesorului de greceşte şi tovarăşa de
studii întru Telemac” (Popovici, p. 386). Dacă D.
Popovici se rezumă să facă doar o scurtă trecere în
revistă a subiectului, remarcând nuvela pentru ca este
cea dintâi încercare epică a lui Kogălniceanu, Nicolae
Manolescu este interesat de procedeele narative
utilizate de autor, comparându-l cu scriitorii optzecişti
prin maniera ludică în care descrie anumite pasaje.
Naratorul-personaj este conştient de figurile de stil
folosite şi de referinţele livreşti pe care le face: „Faţa ei
era rătundă şi albă ca puful unei lebede. Comparaţia îi
cam obişnuită, dar mi-ţi ierta că alta mai poetică numi
vine subt pană. Sprincenile ei era negre şi ochii
albaştri; judecaţi, dar, ce minune era. Ce era însă în ea
mai fărmăcător decât toate, era buzele ei mai frumoase
decât două frunze de roze. De aş fi Lamartine sau
Victor Hugo, tot n-aş fi în stare să vă fac o descriere
adevărată de acele buze” (Kogălniceanu, p. 68).
Descriind emoţiile prin care trece în dobândirea
atenţiei şi amorului Nicetei, cucerită cu o declaraţie de
dragoste în care adolescentul de atunci a pus cele mai
înfocate comparaţii din lume, admiţând, cu umor, că a
recurs la „toate cuvintele tehnice de filozofie, de
retorică, de geografie, de istorie, pân’ şi de
astronomie” (Idem, p. 72), eroul-narator face o
mărturisire pe care o vom întâlni şi la Camil Petrescu,
un secol mai târziu: „Însă iar egoismul m-apucă; iar
îmi vine să vorbesc de eu şi de mine. Dar ce să fac; aşa
am hotărât din începutul povestirei, să vă vorbesc
numai de persoana mea. De câte ori am vorbit de alţii,
chiar adevărat, totdeauna am păţit pozna. De aceea (…)
am jurat să nu mai vorbesc decât de mine” (Idem, p. 73).
Această perspectivă subiectivă va fi preferată de Camil
Petrescu în dauna perspectivei omnisciente care-l
consacrase pe Liviu Rebreanu, întrucât, potrivit lui
C. Petrescu, nu ne putem cunoaşte cu adevărat decât
pe noi înşine.
Pentru „a nu fi numit lehău” şi pentru a nu-şi plictisi
auditoriul cu „întâlnirile pline de sărutări dulci şi de
conversaţii interesante” ale celor doi tineri amorezi,
personajul îşi scurtează povestirea. Scena finală, mai
puţin amuzantă pentru erou, este povestită de narator
cu umor. În ziua de Anul Nou, camerista Nicetei, „o
creatură grozavă, scârnavă, gheboasă, şchioapă, numai
cu un ochi, şi par dessus le marché, era şi mută” (Idem,
p. 77) – naratorul adună aici, toate trăsăturile fizice
negative posibile – îi aduce o acadea în formă de
inimă, străpunsă simbolic de două bolduri. Naratorul
nu lasă să-i scape repulsia şi oroarea pe care o simte
faţă de această arătare malefică, faţă de această
vrăjitoare: „Muta dracului se apropie de mine şi prin
semne îmi arătă că avea să-mi dea ceva din partea
duducăi” (Ibidem). Amorul său atât de curat a fost
„spurcat prin o aluzie aşa de prozaică”, dovedind că
Niceta nu este un înger, ci mai degrabă, o „băcăliţă de
pe Podul Lung”. În finalul nuvelei, naratorul închide
povestea de amor (dragostea lui a murit, nu a mai
văzut-o pe Niceta) şi revenind la povestea cadru spune
ce ar face de pe poziţia omului matur („Altul, şi eu
astăzi aş face-o, ar fi mâncat inima şi pe urmă s-ar fi
dus şi ar fi strâns pe Niceta în braţe tare şi zdravăn”),
sfârşindu-şi povestea abrupt – „Eu am sfârşit”.
Îmbinând povestirea şi consemnarea, romanul şi
dizertaţia, „într-un paradis inocent al toleranţei
reciproce” (Papadima, p. 63), nuvela lui Kogălniceanu
aduce în prim-plan „un soi de « autonarator », intens
personalizat, punând în gaj pentru adevărul povestirii
mărturii autobiografice sau idei şi atitudini exhibate
cu aplombul liderului de opinie, tematizându-şi
postura auctorială (…), ca să treacă apoi în rolul
convenţional de personaj-martor sau de simplu
povestitor care îşi delectează «auditoriul» cu
istorisirile sale” (Idem, p. 152).
Povestitorul arată, explică, interpretează, îşi începe
relatarea după largi ocoluri, nu este întotdeauna
consecvent cu sine, schimbă planurile epice cu
uşurinţă, amestecă ficţiunea şi realitatea, struneşte
imaginaţia cititorului cu care menţine, în permanenţă,
contactul.
Proza paşoptistă, deşi are numeroase deficienţe,
inerente unei literaturi aflată la începuturile ei, atrage
tocmai prin acest amalgam de trăsături identificate în
nuvela lui Kogălniceanu. Deşi sunt redundante şi par
plictisitoare, adresările către cititor relevă importanţa
pe care scriitorii o acordă receptorului, iar această
curtoazie nu te poate face, în calitate de lector, decât
să te simţi bine.

Bibliografie
Kogălniceanu, Mihail, Scrieri literare, istorice, politice,
Bucureşti, Editura Tineretului, 1997.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române,
Bucureşti, Editura Minerva, 1990.
Papadima, Liviu, Literatură şi comunicare. Relaţia
autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Iaşi,
Editura Polirom, 1999.
Popovici, D., Romantismul românesc, Bucureşti,
Editura Tineretului, 1969.