Spații culturale nr. 10 (5)

AUREL GANEA

Stânca de tablă

– Nea Gheorgheee!… bre nea Gheorgheee!…
– Ce-i mă, Ioaneee!…
Ion îl striga de pe vârful coastei. Era unul dintre
modurile tradiţionale de comunicare, rapid, eficient,
ecologic şi democratic sută la sută, fiindcă tot satul ştia
conţinutul mesajului fonic.
Aici, la Piatra Albă, domina semeţ un deal
despădurit, Muchea Mare. Primăria îl decretase islaz.
Pe creastă se înălţau, dominatori, câţiva ulmi bătrâni,
înalţi şi singuri. Trebuie că ştiţi, lemnul de ulm este cel
mai bun pentru roţile de căruţă. Este elastic şi rezistent
la umezeală. Nimeni nu îndrăznise vreodată să-i taie.
Erau ca o mândrie a satului. O căruţă se face o dată la
cincizeci de ani şi lemnul de ulm nu este bun de foc.
Apoi fiecare sătean avea în gospodărie câţiva ulmi, să
fie acolo când va fi nevoie.
Gheorghe stătea în bătătură şi ascuţea nişte araci
pentru fasole. Araci buni, din lemn de salcâm, care nu
putrezeau câţiva ani buni şi asta pentru că le pârlea
partea ascuţită până când căpăta o culoare maronie
închis. Învăţase treaba asta de la moşul lui, ţuicar
priceput şi mare grădinar, acolo, între dealuri, unde
legumele ajungeau abia la Sf. Mărie.
Ion îl strigă din nou. Sunetele erau multiplicate de
coastele care înconjurau satul.
– Nea Gheorghe, deschide bre mobilul, că am să-ţi
spun ceva important!
Gheorghe s-a dus în odaia mare şi a luat din tinda
sobei telefonul mobil pe care i-l dăduse fata cea mare,
plecată la muncă în Italia. Putea să vorbească cu el mai
ieftin fiindcă acolo, dar mai ales la noi, fixul costă
nemernic de mult.
Aşezat pe buturuga pe care stătuse mai înainte,
Gheorghe a luat cu grijă telefonul, l-a deblocat, a
apăsat pe „apeluri nepreluate” şi apoi pe tasta de apel.
– Zi-i, mă Ioane, ce-ai cu mine?
– Bre, am să-ţi spun ceva foarte important.
– Important, neimportant, ce cauţi tu aşa de
dimineaţă pă Muchea Mare, când tu te scoli aproape
de nămiezi?
– Am funcţie, nea Gheorghe, sunt observator
comunal comunitar şi trebuie să fiu devreme la post.
– Ce eşti, mă?!…
– Observator comunal comunitar.
– Ce-i aia, Ioane, zi-mi cu vorbele mele, că eu nu
pricep.
– Bre, ştii că mi s-a terminat şomajul…
– Aşa, şi ?…
– M-am dus la dom’ primar să-mi dea şi mie ajutor
social, că aşa e legea. Da’ el mi-a zis că nu sunt bani,
da’ mă poate ajuta, adică să mă angajeze la Primărie
ca observator comunal comunitar. Şi asta pă un
salariu frumuşel.
– Ce-i, mă, aia „observator”?
– Adică observ tot satul, ce face fiecare în
gospodărie, după aia scriu totul pă hârtie şi fac un
raport pe care i-l duc seara lu’ dom’ primar să-l
citească. Dom’ primar citeşte cu atenţie tot ce am scris
şi notează, din când în când, pe un registru.
Ne-a dat câte un binoclu. Eu văd tot ce se întâmplă
în sat, notez în raport şi subliniez.
– Şi ce vezi tu, mă, în sat?
– Tot, nea Gheorghe…
– Cum tot?…
– Iote, azi dimineaţă aveam ca obiectiv casa lu’ nea
Vasile. Că nu pot să observ aşa, de capul meu, ne-a dat
dom’ primar plan de monitorizare.
– Ce-a aia, mă?…
– Monitorizare, adică urmărire, c-a aşa se zice acuma
în U.E.
– Urmărire, ca securiştii, nu? Ce să te-aştepţi de la
securistul ală de primar?
– Securist, nesecurist, l-a votat lumea?
– Atuncea, nea Gheroghe, gura mai mică şi nu te
pune cu organele!…
– Şi ce-i, mă, cu binoclul ăla?
– Da’ nu ţi-am spus, bre? Iau planul de monitorizare,
îl studiez atent şi încep treaba. Cum ţi-am mai zis, azidimineaţă
era primul nea Vasile. S-a sculat şi în loc să
se ducă la closet a făcut în porumb, în spatele casei.
Am notat, că trebuie să aibă dom’ primar o idee clară
despre tot ce se întâmplă în sat. După aia s-a dus la ţaţa
Filiţa, care mulgea vaca şi i-a dat două palme. Şi-au
început să se certe, da’ eu n-am avut ce să trec în
raport, că n-am auzit nimica. Că e departe. Dom’
primar ne-a promis că ne dă cât de repede binocluri cu
raze infraroşii ca să putem observa şi noaptea. Şi
binoclurile astea au şi câte un microfon direcţional, de
poţi să auzi şi cum bâzâie musca în casa omului. Da’ s-ar
putea să ne dea numai binocluri, că vrea să monteze
microfoane în fiecare casă, da’ nu de capul lui, ci cu
aprobarea consiliului local. Până atunci însă dom’
primar a instruit nişte agenţi de informaţii comunali
comunitari, care ascultă şi notează tot. Şi pentru asta
sunt şi ei bine plătiţi.
*
* *
Gheorghe n-a mai întrebat ce-i cu razele infraroşii,
că ştia din armată. Făcuse la tancuri; ruşii montaseră
pe T52 un reflector care emitea raze infraroşii de putea
zări inamicul pe timpul nopţii.
*
* *
– Mă Ioane, sunt şi eu pe planul ăla de monitorizare?
– Cum să nu, nea Gheorghe, eşti obiectiv principal!…
– Da’ pentru ce, mă?
– Cum, bre, ai uitat aia cu furtunul?…
*
* *
Gheorghe lucrase la schelă la Berca şi când venea seara
se oprea la bufet, ca tot omul. Dar se ducea la ţaţa Florica
beat. Azi aşa, mâine-aşa, până când femeia i-a spus că
dacă mai vine acasă beat ea îl lasă şi pleacă în toată lumea.
