Literadura nr. 29 (6)
Iuliana Camelia RADU
La o țigară cu mine
Era o liniște îmbuibată. O liniște gata să crape. Pasărea a început să cânte și totul a dispărut. Și eu am dispărut. Eram doar inima aia obraznică, aveam impresia că mă înalț și mă duc departe, nu știu unde, că ating o dragoste mare. Ceva dorit doar în gând și visat de multe ori, care apasă încă, pentru că nu există. Și apasă până strivește și mă face mică de tot. Intru într-o văgăună și de acolo nu mai ies. Nu mai vreau. Dragostea nu există, am spus-o, na! doar oameni care neagă, instincte și nebunie. Dar pasărea a adus cu ea un glas pe care toți îl avem ascuns undeva, într-un bagaj inițial, de care habar nu avem, iar el este modelul după care ne croim inconștient așteptările. Asta mi-a trecut prin minte. Dezamăgirile de aici vin, că nimic întâlnit nu seamănă cu vocea aceea ascunsă, care dictează așteptările. Și unii plâng și alții sunt furioși, alții tac până la moarte, alții râd pentru că altfel, a doua zi, nu s-ar mai trezi dimineața. Pasărea a cântat și a răscolit tot. Până acolo unde credeam că a amorțit totul. Iar eu nu mai eram. Scăpasem de mine. Scăpasem. Era totul ușor, intens, real și ireal.
Când pasărea s-a oprit din cântat, eram gata să cad amețită, dar ceva a rămas infiltrat în starea mea, mai multe ore. Am putut să fac duș, să pregătesc o cafea și să îmi amintesc, ieșită din ceața minții, că trebuie să fac ordine. Ordine clară. În șifoniere, în dulapuri și în sertare. Nu, în minte, nu, pentru că nu aș ști ce să arunc, nu aș ști așa de bine cum știu de câte ori deschid șifonierul. Ce e bun, ce este deteriorat? Ce îmi pare greu și stricat, cum ar fi dragostea, care mă torturează cu ambiguitate perversă, dar îmi pare totuși prețios (de parcă aș mai avea ceva de învățat!), iar toate altele, dureri, trecut, oameni care mi-au făcut rău sau bine, aproape că s-au șters din memorie, au rămas doar niște palide emoții ca niște amprente cu desenul tocit. Rezolv repede orice? De data asta, nu. Și pe asta aș arunca-o, dar cică nu e bine, trebuie să fii cu picioarele pe pământ.
În Oman există chiar un proverb: să fii cu picioarele adânc în apă și cu fruntea în soare, dar omanezii știu că apa din proverb nu este nici marea și nici vorbă de lac sau râu. Este apa ascunsă, limpede, la care nu poți ajunge. Dacă în nisipul roșu al deșertului vei vedea un curmal, să știi că în adânc este apă, iar curmalul simte apa de când este sâmbure. Eliberează miezul din carapacea lemnoasă, dură, iar firul subțire de rădăcină, ca o urzeală de păianjen, iese din sâmbure și, programat, se duce spre apă, călătorind prin nisipul torid. Mica lui rădăcină, abia înfiripată, se duce hipnotic până ajunge la apă. Așa ne ducem și noi după dragoste, dar uite că pe noi ne doare și preferăm întâmplările scurte sau, poate, doar ce este comod. Iar dacă ieșim din rațiune, facem o prostie cât a fost așteptarea de lungă și de adâncă, la fel ca ascunzișul băgat între gânduri. Pe curmal nu îl doare rădăcina firavă când înaintează prin nisip, zgâriat de nisipul zgrunțuros? Totuși înaintează, atras. Prin câte etape trecem până descoperim de ce suntem în stare pentru dragostea noastră? Te duci prin nisipul aspru, prin suferință și vrei să scapi de tine.
