Literadura nr. 29 (5)

Un gând în 77 de cuvinte

Francisco STOICA

AI DISPĂRUT ÎN TĂCERE

Îmi amintesc că în grădina din spatele casei în care am copilărit exista un renglot. Era destul de bătrân, dar știu că îi așteptam cu nerăbdare fructele, erau un adevărat deliciu, mari, zemoase, dulci… Nu țin minte, l-a tăiat cineva sau s-a uscat. De atunci nu am mai văzut unul la fel și nici nu am mai gustat ceva asemănător. Până și denumirea de renglot am auzit-o din ce în ce mai rar. A dispărut în tăcere.

COMOARA DIN NOI

Sufletul nostru? O mare taină… Nu ne ajunge viața aceasta să-l cunoaștem, și… ce bizar, doar este al nostru, ne stă la dispoziție! Dar lumina? Se vorbește de lumina din sufletul nostru, o vedem în expresia feței, într-un zâmbet, într-un gest, în limbajul trupului, într-o faptă bună. Spunem că dăruim ceva cu tot sufletul, știm că anumite porniri sunt din suflet, sau, uite, ce suflet mare are omul acesta! Daaaaa… Ce miracol! Avem în noi o comoară.

O MINUNE DE CONCERT

Știi tu că noi trebuie să fabricăm instrumente muzicale, să știm care este fa, care este sol, să știm ce înseamnă un diez pentru a putea cânta ca tine? De fapt greșesc, aproape la fel de bine ca tine. Mă oprisem și vorbeam în gând cu o mierlă care, de pe cea mai înaltă creangă a unui copac, domina prin cântecul ei tot cartierul. Câte grame ai tu, unde ai studiat, cum poți fi o adevărată minune?

PUTEM DOAR SĂ NE MIRĂM

Povesteam unui prieten despre o nedumerire a mea, cum a putut scrie Seneca, acum 2000 de ani, niște lucruri atât de valabile astăzi sau Pitagora, de unde a scos celebra teoremă? Și exemplele pot continua… Păi, îmi zice prietenul, erau la fel de deștepți ca noi. L-am privit mirat, dar noi avem atât de multă informație, cum să fi fost ei la fel de inteligenți? Apoi m-a lovit un gând, dacă au fost mai deștepți decât noi???

SĂ FACĂ ȘI MĂRUL CIREȘE!

Ne enervăm uneori rău de tot, păi cum să nu fie la fel ca noi cei din jurul nostru, să nu fie de acord cu ceea ce spunem noi, să nu se îmbrace cum vrem noi, să nu se hrănească la fel ca noi? Vrem cu încăpățânare să fim un fel de șefi peste toți și toate, adică ce spunem noi așa trebuie să fie. Este ca și cum ne-am supăra pe măr că nu face cireșe.

AȘA AM PIERDUT O PRĂJITURĂ!

Uite, tată, ce mi-a dat tanti! Fetița din fața mea primise gratuit, din partea cofetăriei, o prăjitură într-o caserolă. În aceeași secundă copilul din mine a zis în gând VREAU ȘI EU¬!!! Cum după CNP eu ăsta în carne și oase eram… departe rău, să fac o glumă îmi zic, să fac pe supăratul, adică eu ce am, sunt și eu încă un copilaș… Trag cu coada ochiului în spate, aștepta multă lume. Offfff, hai fii serios…

O FI GĂSIT ALT FRAIER?

Mă miram și eu cât calm aveam în momentul acela, priveam cu mare curiozitate figura șoferului de taxi, era foarte serios, pătruns de meseria lui. Îl priveam pentru că începuse să ocolească prea mult, știam drumul spre gară, doar eram de câțiva ani în București. Dar de ce mergem pe aici, îl întreb în cele din urmă. Tresare, sunt drumurile mai bune, îmi răspunde. Serios??? Opriți, cobor aici. Găsiți-vă alt fraier. Surprins, nu mi-a cerut niciun ban.

Marian MIHAI

EȘTI MEXICANI TETRA

La început îi vezi cum își fac curaj
mișcând ușor din degetele de la picioare,
apoi inspirând cu grijă neștiind cât o să doară.

Măsoară din ochi spațiul dintre pat și ușă,
leapădă așternuturile,
sprijină cu palmele pereții
fixând cu privirile picioarele nesigure.

Un pas,
al doilea pas,
încă unul.
Se poate.

Nu e atât de lungă distanța
de la o vertebră la alta,
de la o respirație la alta.
Trag și mai mult aer în piept,
umerii în spate,
își ridică privirile
și deschid ușile.

Dincolo de prag, lumea e un spațiu curb
în care totul e continuu
și pe lângă pereții căreia
pelerini sauropsizi, pești mexicani Tetra
vorbesc despre dragoste
fără ca nimeni să vorbească despre același lucru.

Florentina Loredana DALIAN

Parfumul vechi al singurătății

Unele zile cară după ele parfumul vechi al singurătății poetului, al singurătății artistului, al celui mai singur dintre singuri oameni de pe pământ. Și nu pentru că n-ai avea în jur atâtea ființe, nu fiindcă ți-ar fi teamă de întuneric, ci pentru că – mai simplu de-așa nu se poate – a plecat de curând pe drumul său între dealuri sau pe câmpii singurul om care ai fi vrut să rămână, singurul care te-ar fi scos dintre singuri.
Lipsa lui – o nevăzută rană pulsând, plecarea ta – un gol neînceput – două fotografii ce și-ar afla loc într-un vechi album de familie pe care nici praful n-ar îndrăzni să se pună. Când o ființă îți pleacă – din viață, din suflet, ori numai
până-n orașul vecin – rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Orice despărțire nedorită te transformă în copilul care așteaptă cu sufletul la geam. Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.
Și totuși, singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine. Dar în lipsa acestui monstru, viața însăși ar fi monstruoasă. Iubiți-i, dar, pe artiști, și dați-le dreptul la singurătate! Apoi țineți minte că singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreață care se ia cu asalt.