I-a promis nevestei că nu mai bea deloc Şi vreo două
săptămâni Gheorghe venea acasă treaz ca un prunc.
La schelă nu mai putea să bea, că îl vedeau şefii şi-l
dădeau afară. În bufet se jurase pe icoană că nu mai
intră. Îşi făcea treburile de bărbat şi se culca fără să
pună în gură picătură de ţuică de la MAT.
Gheorghe avea în beci câteva butoaie cu ţuică, pe
care le păstra pentru nunta Marianei, fata cea mică.
Gheorghe se culca la perete, iar Florica la marginea
patului; se scula dimineaţa devreme, se ducea să dea la
orătănii, la vaci şi la porci.
Numai că Gheorghe se culca treaz şi dimineaţa era
beat criţă. În beci nu putea să intre, că femeia îi luase
cheile, de fapt schimbase lacătele. Florica nu înţelegea
ce se întâmplă cu omul ei, credea că este bolnav şi se
gândea că ar trebui să-l ducă la Pîrscov, la spital.
Nevastă-sa a aflat secretul cam peste o lună, când
urcase în pod să ia nuci pentru colivă. A găsit acolo un
butoi de ţuică aproape gol.
Gheorghe găurise tavanul şi făcuse rost de un
furtun subţire, pentru transfuzii. Băgase un capăt în
butoi şi pe celălalt îl ascunse după covorul care
acoperea peretele. Trăsese capătul furtunului chiar
lângă perna lui. Îi pusese un dop făcut dintr-un gătej şi
noaptea mai trăgea câte-o duşcă…
A ieşit scandal mare de s-a auzit până la schelă.
Gheorghe a trebuit să se cuminţească. Florica îi făcuse
porţie şi-l lăsa să bea doar câteva ţoiuri pe zi.
*
* *
– Aşa, da’ de ce „comunal”?
– Adică pentru toată comuna, de interes comunal.
Eu sunt de fapt observator sătesc, adică mă ocup
numai de Piatra Albă.
– Şi satele celelalte?
– Acolo sunt alţi observatori şi fiecare îşi
monitorizează satul în care s-a născut.
– Bine, mă, şi pentru Capu Satului?
– Fiecare are muchea lui de observaţie. Dacă este o
muche comună atunci se acceptă doi observatori în
aceeaşi locaţie, fiecare cu ulmul lui.
– Ce-i aia locaţie, Ioane?
– Îţi spun eu deseară, că vin pe la matale să mă
cinsteşti c-o ţuică. Şi-am să-ţi spun şi vestea cea
importantă.
– Da, mă nepoate, te-aştept. Da’ acuma zi-mi ce-a aia
„comunitar”.
– Adică tot „comunal”, da’ la nivel UE. Nea
Gheorghe, e lege de la Bucureşti ca la tot ce spunem,
scriem, ba chiar gândim să punem la urmă
„comunitar” că suntem membri UE. Adică, n-ai voie
să mai spui „bufet”, ci „bufet comunitar”, vaca matale
e comunitară, ca şi Lăbuş şi tot ce ai prin curte.
– Bine, mă, da’ izmenele mele?
– Tot comunitare, nea Gheorghe!
– Şi Marcela, curva aia de fată a lu’ Marin de la
Cletecina, tot comunitară?
– Nea Gheorghe, n-ai voie să spui curvă, ci „agent
demografic comunitar”. Adică ajută la creşterea
populaţiei.
– La creşterea populaţiei bolnave de boli de-alea
ruşinoase…
– Nea Gheorghe, e şi ea monitorizată şi controlată
săptămânal…
– Şi dacă, între două controale, îmbolnăveşte tot
satul?…
– Nu e cazul, bre, că face tratament preventiv.
– Mă Ioane, da’ nu cheltuieşti prea mult cu telefonul
ăla, că vorbim de ceva vreme?
– Nu, nea Gheorghe, că n-am sunat eu.
– Cum adică?
– Bre, ai uitat că matale m-ai sunat pe mine?
Gheorghe şi-a dat seama ce făcuse. A apăsat cu
ciudă pe butonul roşu al telefonului şi l-a dus înapoi în
casă. S-a jurat să nu mai răspundă şi să nu mai apeleze
pe nimeni. Fata cea mare o va suna cu siguranţă seara
s-o întrebe ce mai face Florina, nepoata lui. Cât
Mariana era plecată în Italia copilul stătea la ei. Se
făcuse mare, trecuse într-a cincea. Maică-sa îi trimisese
bani pentru un calculator şi pentru Internet şi ca să-l
instaleze Gheorghe umblase o zi întreagă prin Buzău
să caute pe cineva să-l instaleze.
Amurgise. Era o seară caldă de iulie. Ion a strigat la
poartă şi Gheorghe l-a chemat pe prispă. L-a poftit să
ia loc la masă şi i-a trântit îmbufnat în faţă o litră de
ţuică. El nu mai avea voie să bea că-şi terminase porţia
şi Florica, observatorul casnic comunitar, îl
supraveghea, se făcea că are treabă prin apropiere. Ion
era nepotul lui din soră şi crescuse fără tată; cumnată-su’
fugise cu o ţigancă şi nu se mai întorsese acasă.
Cam supărat şi întunecat la faţă, Gheorghe l-a privit
lung pe Ion, care stătea ruşinat, cu ochii în pământ.
Într-un târziu Gheorghe a rupt tăcerea.
– Ia zi mă, Ioane, de unde are primarul atâţia bani
să vă dea la toţi când noi cărăm apă din coastă cu
cobiliţa şi mai reparăm cum putem drumu’ ăsta, că pe
doamna Primărie n-o interesează. Cică sunt fonduri.
Ion îndrăzni să vorbească.
– Sunt bani comunitari, bani europeni, obţinuţi
printr-un program Phare.
– Ce far, mă, crezi că ăia îţi dă bani pe degeaba?
M-am prins eu, asta-i pomană cu dar.
– Bre nea Gheorghe, comuna noastră a implementat
un program Phare pentru monitorizarea vieţii sociale.
Sunt bani mulţi, bre unchiule, şi dom’ primar trebuie
să-i cheltuiască pentru că, din când, vin monitori
europeni să vadă ce s-a făcut cu ei.