A fost o vreme când seara adormeam zâmbind și mă trezeam zâmbind. Eram singură, munceam acasă, scriam cărțile, oboseam și mă culcam. Simțeam… nu știu cum să definesc sentimentul, simțeam că mă atinge ceva ușor-ușor pe frunte, seara, la culcare, iar uneori pe buze atingerea aceea îmi făcea pielea emoționată. Zâmbeam. Eram singură, viața era ușoară, totul era bine. Acum, emoția, și așteptarea, și sentimentul abandonului, și nesiguranța, și îndoiala mă obosesc, îmi încețoșează privirea și îmi fură gândurile, rămân ca un zombie (uite că în engleză sună mai bine empty, parcă aud golul dintr-un vas de sticlă, când paharul este atins). Înăuntrul acelui amalgam de emoții, dragostea s-a tolănit, nu îi pasă de nimeni și de nimic. Este acolo și doare, pentru că nu există, e doar o făcătură de dragoste, nu este împărtășită, iar ea crește pe zi ce trece și el nu mai scrie și mă ignoră. Ieri mă întrebam cine suferă? Orgoliul meu lovit în pata lui vânătă? Pentru că unii așa spun, că dragostea nu doare, e ca lumina în Univers. Întunericul nu există, durerea nu există. Nu mai știu exact cum zice fizica, pentru că emoția mea a prăjit toate sinapsele, le-a îmbătat, emoția s-a întins ca un câmp magnetic și tot ce era frumos așezat în zone cerebrale distincte s-a prăjit sau e bruiat, așa că doare, iar eu nu mai am sensibilitate și nici rațiune, aș vrea doar în brațe, să plâng. Perna e uzată de atâtea îmbrățișări, eu tot în brațe vreau.
Când pui fruntea pe pieptul bărbatului iubit, ai impresia că alergi pe un câmp nesfârșit și toate grijile și toate spaimele fug departe. Ar fi nevoie doar de atât, să mă lase să stau acolo la pieptul lui și m-aș face bine. Un bărbat simte la fel când stă la pieptul unei femei? Mă gândesc la sâni. La sânii calzi, la atingerea blândă, senzuală. Senzația de sfârșeală vătuită, o sfârșeală care nu e spaima de moarte, este o înlocuire, o bandajare forțată, mă ține strâns. Mă simt prizonieră și totuși o prefer durerii insuportabile.
Când citeam poeziile lui Mazilescu mă întrebam de ce nu m-a iubit niciodată nimeni și pe mine așa cum a iubit-o el pe Rodica? De ce? Pentru că eu nu m-aș fi putut purta ca Rodica, nu aș fi stat cu ferestrele închise, eu i-aș fi sărit repede în brațe și i-aș fi mulțumit că există și el s-ar fi hrănit bine cu bucurie și, sătul, mulțumit, m-ar fi părăsit și ar fi căutat o altă rodică. La fereastra închisă aș fi fost eu, întrebând de ce a plecat, de ce, de ce? Loialitatea mea a fost vecină cu prostia, de parcă apăram dragostea Universului, așa m-am purtat. Înțeleaptă Rodica, cea pe care toți cititorii o urăsc.
Vreau să scriu, dar lacrimile se adună și nu vin din ochi. Voi încăpea într-un sac și apoi într-o groapă, dar azi, plâng. Nu vezi că te-a părăsit? De ce te umilești? De ce nu ai făcut tu, niciodată, asta, strig și eu la ea, dar e surdă. Încep să cred că inima mea este o entitate în sine, care face ce vrea și care uneori țipă la mine. Aveam nevoie de un loc în care să pot plânge cu sughițuri, fără să mă întrebe nimeni ce ai, dragă, de ce ești așa supărată, hai, lasă, trece. Hai, zâmbește (zâmbetul a devenit teroristul de serviciu în gurile oamenilor cumsecade), Potolește-te, nu mai ai doisprezece ani. Zâmbește și încetează. Cuvinte pertinente, logice și enervante. Te lasă cu plânsul neterminat, ca atunci când faci sex și nu ai orgasm. O frustrare pe care nu o poți comunica, îți ridică toți nervii în cap. Mai bine nu faci, decât să ți se întâmple. Și dacă nu este totul și te bagi peste mine, devin agresivă.