– Mă nepoate, nu te-ntreb ce-i aia „implementat”, că
nu-s aşa de prost, am mai auzit şi pe la radio. Aşa, şi?…
– Comuna noastră s-a înscris într-un program
european de monitorizare. Programul va dura mai
mulţi ani. La sfârşitul acestui an vom avea aici, la Odăi,
televiziune locală comunitară.
– Cum adică, Ioane?
– Se vor pune camere de luat vederi pe stâlpii de
lumină, dar şi prin casele oamenilor. Noi, observatorii, ca
şi agenţii de informaţii, vom completa ceea ce camerele
nu pot să înregistreze. Te-ai întrebat de ce au venit de la
Primărie şi ţi-au retezat o parte din nucul de la drum?
– Chiar aşa, de ce?
– Ca să avem noi, observatorii, ca şi camerele,
culoare de observaţie.
– Şi, de fapt, ce vreţi să faceţi, mă?
– Nea Gheorghe, e simplu, o relaţionare interactivă a
vieţii sociale a satului comunitar. În fiecare casă vor fi
instalate câte un televizor şi câte o antenă parabolică,
redacţia televiziunii comunale comunitare va fi la
Primărie şi în fiecare seară vor fi transmise ştiri locale
comunitare, cu imagini luate de camere sau de reporteri.
Asta ca să ştii ce face şi cutare, şi cutare, să observi şi
să tragi învăţăminte. Va fi obligatoriu ca orice membru
adult dintr-o familie să vadă ştirile locale comunitare
cel puţin o oră, în caz contrar poţi fi amendat. Este o
formă de educaţie comunitară complexă.
– Bine, mă Ioane, da’ de ce atâta paranghelie?
– Este un program comunitar european de
armonizare a relaţiilor interumane în mediul rural. Şi,
în plus, dom’ primar vrea să ştie tot ce se întâmplă în
comuna lui ca să poată lua decizii corecte.
– Securistu’ tot securist!…
– Lasă bre nea Gheorghe, dacă aşa vrea Europa…
– Să vă ia gaia cu Europa voastră cu tot! Că Europa
asta a voastră mi-a pus mie la vaci nişte cercei galbeni
cu numere ca la puşcăriaşi, ba cică o să ne bage şi nouă
câte un cercel, un cip sub piele, să ne monitorizeze
până om crăpa. Acuma nu mă mai lasă să fac ţuică,
băutura mea nu e conformă cu normele comunitare şi
trebuie accizată. Aud că trebuie să scot via şi să pun
de-aia de-a lor, comunitară. Na, c-am început să
vorbesc şi eu ca tine! Da’ acuma, mă Ioane, de unde
ştii tu cuvintele astea radicale?
– De la ai-di.
– Ai ce?
– ID, unchiule, ai-di pe engleză, adică învăţământ la
distanţă. Ca să pot ocupa postul de observator
comunal comunitar m-a obligat să fac şcoală un an.
– Care şcoală, Ioane, că ai stat mereu acasă!
-Nea Gheorghe, am învăţat noaptea de pe Internet.
Nu trebuie uitat că nea Gheorghe ştia ce este
Internetul, îl lămurise nepoată-sa.
– Adică îmi trimiteau lecţiile, le printam, învăţam şi
apoi dădeam examene pe teste grilă. Un observator
comunal comunitar trebuie să ştie de toate.
– Şi dacă dădeai examene pe calculator nu puteai să
copiezi?
– Nu, că era instalată pe fiecare câte o cameră web de
supraveghere. la examenul final am fost în Ungaria,
unde am întâlnit şi observatori din alte ţări.
– Bravo, mă Ioane, ce nepot deştept am eu!…
– Nea Gheorghe, am învăţat într-un an cât alţii în şapte.
– Ioane, acuma m-am lămurit, e altfel de securitate,
de-asta nouă, democratică şi comunitară. Da’ parcă
aveai să-mi spui ceva important…
-Ieri, aşa, sub seară, am văzut cu binoclul pe fâneaţa
matale din spatele casei, pe coastă, un bolovan mare
cam cât fânarul matele, care lucea stins în lumina
Lunii. Că eu fac şi ore suplimentare, pe care dom’
primar ni le plăteşte de patru ori mai mult. De fapt nu
l-am văzut eu, ci nevastă-mea, care venise la mine în
ulm să facă practică, fiindcă vrea s-ajungă ajutor de
observator comunal comunitar.
– Şi ce caută nevastă-ta în toată porcăria asta voastră
comunitară?
– Se câştigă bine, aşa că o să ne vindem în curând şi
găini, şi raţe, şi curcani; o să dăm şi vaca şi purceii. Ne
vom direcţiona pe problema monitorizării întregii
comune, fiindcă vreau să ajung observator comunal
comunitar şef.
– Mă, tu ai înnebunit?
– Nu, nea Gheorghe, deloc. I-am dat Ioanei să citească
un manual, „Cărticica ajutorului de observator comunal
comunitar” şi fac şi eu cu ea învăţământ la distanţă.
– Adică tot în casă, cu calculatorul, cu Internetul?
– Nu, în curte, dimineaţa. Ioana se aşează lângă
butucul pe care toacă brusturi pentru raţe. O
poziţionez în aşa fel încât distanţa să fie optimă pentru
transmiterea informaţiilor. Eu mă aşez pe un butuc în
spatele ei, îmi iau un pachet de ţigări şi o litră de ţuică
şi iniţializez fluxul informaţional didactic. Adică eu îi
spun câte ceva şi ea trebuie să-mi spună ce a înţeles.
După aceea o ascult din „Cărticică” şi îi pun note
discret, să nu-şi dea seama. Notele i le dau în fiecare
seară lu dom’ primar. Cursul acesta de ID este acum în
derulare şi când nevastă-mea îl va termina va da
examen la Praga sau la Riga şi, dacă-l va lua, va
câştiga şi ea bani mulţi, aşa că nu mai trebuie să avem
grijă de gospodărie.
Câştigă şi-acuma ceva, că face briefing de presă,
adică notează tot ce scrie în ziare despre comuna
noastră sau ce se dă la televizor sau la radio.
– Bine, mă Ioane, da’ rău aţi mai ajuns, măi tată. Hai,
acuma du-te acasă, că vreau să mă culc.
*
* *
Gheorghe s-a dus în spatele casei să vadă bolovanul
uriaş care-i apăruse pe fâneaţă.
Era, într-adevăr înalt cam cât fânarul lui. Avea o
formă ciudată şi părea făcut dintr-o piatră cu luciri
metalice. Lumina Lunii părea că i se opreşte blând pe
suprafaţă. Gheorghe nu a îndrăznit să se apropie, nu
ştia ce este, poate cineva îi făcuse farmece, lui sau
nevestei. S-a culcat îngrijorat, fiindcă a doua zi trebuia
să înceapă la coasă, că şi aşa rămăsese în urma satului.
Gheorghe îşi cosea fâneaţa singur, fiindcă oamenii
luaţi cu ziua i-ar fi cerut prea mult. Era, oricum, în
putere şi putea să facă treaba asta şi singur.
Fâneaţa lui era presărată cu nişte bolovani, înalţi
cam cât un stat de om, cu forme stranii, ca orice
bolovan. Cu multă vreme în urmă oamenii pe care-i
puseseră să cosească plecaseră acasă năuciţi şi zile
întregi s-au văitat în tot satul că au capul prins ca întro
chingă, că nu mai pot să mănânce ca lumea şi că
după ce beau ţuică le vine să verse.
A doua zi dimineaţă Gheorghe s-a hotărât să se
ducă să vadă ce este. Şi-au luat cu el coasa şi toporaşul
cu coadă lungă cu care mai dobora câte un mistreţ.
Şi-a făcut o rugăciune, nu a mâncat nimic şi s-a dus
hotărât în fundul grădinii, despărţite de fâneaţă cu un
gard de cătină. Nu i-a spus nimic nevestei, de fapt nici
nu era treaba ei. Nu înţelege nici acum de ce atunci
când a vrut să sară pârleazul o mână neştiută l-a
împins cu putere înapoi.
Bolovanii începuseră să lucească şi ei în lumina
Soarelui care abia răsărise. Coasa i-a zburat din mână
şi coporia i s-a rupt aşa, fără motiv. Tocul pentru
gresie, prins în spate de curea, a dispărut fără urmă.
La fel şi nicovala şi ciocănelul pentru bătut coasa. Aşa
că Gheorghe s-a lăsat păgubaş .
*
* *
Cu ani în urmă se trezise seara la poartă cu un
bărbat care-i cerea găzduire. Era murdar de noroi, dar
părea obosit, dar mulţumit.
Bărbatul i-a spus că-l cheamă Râmniceanu, dar
poate să să-i spună şi Spirică, fiindcă nu se supără.
Fusese până la Valea Fântânii să caute o davă, o cetate
dacică, dar se rătăcise. Au mâncat pe prispă ouă prăjite
şi au băut câte o litră de ţuică. Florica vruse să taie o
găină, dar până o jumulea, până ar fi spintecat-o şi ar
fi fiert-o ar fi trecut multă vreme.
Dom’ Spirică i-a spus că este inginer pensionar şi că
datul lui este să caute cetăţi dacice, ascunse de pământ
şi de vreme. La Valea Fântânii fusese o davă şi el voia
să o descopere cu o sârmă îndoită pe care o ţinea între
două degete şi la care îi spunea ansă. I-a povestit că
învăţase meseria fântânarilor care caută apă cu nuiaua
de alun.
I-a povestit despre cruci de piatră, despre schituri şi
mănăstiri care trebuie dezgropate. Gheorghe asculta cu
nesaţ ce spunea inginerul despre lucruri pe care nu le-ar
fi putut afla vreodată. Gheorghe s-a dus în beci şi a mai
adus câte o litră de ţuică. Florica renunţase la embargou,
fiindcă aveau un oaspete ciudat, dar de vază.
Când au golit sticlele pe jumătate, Gheorghe l-a
întrebat pe inginer despre bolovanii ăia de pe fâneaţa
lui, care-l împiedicau la cosit.
„Sunt trovanţi”, i-a spus dom’ Spirică, „nişte pietre
care cresc singure”. După câte auzise în seara aceea,
Gheorghe nu mai avea de ce să se minuneze. În
noaptea aceea Gheorghe a dormit liniştit. Dimineaţa
dom’ Spirică a plecat la treaba lui, lăsându-i o iconiţă
adusă de la Poiana Mărului. Povestea cu trovanţii i-o
confirmase şi Florina, care găsise pe google toate
informaţiile.
Satul a început să se neliniştească. Nimeni nu
înţelegea ce-i cu bolovanul ăla de care nu te puteai
apropia.
Într-o seară Gheorghe l-a chemat pe Ion pe la el să-i
dea o ţuică şi să tăinească.
– Mă Ioane, tu care eşti deşteptul satului, că ai
învăţat la ai-di, spune-mi şi mie ce-i cu bolovanul ăla
mare de pe fâneaţa mea!
– Nea Gheorghe, pare un bolovan, da’ nu-i din
piatră, ci din tablă.
– Cum adică din tablă?
– Acum vreo două zile ăla micul al lui Florin l-a lovit
cu o piatră şi a sunat a gol. Băiatul a mai aruncat încă
o piatra, dar asta s-a lovit parcă de un zid şi a căzut pe
gardul matale.
– Ce să fie, mă Ioane?
– Nu ştiu, nea Ioane, i-am raportat lui dom’ primar
şi vor veni observatori de la UE ca să constate
fenomenul. Nea Gheorghe, da’ matale de ce nu te mai
duci pe la bufet, că acolo-i parlamentul satului?
– Bine bre, da’ poţi să iei o apă minerală sau o sticlă
de suc. Mai stai şi matale de vorbă cu oamenii, mai afli
ce se mai spune-n sat…
– Dacă nu se poate… nu se poate. M-am jurat că nu
mai intru în bufet. Da zi, ce mai spun oamenii la bufet?
– Eh, nea Gheorghe, la noi în sat se întâmplă lucruri
inedite…
– Ine… cum?
– Adică nemaiîntâlnite. De când cu bolovanul ăla de
tablă, lumea s-a dat parcă peste cap. După miezul
nopţii luceşte de-ţi ia ochii. Eu am făcut observaţii şi
am raportat unde trebuie. Iarba din jur este neatinsă.
Trovanţii, despre care mai ştiu şi eu câte ceva, au
început. încet-încet să ia forma stâncii. Dar la noi se
petrec şi alte lucruri ciudate. După ce au stat certaţi
ani, Gheorghe al Floarei s-a împăcat cu nevastă-sa.
Marcela, agenta demografică, şi-a scos autorizaţie de
PF şi-acuma face mărţişoare şi flori de nuntă.