Mi-am amintit cântecul păsării cenușii. Ziua de ieri a fost recondiționată de un cântec. De o pasăre cenușie. Stătea pe ramura unui măr bătrân, foarte înalt, și cânta de parcă se ruga. M-am albit la față. Corpul meu și-a schimbat atitudinea la fel de brusc. Nu mai era aplecat. Îmi tremurau picioarele și mâinile. Am ridicat privirea spre ea până am simțit dureri în umeri. Parcă mă deșiram. Ardeam. Ascultam și încercam să o văd printre ramuri, dar ea a plecat și eu m-am trezit singură. Tăcere bruscă. La plecare, un trandafir mi-a agățat rochia și m-am întors, neștiind cine se agață de mine. Și am văzut floarea. Se deschisese și era frez. Arăta ca o femeie îndrăgostită care nu mai ascunde nimic, nu îi mai este teamă de nimic. Nu mai păstrează nimic, cu inconștiență, fără să îi treacă prin minte că într-o zi va veni sfârșitul cu factura. Mi-a trecut prin minte că atunci când cineva pleacă, face loc altcuiva, dar m-a durut atât de mult ce am gândit, încât abia mai respiram. Azi am auzit pasărea modestă cântând iar în grădină și lacrimile mele au început să curgă singure, dar sentimental era altul, de recunoștință, dar acum nu pot să scriu decât banalități. Se întorsese. Uneori îmi pare rău că nu am fost o aventurieră. Ceva mai puternic decât mine m-a oprit. Ceva mai puternic a sărit și m-a apărat. Ceva despre care nu știu nimic.
Fără nicio legătură, mi-a venit în minte noaptea aceea. Noaptea în care taximetristul m-a luat de la redacție. Era așa de târziu, eram obosită și mă bucuram că voi ajunge repede acasă. În anii 90, abia găseai câte un taxi răzleț pe timpul nopții. Am văzut imediat că o ia razna. L-am simțit. Nu era absent când trăncăneam prostii, ca orice șofer normal, care se concentrează pe drum, nu pe client. Era prea atent la mine, așa de atent că era nesigur pe volan. Apoi am văzut că schimbă direcția, o ia pe străzi lăturalnice. Brusc, a ieșit din strada principal, în cea lateral, alta decât cea pe care aș fi ajuns acasă. A mărit viteza, avea ochii sticloși, i-am spus că nu e bine pe Buzăului, dar el a continuat să meargă și să mărească viteza. Am ajuns în câmp și am văzut că deschide portiera, coboară, ocolește mașina prin față și vine spre mine. Am deschis portiera, m-am descălțat de un pantof și când a ajuns în dreptul meu, l-am lovit în cap așa de rău, cu tocul cui metalic, că a rămas șocat. Am coborât din mașină, farurile erau aprinse, am ocolit mașina și am ajuns în spate, am reținut numărul de înmatriculare, m-am încălțat cu pantoful plin de sânge și am fugit. Și nu puteam să fug, eram pe tocuri. M-am descălțat, și cu pantofii în mâna stângă și geanta mare cu manuscrise în cea dreaptă, am început să alerg spre linia luminoasă care se vedea în noapte, departe, știind că acolo ar trebui să fie o șosea. Mă usturau tălpile de la ghimpi și pietre, și mă dureau pulpele zgâriate de mărăcini prin pânza subțire a pantalonilor de vară, simțeam că nu mai pot să fac nici-un pas, dar alergam cu voința de a ajunge la șosea. Și aproape eram la șosea, când taximetristul m-a ajuns din urmă. Era la volanul mașinii. I-am văzut fața albă ca varul, ochii mari și sprâncenele adunate la mijloc, deasupra nasului. Avea farurile aprinse. Eu am