Ştii că nea Mircea şi nea Trandafir erau certaţi de ani
de zile şi au umblat prin tribunale pentru bucata aia
de pământ de pe Frunţi. Acuma s-au împăcat.
Acum vreo două zile îmi spune nevastă-mea că i-au
dispărut nişte crătiţi şi nişte oale pe care le uitase
nespălate. Nu avea cine să le ia, că matale ştii, la noi
nu se fură. Le-a găsit după vreo două zile în grădină la
Stanca. Mie nu mi-a spus nimica, fiindcă eram ocupat
cu monitorizarea. Era gata-gata să se certe, dar s-au
împăcat repede. La fel a păţit şi Mariţa lu’ Sfinteş, care
şi-a găsit nişte linguri nespălate tocmai în grădina lu’
nea Virgil.
La bufet e jale mare, că nu mai beau oamenii decât
sucuri şi bietul Anton o să dea faliment. Ştii că şeful de
post avea şi el o femeie de la Capu Satului, pe Mariana
lu’ Ciungu. Se ducea la ea în fiecare seară că bărbatul
ei, Arion, muncea la pădure. Acuma nu se mai duce,
ba i-a spus lu’ Arion ce făcuse şi, în loc să se ia la bătaie
s-au împăcat. Deh, femeia tot femeie!
*
* *
Marcel Ciupitu, şeful de post din Odăile venise
acolo în urmă cu câţiva ani. Puţină lume ştia ce ruşine
păţise la Buzău prin nouăzeci şi ceva. Părea niţel cam
prost, dar poate că se prefăcea. Era blând şi nu făcea
rău nimănui.
Terminase şcoala de poliţie de la Câmpina. Fusese
pus să păzească intrarea de la Prefectura din Buzău.
Peste bulevard era un bar cu terasă. Era vară şi
începuse să se însereze. În parcarea din faţa terasei a
oprit o maşină. Au coborât un bărbat şi o femeie, care
s-au aşezat la o masă şi au început să bea. Femeia
sucuri şi bărbatul vodcă. O sută, două, până la cinci.
Marcel îl ochise şi era sigur c-o să-i ia bărbatului
permisul. Când cei doi s-au ridicat de la masă şi
maşina a început să se mişte, Marcel i-a oprit şi i-a
cerut bărbatului, care stătea în stânga, actele.
„Permisul!”
„N-am!”
„Cartea de identitate a maşinii!”
„N-am!”
„Certificatul de înmatriculare!”
„N-am!”
„Buletinul!”
„N-am!”
Marcel se pregătea să-i facă proces-verbal şi atunci
a început cearta.
„Aţi băut cinci sute de vodcă şi sunteţi în stare de
ebrietate!”
„Ce, n-am voie să beau vodcă?”
După vreo jumătate de oră de altercaţii bărbatul i-a
spus poliţistului:
„Fii amabil şi treci în partea dreaptă a maşinii şi
cere-i actele nevesti-mi, că ea conduce, fiindcă dragule,
că tare prost mai eşti, maşina asta are volanul pe
dreapta!”
Marcel a plecat ruşinat, cu coada între picioare.
Dar acum, aici, la Odăile, trebuia să facă ceva.
Primise mai multe anonime, scrise cu pix roşu, dar
mereu cu alte caractere. Erau, cu siguranţă, de la
aceeaşi persoană, fiindcă toate scrisorile începeau cu
aceeaşi frază: „Domnule şef de post, permiteţi să
raportez”.
Autorul scrisorilor spunea că văzuse noaptea nişte
omuleţi, mici, albaştri, care ieşeau din bolovan şi se
plimbau prin iarbă. Marcel s-a hotărât să prindă unul
şi să-l ducă la Inspectorat la Buzău, poate îl avansează.
Aşa că într-o noapte a dat alarma. Le-a dat
subordonaţilor gloanţe pentru pistolete şi au început
misiunea de luptă.
S-au apropiat la câteva zeci de metri de bolovan şi
au vrut să sară gardul şi să atace. Numai că atunci s-a
întâmplat ceva care i-a speriat. Pistoletele le-au zburat
cât colo din mână şi ei au fost aruncaţi pe spate în
porumbul lui Gheorghe.
S-au întors la post fără armamentul din dotare. Şi-au
căutat pistoletele zile întregi dar n-au găsit nimic.
Marcel le-a ordonat subalternilor să nu spună
nimănui, fiindcă era secret de serviciu. Numai că
cineva îi văzuse şi a doua zi tot satul vuia.
*
* *
Ion a început să-i spună lui Gheorghe:
– Bre nea Gheorghe, nu ştiu ce măsuri să luăm.
Dacă anunţăm la Bruxelles o facem degeaba, că ăia
nu se bagă. Aşa că cheamă şi matale popa şi fă o
sfeştanie!
A doua zi spre seară a venit popa Florin şi a
început să slujească. În spatele lui oamenii stăteau în
genunchi şi se rugau. Preotul s-a apropiat de stânca
de tablă şi a început să cădelniţeze. Nu l-a oprit nimic.
Deodată stânca s-a luminat puternic şi a început încet
să se înalţe, ca un elicopter, ca un duh, ca o nălucă.
Frunzele fagilor tremurau, atinse parcă de o boare
necunoscută.
Oamenii priveau uimiţi cum stânca de tablă se
pierdea în înaltul cerului. Trovanţii s-au neliniştit o
vreme, încercând parcă să iasă din pământ.
Aproape tot satul a pătruns pe fâneaţa lui
Gheorghe. Locul pe care stătuse stânca era neatins.
Poliţiştii şi-au găsit pistoletele în iarbă. Trovanţii
şi-au revenit la forma iniţială, aşa cum fuseseră de
când lumea.
Acum Gheorghe se putea apuca liniştit de coasă.

FLORENTIN POPESCU

Când privesc viaţa literară din Buzăul
de azi, mi se întâmplă exact ca-n
poveste: un ochi râde, altul plânge…

Florentin Popescu este istoric şi critic literar, autor
a multiple exegeze despre clasici şi contemporani.
Din lucrările tipărite de-a lungul vremii putem
enumera: „Pe urmele lui Vasile Voiculescu” (două
ediţii: 1984, 1994); „V. Voiculescu şi lumea lui”
(1993); „O istorie anecdotică a literaturii române”
(două ediţii: 1995, 1999 – în 2 volume); „Al. I.
Odobescu şi Buzăul” (1995); „V. Voiculescu la
Pârscov” (1996); „V. Voiculescu, contemporanul
nostru” (1997); „Cafeneaua literară şi boemii ei”
(1997); „Dicţionar pentru literatura română pentru
elevi” (1997); „Dicţionar de literatură universală
pentru elevi” (1998); „Detenţia şi sfârşitul lui V.
Voiculescu” (2000); „Romanul vieţii şi operei lui
Alexandru Odobescu” (2001); „Viaţa lui V.
Voiculescu” (2003); „Amintirea care ne rămâne”
(Convorbiri şi evocări, 2003); „V. Voiculescu şi
contemporanii lui” (2004); Antologii (alcătuite de…
şi însoţite de aparatul critic corespunzător): „Glas al
Libertăţii, glas al Unirii” (1988); „Antologia poeziei
religioase româneşti de la începuturi până azi” (trei
ediţii: 1992, 1999, 2002); „Satul românesc în poezie”
(1994); „Cele mai frumoase colinde” (1996);
„Cafeneaua literară şi boema din România de la
începuturi până în prezent” (2002); „Antologia
poeziei româneşti de dragoste” (2004).
Domnule Florentin Popescu, aveţi o impresionantă
activitate de istoric şi critic literar, de memorialist, prozator
şi, dacă nu cumva greşesc, de poet. Vorbiţi-ne despre
motivaţia acestei diversităţi de preocupări.
Trăitor, ca şi dvs., la sfârşitul unui mileniu şi
începutul altuia, nu pot rămâne nici indiferent şi nici
„rece” la toate cele care mi-au fost/ îmi sunt date să le
trăiesc. Motivaţia e simplă: diversitatea preocupările
mele trebuie văzută şi înţeleasă ca vocea unui cor pe
mai multe voci. Fiecare text se înscrie într-un
ansamblu, într-un întreg care formează – daţi-mi voie
sa mă exprim aşa! – corpusul, scrierile, opera mea. Nu
mi-am propus un program cu compartimente exacte:
ăsta e poetul, ăsta e prozatorul, ăsta e criticul literar sau
ăsta e memorialistul Florentin Popescu. Lucrurile au
mers cumva de la sine. Când am simţit nevoia să scriu
poezie, am scris poezie. Când o carte mi-a lăsat o
impresie pe care am vrut s-o comunic şi altora, am scris
critică. Memorialistica, portretistica au venit ca un fel
de datorie de onoare faţă de oamenii, faptele,
evenimentele din jurul meu.
Nu v-aţi ascuns niciodată locul obârşiei, ci, dimpotrivă,
fără a-l poetiza, l-aţi pus în valoare ori de câte ori aţi avut
ocazia. Ce înseamnă satul românesc pentru dvs.?
În bruma pe care o reprezint ca scriitor, satul a
însemnat pentru mine, dacă vreţi, aproape totul, sau
mai exact spus „motivaţia” de care mă întrebaţi mai
devreme. Marele şi arhicunoscutul adevăr exprimat
cândva de Blaga – Eu cred că veşnicia s-a născut la sat – nu
este doar o simplă metaforă. Acolo, în satul meu de pe
valea Bâscii Chiojdului, am trăit copilăria, acolo am trăit
puritatea şi visul, acolo am primit primele imbolduri
de a scrie (şi am scris!), iar primele mele volume de
versuri poartă şi ele amprenta satului, cum de altfel o
poartă şi operele unui larg şir de poeţi români. Cred că
nicăieri în altă parte omul nu poate comunica, nu poate
vorbi cu Universul, cu plantele, cu tot ce e viaţă în jurul
lui, ca la sat. De acest mare şi evident adevăr am
încercat să-i conving şi pe cititorii şi iubitorii de
literatură, peste ani, prin antologia Satul românesc în
poezie, pe care am publicat-o la Editura Albatros în 1994.
Ce înseamnă satul românesc pentru mine, ca scriitor,
ca şi pentru alţi creatori (pictori, sculptori, muzicieni)
poate oricând forma subiectul unui studiu ce s-ar
întinde pe multe pagini. Însă nu cred că este cazul să
detaliez subiectul într-un interviu…
Buzăul literar a cunoscut perioade de glorie, de stagnare,
au fost momente când a dat tot ce a avut mai bun, dar şi
perioade când în el s-a auzit doar… sunetul armelor. Cum vedeţi
dumneavoastră, din perspectiva trăitorului în capitală,
viaţa literar-culturală a Buzăului de azi?
Când privesc viaţa literară din Buzăul de azi mi se
întâmplă exact ca-n poveste: un ochi râde, altul plânge.
Cel care râde se bucură că în oraşul în care mi-am
petrecut adolescenţa şi aproape toţi anii şcolarităţii „se
mişcă ceva”, adică scriitorii care creează şi publică prin
reviste, editează cărţi, se agită să se afirme. Ceea ce faceţi
dvs. cu revista Spaţii culturale este un gest superb, pentru
care cuvintele îmi sunt sărace spre a-i contura
dimensiunile şi valoarea. Nu spun o noutate afirmând
că aţi reluat – pe coordonate noi şi interesante – o tradiţie
bogată şi îndelungată a Râmnicului. Se pare că şi
autorităţile municipiului s-au convins de asta şi vă
sprijină logistic şi financiar. Dacă este aşa, să le ţină
Dumnezeu obiceiul! Că tare sănătos este! Ştiu că nu
v-aţi propus nicidecum să concuraţi pe cineva, să daţi
lecţii altora, din acelaşi judeţ ori de aiurea, dar exemplul
Spaţiilor culturale cred că ar trebui urmat şi de alţii.
Alt ochi „plânge” când vede că în municipiul
reşedinţă de judeţ nu există o revistă în care confraţii
mei buzoieni să se poată exprima, să-şi publice creaţiile.
În urmă cu nişte ani apărea acolo o publicaţie, Renaşterea
culturală, care promitea să se impună şi să devină
importantă. Din câte am auzit, apariţia ei ar fi astăzi
aleatorie şi întâmplătoare, probabil în câteva zeci de
exemplare pe care, din câte mi s-a spus, abia dacă ajung
să le vadă chiar şi redactorii ei. Ori o revistă trebuie să
circule, să meargă în ţară, să se scrie despre ea. Ştiu cu
câte sacrificii editaţi dvs. Spaţiile, ca şi prietenul nostru
comun, Gheorghe Neagu, Oglinda literară, ca şi alţi colegi
din alte judeţe. Dar măcar ştiţi să vă faceţi, atât cât şi pe
unde puteţi o oarecare publicitate.