urlat: sunt jurnalistă, tâmpitule, mâine te va ști tot orașul pentru mizeria pe care vrei să o faci. Și i-am strigat tare numărul de înmatriculare al mașinii pentru că îl reținusem, de frică, nici nu știu cum, pentru că nu am memorie bună pentru cifre. El a coborât din mașină abia mișcându-se. Stătea lângă parbriz, cu capul plecat într-o parte, era plin de sânge și a spus cu o voce moale: te rog mult, urcă, te duc acasă, pe cuvântul meu. Care cuvânt, idiotule?! Crede-mă, te duc, vreau să ajung la spital, îmi curge sânge din cap, sânge mult, nu îmi mai arde de nimic. Atunci am observat cum avea sânge pe gât. Pe geaca de tercot albicioasă și pe mâini. Am simțit cum umerii mi se înmoaie și toată încordarea se duce, dar în locul ei a apărut o durere împunsă în tot corpul. Mă dureau toți mușchii. Am deschis geanta cu mâinile tremurânde, am căutat pachetul de țigări, am aprins o țigară și, cu voce calmă, l-am întrebat: ce credeai că faci, ce a fost în capul tău? Și el tremura. Dă-mi și mie o țigară. I-am întins pachetul. A luat o țigară și nu a putut să o aprindă, deși îi întinsesem bricheta aprinsă. Am luat țigara, i-am aprins-o eu și i-am dat-o. Știi, de fapt, eram într-o stare nasoală, nu știu ce dracu m-a apucat… eram fără client și îmi trebuie bani. Și tu ai intrat în mașină așa, cumva, cu un aer. Ce fel de aer, tâmpitule? întreb eu șocată, pentru că știam că eram obosită după 12 ore la ziar. Abia așteptam să ajung acasă, să fac un duș și să mă culc. Așa, nu știu, erai proaspătă și miroseai a zăpadă și te-ai așezat pe scaun de parcă toată lumea era a ta. Și eu eram nașpa. Și când am zis că unde mergem, tu ai spus pe lună și ai râs. Mi s-a părut că… adică, cum o fi să fii așa fericit? Râdeai… și ți-au săltat sânii, înțelegi? Și n-am mai văzut decât sânii ăia ai tăi și nu mai știu. Aha, și ți-a venit ideea idioată să o iei pe altă stradă. Ți-am spus că nu ăla e drumul. Nu știu, nu m-am gândit la nimic, nici măcar să te violez… sau așa ceva, pe cuvântul meu, voiam să nu cobori, să mai stai cu mine, să vorbim… de fapt, habar n-am ce… mă-sii voiam. Trăgeam din țigară puternic și îmi tremurau mâinile. Hai să mergem, că ai geaca plină de sânge. El mă privește și pentru o clipă am avut impresia că avea lacrimi în ochi. Și dacă o ia de la capăt, nebunul? Mergem, pe cuvântul meu că… Dă-i dracu drumul și lasă trăncăneala. Tre’ sa ajungi la spital. Atât. În mașină am tăcut amândoi. Mirosea puțin a benzină și puțin a parfum. Era al meu. Asta m-a speriat. M-a lăsat în fața casei. Când să plec spre aleea dinspre scara blocului, deschide portiera și mă întreabă: ai ceva de cap? Scotocesc în geantă, știam că e pus bine, în buzunarul mic, lângă chei. Am, ia un antinevralgic și sper să te faci bine, am zis, fără să mă uit la el. Voiam sub duș. Atât. În timp ce ronțăia pastila amară, mă întreabă: spune-mi și mie, să nu mor prost, ai luat lecții de apărare sau ceva de genul, că ai fost ca o leoaică, nu mă așteptam. De ce nu te așteptai, pentru că port pantaloni roz? Dracu a văzut ce pantaloni porți tu? Cum ai fost așa pe fază, violentă, că poate nu crezi, dar m-am și speriat. Nu știu, am zis și i-am întors spatele și de atunci nu
l-am mai văzut niciodată.