Mi se pare anormal ca un oraş cu potenţial literar
aşa de mare să nu dispună de o revistă pe măsură.
Vedeţi şi dvs.: scriitori originari de aici au „migrat”
spre alte judeţe. Nu vorbesc de mine şi de Gheorghe
Istrate (cărora, în treacăt fie spus, ne-ar fi plăcut să
fim prezenţi şi noi într-o astfel de revistă), ci de
autorii care locuiesc în Buzău. Lucian Mănăilescu a
plecat la Mizil, unde „s-a înhămat” la editarea unei
publicaţii care se impune de la un număr la altul,
Fereastra. Dumitru Ion Dincă, Tudor Cicu, Stan
Brebenel şi alţii îşi trimit şi-şi publică textele pe la
Bacău, Constanţa, Ploieşti, Bolintin, în loc s-o facă
acasă la ei, în Buzău. Nu, asta nu e normal, o repet.
Să ne întoarcem puţin în timp, la debutul dvs. Era greu
să fii tânăr scriitor în Buzăul anilor, să zicem, 60-70?
Ca să fii scriitor prin anii `60-`70 ai trecutului veac
nu era uşor, nici în Buzău şi nici în alte locuri. În oraşul
adolescenţei mele nu exista decât un cenaclu literar
(altfel prestigios, dacă ne gândim că de aici au plecat
Ion Gheorghe, Ion Băieşu, Gheorghe Istrate, Arthur
Porumboiu, Nicolae Cabel, Ion Nicolescu, Dumitru Ion
Dincă şi cu voia dvs., şi eu), iar creaţiile membrilor lui
vedeau lumina tiparului în obscure culegeri de versuri
şi de proză, editate pe plan raional (foarte rar şi
regional). Şi, cu toate acestea, vorba lui Sadoveanu,
rostită cândva în faţa elevilor de la Şcoala de Literatură,
a ajuns scriitor cine s-a născut scriitor, cu toate
vicisitudinile vremii. De reviste nici nu putea fi vorba,
de vreme ce în toată ţara nu apăreau decât vreo şapteopt,
iar accederea la ele era cât se poate de dificilă.
Ce personalităţi ale culturii buzoiene v-au influenţat
cariera / destinul / traseul artistic?
Categoric, V. Voiculescu a fost cel care m-a
„influenţat”. Afinităţile mele cu el, mai ales în ce priveşte
copilăria, sunt atât de multe, încât mi-ar fi greu, dacă nu
chiar imposibil, să le număr. Aici se află şi motivaţia celor
şase cărţi pe care i le-am dedicat mai târziu. Din păcate,
pe scriitor nu l-am cunoscut personal. I-am cunoscut, în
schimb, familia, de la care am aflat lucruri zguduitoare
despre poet, despre anii lui de detenţie şi despre zilele
pe care le-a mai trăit după ieşirea din temniţă.
Dacă ar fi să vă întoarceţi în acei ani, ce-aţi păstra şi ceaţi
schimba din ei?
Dacă m-aş întoarce cu mintea şi cu maturitatea de
acum, aş schimba multe. În mod sigur n-aş schimba,
însă, entuziasmul şi tinereţea. N-aş schimba colegii
de la Cenaclul „Alexandru Sahia” şi n-aş renunţa la
romanticele ceasuri pe care le petreceam cu ei în
Crâng, după şedinţe, când discutam lejer, cu
dezinvoltură şi patos, literatură, comentam cărţi, ne
destăinuiam unii altora planurile şi visele.
Sunteţi cunoscut şi apreciat pentru umor, generozitate
şi pentru vocaţia prieteniei. Aici să se găsească oare
explicaţia nenumăratelor „portrete în peniţă”?
Nici nu ştiţi cât mă bucură această opinie a dvs.,
pentru că vă consider o doamnă care nu se hazardează
în aprecieri de circumstanţă şi nici nu face afirmaţii
doar din curtoazie. Şi, pentru că mi-aţi oferit prilejul de
a spune public ceea ce n-am spus încă în scris (dar o voi
spune în curând, vă asigur!), iată o fac: vă apreciez ca
scriitoare şi ca publicistă mai mult decât, probabil,
credeţi dvs.! E adevărat, sunt un generos – ceea ce s-a
văzut, cred, din recenziile şi cronicile făcute la cărţile
confraţilor, prin reviste şi din cele două volume Eu v-am
citit pe toţi! În ce-i priveşte pe conjudeţenii mei scriitori,
n-am ezitat nicio clipă să-i ajut când am putut. Am scris
şi scriu despre cărţile lor. Unora le-am facilitat accesul
la reviste şi edituri (îndeosebi înainte de `89, când se ştie
cât de greu se ajungea într-o redacţie şi în paginile unei
publicaţii) sau le-am tipărit, când eram editor,
volumele. Pe regretatul Corneliu Ştefan şi pe Gheorghe
Mincă, de pildă, eu i-am debutat. După `89, când
lucrurile s-au schimbat, unor buzoieni le-am acordat
spaţii largi în revista Sud. Câtorva le-am scris prefeţe
la cărţi, altora le-am dat recomandări pentru primirea
în Uniunea Scriitorilor şi aprecierile mele au contat la
validarea acelora ca membri ai Uniunii. Toate acestea
sunt chestiuni pe care, dacă tot aţi adus vorba despre
relaţiile mele cu buzoienii rămaşi acasă, cred că se
cuvenea să vi le spun. Portretele în peniţă la care faceţi
trimitere sunt nişte crochiuri pe care am simţit nevoia să
le „comit” nu numai din generozitate, ci şi ca o mărturie
despre lumea prin care am trecut/trec de vreo
patruzeci de ani încoace, de la debutul meu editorial.
Aceste mărturii de prietenie şi de suflet se vor continua.
Am deja aproape gata un al doilea volum, în care am
strâns textele publicate mai întâi în Sud, Cafeneaua
literară, Oglinda literară, Litere, Pro Saeculum, Spaţii
culturale, Climate literare, la care se vor adăuga şi altele,
care n-au văzut încă lumina tiparului nicăieri. Veţi
întâlni acolo şi câteva portrete de scriitori buzoieni.
Aveţi o bună relaţie cu scriitorii contemporani. Îi iubiţi
şi-i apreciaţi chiar pe toţi?
Eu n-am relaţii proaste cu nimeni, cu niciunul dintre
confraţii mei, pentru că n-am, cum se zice, nimic de
împărţit cu nimeni. N-am intrat şi nu voi intra
niciodată în găşti şi jocuri de culise. Sunt om deschis
la suflet şi aşa voi rămâne toată viaţa. Când un confrate
mi-a cerut să mă retrag de la o revistă pentru că acolo
fusese el criticat, i-am răspuns că eu sunt un scriitor
independent, nepartizan şi că public acolo unde mi se
oferă spaţiu. Adică şi în revista cu pricina, dar şi în
aceea a lui, a celui criticat. Omul a înţeles şi nu mi-a
blocat apariţiile în revista pe care o conducea. La fel,
când cineva, după ce mi-a făcut o cronică la Portrete în
peniţă şi ne-am întâlnit pe stradă mi-a reproşat că am
scris nu numai despre inşi care meritau atenţie, ci şi
despre nişte grafomani sau imbecili, i-am răspuns că
n-am scris potrivit opiniei lui, cartea fiind, totuşi, a mea
şi cuprinzând punctele mele de vedere. Oricum ai luao
şi din orice unghi ai privi lucrurile, totdeauna se va
găsi cineva căruia să nu-i convină ceva, să-ţi facă
reproşuri. E greu, dar e şi minunat să fii echidistant! E
greu, dar, dacă reuşeşti, nu-ţi faci duşmani, cel mult
bârfitori şi cârcotaşi. Mulţi mă întreabă cum de sunt
agreat în mai multe redacţii şi publicat acolo fără
rezerve, cum se explică prezenţa mea în reviste aflate
adesea în conflict. Şi le spun ce v-am spus şi dvs. acum.
Vreau să vă mărturisesc că mi-e ciudă şi sufăr pentru
faptul că mulţi dintre colegii noştri scriitori se urăsc, se
invidiază, se ceartă între ei, că nu există o solidaritate
de breaslă cum ar fi normal să fie. În fond, eu am o
vorbă: Bărăganul literaturii române e atât de mare,
încât ne încape pe toţi. Cine e mai grozav, cine e mai
talentat şi a cărui operă va rămâne în posteritate nu
hotărâm noi azi, ci marele şi imparţialul judecător –
timpul. Aici cred că îşi află una din explicaţii şi
decăderea prestigiului scriitorului român, din ce în ce
mai marginalizat de către mai-marii zilei. Şi e păcat…
Cât priveşte chestiunea aprecierilor mele faţă de
scriitorii contemporani, lucrurile trebuie privite sub
mai multe aspecte. Întâi e vorba de omul în carne şi
oase, apoi de scrierile lui. Pe unii îi apreciez, întradevăr,
ca oameni şi poate mai puţin ca scriitori. Pe
alţii îi apreciez doar pentru opera lor, iar pe alţii şi
pentru operă, şi pentru caracter, pentru modul lor de
a fi. Nu vă ascund că sunt şi destui pe care-i consider
nişte grafomani, dar asta o ţin pentru mine, n-o scriu
fiindcă nu vreau nici să-i ofensez, nici să-mi stric relaţia
cu ei. Şi-apoi nu mi-am propus să fac eu ordine în
literatura noastră de azi, să curăţ grajdurile lui Augias.
Grafomanii vor dispărea singuri sub colbul vremii şi
al viitorului, pe când scriitorii într-adevăr valoroşi vor
rămâne prin paginile pe care le vor lăsa urmaşilor…
Ne-am întâlnit, de multe ori, unde nici cu gândul nu
gândeam, pe la festivaluri, agape literare, lansări de carte
etc., şi-n nord, şi-n sud, şi-n est, şi-n vest. Vă suspectez că
aţi descoperit secretul tinereţii veşnice. Îl divulgaţi şi
cititorilor fideli ai revistei „Spaţii culturale”?
Ehei, bine-ar fi fost să fac eu descoperirea asta! Vă
imaginaţi ce pelerinaj ar fi fost la mine, ca la Mecca. Ar
fi venit să-mi afle secretul toată suflarea românească,
de la preşedintele ţării şi parlamentari, până la ultimul
dintre conaţionali, ca să nu mai spun de colegii scriitori.
Lăsând, însă, gluma la o parte, consider că şi-n
literatură, ca şi-n sport sau în oricare alt domeniu
menţinerea în formă se datorează exerciţiului
permanent. Scriind, te menţii tânăr. Iar eu, cum aţi putut
constata, scriu cât pot de mult şi abordez orice gen, după
inspiraţie. Dacă aş lăsa condeiul din mână, m-ar încerca,
probabil, fel de fel de gânduri rele, sentimente de
pesimism etc. etc. Dar aşa, aşternând gânduri şi idei pe
coala de hârtie (care rabdă orice!) mă simt în permanenţă
tânăr, vioi, gata de noi bătălii. Scrisul este pentru mine
un mod de existenţă, dar şi o datorie asumată faţă de
lume. Este un destin. Şi din faţa destinului n-ai cum
să fugi. Şi nici n-are rost s-o faci, de vreme ce el este,
oricum, implacabil, ca-n vechile tragedii greceşti. Ce
şi cât va rămâne din ce scriem noi astăzi, acum, în
timpul care ne-a fost dat (şi care mie unul mi se pare
insuficient pentru câte planuri îmi stau în gând şi-n
suflet) vor decide alţii, cei care vor veni după noi.
Ce proiecte literare aveţi în acest moment?
Sunt superstiţios. Cred că, dacă-mi dezvălui planurile,
risc să nu le duc la bun sfârşit. Totuşi am să vă spun că
unul (pe care n-am de ce să-l ascund, fiindcă lumea ştie
deja despre el) este cel al finalizării vastului dicţionar
Buzăul literar, în care mi-am propus să cuprind atât
numele scriitorilor buzoieni din toate timpurile, cât şi
instituţiile (edituri, reviste, tipografii, cercuri şi cenacluri
literare). E un proiect vast, la care lucrez de câţiva ani, pe
care sper să-l finalizez, astfel încât volumul să poată
vedea lumina tiparului poate chiar în cursul acestui an.

A consemnat Valeria Manta Tăicuţu

Distribuie: