Spații culturale nr. 10 (4)

ION MURGEANU

Fără „onoare”, în orice sens aţi
lua termenul, adjectiv sau
epitet, nu poţi deveni cu
adevărat scriitor…

Din Dicţionarul scriitorilor români, vol. III (alcătuit
de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu),
cititorul poate afla următoarele: MURGEANU Ion, n. 7
iunie 1940, com. Zorleni, jud. Tutova. Poet şi romancier.
Fiul agricultorilor Vasile Murgeanu şi Maria (n. Grama).
Studii liceale la Bârlad şi Vaslui, terminate în 1956.
Studii la Facultatea de filologie din Bucureşti începute
în 1968. Debutează cu poezie în ziarul “Flacăra Iaşului”
(1959). Învăţător şi profesor la Vaslui (1956-1959), Galaţi
(1959-1961), activist cultural la Suceava (1963-1967),
redactor la ziarul “Clopotul” (1967-1969). Redactor la
“România liberă” şi la “Tribuna României“ (1969-
1989). Redactor la “Curierul Românesc” (1989-2001).
Redactor al “Suplimentului cultural”/ “Meridianul
Românesc”/ California, SUA (1997-2002). Colaborează
cu poezie, proză şi articole critice la “Contemporanul”,
“Gazeta literară”, “Tribuna”, “Luceafărul”,
“Amfiteatru”, “Cronica”, “Steaua”, “Viaţa
Românească”, “Tribuna României”, “Curierul
Românesc”, “al cincilea anotimp”, “Meridianul
Românesc”, “Cetatea literară” (pe internet) etc.
Publică romanele “Edenul” (1980) şi “Via” (1984).
Volumele de versuri “Repaose”(1969), “Confesiunea”
(1970), “Datoria” (1972), “Confesiune patetică” (1976),
“Poeme europene” (1980), “Tratatul despre spini şi
alte poeme“ (1982), “Turnul onoarei” (1987) aparţin
unei structuri poetice complexe, unind rafinamentul
baroc cu o simplitate ce derivă din folclorul românesc.
Domnule Ion Murgeanu, veţi împlini în curând o vârstă
rotundă. Care ar fi stadiile cele mai importante ale biografiei
dvs. atipice, cum aţi numit-o undeva?
– Ca scriitor totul este atipic in biografia mea: de la
strălucitul debut girat de G. Călinescu, şi neonorat, la
studiile mele obscure, şi la „contrarea” permanentă, cu
mărimile vremii, sau aş putea zice chiar „cu vremea şi
vremurile care ne-au vremuit”, din care cauză am şi avut
de suferit. Chiar mă uitam în biografia unui „coleg de
generaţie” în fond, Marin Sorescu, din Tabelul cronologic
la ultima lui carte, reeditată de Jurnalul Naţional, „La
lilieci”, şi m-a prins groaza, văzând ce serioşi au fost
băieţii aceştia, să se afirme, cu orice chip, nepierzând nici
o ocazie (Sorescu s-a bucurat şi el de atenţia lui Călinescu,
dar el a folosit-o din plin, şi fructuos) în timp ce noi
„prindeam fluturi”, neîmpăcaţi cu „timpul ce ni s-a dat”,
pentru orice „aşteptând vremuri mai bune”: care fireşte
că nu au venit „la timp”, şi când au venit tot lor le-au fost
de folos; chiar dacă în noaptea de 21/22 decembrie 1989
noi, şi nu ei, ne-am aflat în arestul Miliţiei Capitalei…
Câteva zile mai târziu, omul care m-a scos de acolo, un
maior, Chituc îl chema, mi se pare, insistând să-i mai fac
o vizită la biroul lui de jurisconsult, m-a întrebat dacă am
mers să-mi iau certificatul de revoluţionar. Dar eu încă o
dată am persiflat situaţia: mi se părea caraghios să trag
foloase dintr-o întâmplare la care eu fusesem un simplu
număr „impar”… Deci, şi în noile condiţii, am rămas în
continuare, cum spuneţi dvs., „atipic”, ori cum spuneţi
că aş fi spus-o eu: nu-mi mai amintesc unde, şi nici nu
mă mândresc cu asta… Cu trecerea timpului şi avansarea
în viaţă, o dorinţă creşte în noi de a fi cât mai normali sau
chiar şi convenţionali, oameni de bun simţ, ceea ce la
tinereţe dispreţuiam cu fervoare „tot ce era mic burghez”
şi „călduţ”… Deşi, dintr-un anume punct de vedere,
vremurile „atipice” ale biografiei mele stau bine şi la locul
lor, neincomodându-mi prea tare viaţa de acum…
Unde se află, în realitate, „acasa” dumneavoastră şi cât de
verde mai este iarba ei?
– „Acasa” mea sper să fie în cărţile mele, pentru că nici
aşa nu m-am dovedit „normal” şi vrednic, ca toţi oamenii,
fii ai tatălui lor, să păstrez casa părintească de la Zorleni de
Tutova (lângă Bârlad), unde anunţasem deja proiectul
unei „ŞCOLI DE POEZIE” tipărit şi în publicaţia orădeană
„al cincilea anotimp”, pentru care începusem chiar să
primesc mesaje încurajatoare. Nu am putut trece până la
urmă de mica şi penibila lăcomie familială a celorlalte
„părţi”, care şi-au cerut partea lor; cu durere, cuibul l-am
înstrăinat şi-n loc s-a păstrat fondul unei balade „ALBA”
scrisă despre casa părintească şi înregistrată pe un DVD.
Ca o compensaţie totuşi, liceul agro-turistic din localitate
a dat numele meu unui „Centru de studii europene”,
printr-o ceremonie specifică, dintre puţinele la care m-am
simţit, într-un fel, şi „glorios şi învingător”: adică
răzbunat!… Dar revăzând satul natal şi vizitând casa
părintească, am rămas stupefiat să aflu, de la vecini, că
aproape toţi copiii care se jucaseră cu fetiţa noastră pe
uliţă, în memorabilele noastre vacanţe de vară, crescând,
zburaseră, şi nu oriunde prin ţară, ci toţi „la muncă”
peste hotare: în Italia, Spania ş.a. Irina, fetiţa noastră, a
terminat în tot acest timp Facultatea de Comunicare,
SNSPA, şi, după o bursă în Belgia, a revenit în Bucureşti…
Dar satul pustiu, sărăcit de tineret, mi-a lăsat un gust greu
de evaluat. „Iarba verde de acasă” rămâne, în mod fatal,
în cele două romane ale mele, „Edenul” şi „Via”, şi în
multe poezii din cărţile mele, unde filonul chtonic se
resimte din „rafinamentul baroc” al compoziţiei. Am fost
şi rămân un copil al pământului şi mă gândesc cu oroare
către ce se îndreaptă noua literatură postdecembristă…
În ce măsură proza şi poemele pe care le-aţi publicat de-a
lungul vremii recuperează spaţiul şi timpul pierdut?
– Într-o mare măsură, pot spune, sau pe alocuri total:
pentru că eu am fost dintre acei care am confundat viaţa
cu literatura, până la contopire; numai că, aşa cum am
explicat undeva, mai atent la efectele literaturii, eu am
aşteptat viaţa să vină ea către mine cu daruri, nu i le-am
cerut, nu i le-am smuls, „ca pe o pradă”, cum ar fi spus,
şi a şi spus-o dl. Preda, care se mira de lentoarea cu care
mă mişcam „să mă afirm”, după ce mi-au publicat o carte
„cu probleme” la Cartea Românească, iar „monşerul” se
grăbise să o propună la Premiul de debut al Uniunii
Scriitorilor. Dădeam de obicei astfel de răspunsuri
„şarade”: „Ca şi când l-am luat!”. Experimentatul om de
litere insista: „Trebuie să vă faceţi presă, monşer, să vă
preocupe ca numele dvs. să circule”. Dădeam din umeri
cu încăpăţânare; eu credeam că literatura e-n sine o
victorie, cât timp o scrii, şi o bătălie câştigată, dacă o şi
publici. Nu era, nu a fost chiar aşa.
Dacă v-aţi întoarce la anii de frondă, ce-aţi schimba şi
ce-aţi lăsa întocmai cum a fost?
– Ori totul ori nimic; era frumos când eram tânăr şi mă
împotriveam, fără teamă, la tot ce mi se părea (şi era!)
absurd în lumea din jur; iar când, într-un târziu, m-au
chemat la Securitate şi mi-au pus în faţă un voluminos
dosar: „Dosarul dvs.”, mi-au spus;„oricând puteţi fi chemat
în instanţă, pentru injurii aduse ordinii de partid şi de
stat”… Dar eu povestesc aceste lucruri, punctual, în cartea
de dialoguri epistolare cu Ion Lazu, „Himera literaturii”;
dacă aş fi tânăr azi, aş avea şi mai mari motive ca să fac
frondă. Tot ce văd în faţa noastră, şi-n jur, mă revoltă, căci
mă dezamăgeşte profund; aşa-zişii foşti disidenţi s-au
îngrăşat şi s-au îmbogăţit pe „acte false”, în timp ce
anticomunişti notorii, cum a fost şi prietenul meu, poetul
Cezar Ivănescu, au fost ucişi pur şi simplu, prin linşaj
mediatic, punându-li-se în cârcă fapte de care nu numai că
erau străini, dar nu le-au probat nici post-mortem în cei doi
ani câţi au trecut de la infamul eveniment. De altfel,
„Dosariada”, de la Mona Muscă şi până la Cezar Ivănescu,
nu e altceva decât o metodă, bine intrumentată, de şantaj
politic. Este o făcătură infectă de care ar trebui să ne fie
ruşine, cutremurându-ne totodată de silă. Cum apreciază
istoricul Florin Constantiniu într-un recent interviu,
publicat de revista Formula AS: „Niciodată ţara noastră nu
a avut o clasă politică atât de coruptă, de lacomă şi de
arogantă… un popor de oi a ajuns să fie condus de un
guvern de lupi…”. Şi vă daţi seama că „lupii” au pe lângă
ei, mai nou, „vulpi”, adică intelectuali „de elită”…
Aţi avut, ca orice scriitor important, iluzii, împliniri,
dezamăgiri, suferinţe. Cât din această cantitate de trăire
intensă a trecut în ceea ce aţi scris?
– Un vers al lui Tudor Arghezi, spune: „Netrăită
viaţa s-a sfiit / Şi-am trăit-o înmiit”. Am iubit acest
vers şi mi l-am asumat de când l-am citit prima dată,
prin anii 60; pentru că noi am avut norocul să mai
avem modele şi Arghezi a fost unul din ele. Sunt unul
din tinerii pe care poetul Tudor Arghezi i-a primit la
locuinţa sa din B-dul Aviatorilor, stând de taină cu noi
(eram doi, ca întotdeauna la tinereţe) şi amintirea
întâlnirii şi cunoaşterii marelui poet al „Cuvintelor
potrivite” nu se uită uşor, căci de fapt nu se uită deloc.
Citind romanul „Via”, am fost plăcut impresionată de
fluenţa / coerenţa romanului, de stilul deloc livresc, de faptul
că vă preocupă ceva ce nu mai este acum, din păcate, la
modă, respectiv crearea atmosferei. Care au fost sursele de
inspiraţie pentru romanul în discuţie?
– Sunt nevoit, din păcate, să fac din nou o trimitere la
„Himera literaturii”, unde explic pe larg geneza celor mai
importante scrieri ale mele; aşa, spre exemplu, „Via”, cum
aţi citit-o dvs., este „un ciot”, ceea ce a mai rămas dintr-un
roman de aproape 500 de pagini, cernut şi răs-cernut de
cenzură, întors pe dos şi tăiat, pe care m-am încăpăţânat
să-l tipăresc până la urmă atât cât rămăsese; mă bucur să
aud că el mai transmite cel puţin „o atmosferă” din
vremea aceea… Încurcătura cu mine a fost de la început
învinuirea de „misticism”, căci într-adevăr „Biblia” a fost
şi rămâne una din cărţile mele de căpătâi; „Via” mea este
„via neroditoare” a profetului Isaia, din Vechiul
Testament, aşa cum, cea mai scumpă carte inimii mele, pe
care am scris-o, este eseul biografic „Iisus”, pe care nu-l
regăsesc în bibliografia dvs. Cred că vă rămân dator cu
un set din cărţile care, sper eu, mă reprezintă: cele două
ediţii de autor apărute la Editura Vinea, „Turnul Onoarei”
şi „Metafizica practică”, romanul „Carla în decembrie”
(despre experienţa participării mele la evenimentele din
decembrie 1989), „Iisus” şi de fapt cam atât, adăugând,
fireşte, şi „Himera literaturii” – partitura mea dintr-un
„concert de pian” la două mâini cu fratele Lazu…
Aveţi mulţi – şi buni – prieteni. Cu Ion Lazu, de exemplu,
aţi scris chiar o carte inedită. Vorbiţi-ne despre ea şi despre
prietenia care poate exista între scriitori.
– Cu prietenii, la vârsta mea, ştiţi cum e? Ca în
cunoscutul vers de Ion Barbu: „Unii morţi, alţii
plugari”… Dintre „plugari” au mai rămas fratele Ion
Lazu, Gheorghe Istrate, uneori îmi mai telefonează
Angela Marinescu… Dar nu pot spune că de-a lungul
unei vieţi am fost lipsit de prieteni. Dacă i-aş evoca,
mai întâi pe cei din grupul de la Suceava, unde în
deceniul şapte al veacului trecut ne constituisem într-un
adevărat „ cuib de nobili”, din care făceau parte câteva
figuri coborâte de-a dreptul din istoria literară: domnii
Traian Chelariu şi Lucian Valea, Laurian Someşan, dar
şi George Sidoriovici, pe urmă noi: Marcel Mureşeanu
şi Radu Mareş, Ion Beldeanu şi Alexei Rudeanu,
Constantin Ştefuriuc şi mai târziu Gheorghe Lupu, în
fine, oficialul Platon Pardău, şi noi, Ion Murgeanu şi Ion
Iancu Lefter, last but not least… Insinuam oarecare
frenezie în scopul de a pune la punct şi la Suceava o
revistă literară cum începuseră pe-atunci să apară –
„Familia” la Oradea, „Ateneu” la Bacău sau „Ramuri” la
Craiova… Noi nu am reuşit decât un singur număr
intitulat „Nicolae Labiş”… În Bucovina terenul era încă
minat! Despre prietenii de la Bucureşti ce să vă spun…
”unii morţi”… L-am iubit foarte tare pe Nichita, şi cred că
a existat o reciprocitate discretă, apoi, Daniel Turcea,
Angela Marinescu, Ion Iuga, Aurel Dragoş Munteanu,
Gheorghe Pituţ, Cezar Ivănescu – şi primul şi ultimul, el
fiind primul prieten literar, cunoscut încă de la Bârlad,
când el mai era licean, iar lucram în învăţământ la ţară…
Aţi scris poeme grupate sub un titlu incitant, „Metafizica
practică”. Să înţelegem demersul ca pe o ars poetica?
– „Metafizica practică” este titlul celui de-al doilea
volum al ediţiei de autor apărut la Editura Vinea în
2005; dar citiţi bine: este o artă poetică, sau chiar
definiţia poeziei, pentru că, altfel, poezia, ca şi iubirea,
poate avea sute şi mii de definiţii; în prefaţa volumului
apărut la Editura Vinea eu explic titlul acesta, folosind
o anecdotă povestită undeva de Lucian Blaga, despre
Dumnezeu împărţind meseriile, la începutul lumii:
brutarul, zidarul, dulgherul; şi deodată El îl observă
pe unul care-i scăpase ochiului Său atât de
pătrunzător: Ţie ce ţi-am spus că eşti? Poet, Doamne.
Atunci, bunul Dumnezeu, uitându-se cu pătrundere
în ochii lui, i-a spus: Tu, băiete, să mai treci, din când
în când, serile, pe la mine, să mai stăm de vorbă! Aşai
deci cu „meseria poetului”…
De-a lungul anilor aţi fost redactor la câteva publicaţii de
renume, la ziarul ”Clopotul” din Botoşani, la ”România
liberă”, ”Tribuna României”, la ”Curierul Românesc” şi la
”Meridianul Românesc” din California (SUA). Aţi cunoscut
personalităţi sau oameni simpli, dar capabili de gesturi
deosebite, scriitori, locuri, fapte, întâmplări. Ce anume v-a
impresionat cel mai mult în toată activitatea dvs. de jurnalist?
– Sunt, într-adevăr, jurnalist cu vechi state, dar
niciodată, sau aproape niciodată, depăşind spaţiul
culturii; două au fost experienţele jurnalistice care m-au
marcat, după ucenicia firească (şi feerică, într-un fel) de la
„Clopotul” Botoşani, un ziar scos iniţial de un prinţ,
Scarlat Calimachi – supranumit „prinţul roşu”, pentru că
avea în epocă orientări de stânga; să mai spun că un
Calimachi, de aceeaşi familie domnească, au fost stăpânii
Zorlenilor natali, până ce moşia, prin moştenire fusese
pierdută şi tranzacţionată, ajungând în cele din urmă
prima proprietate a prinţului Carol I de Hohenzollern;
dar, bineînţeles că visătorul „prinţ roşu” a fost altul, deşi
din acelaşi trunchi, cum se întâmplă… Marile evenimente
sau experienţe din jurnalistica mea au avut loc după 1990,
mai întâi o colaborare la o revistă de cultură de la
Oradea, pe care observ că aţi pomenit-o mai sus, şi care
avea acest titlu superb, „al cincilea anotimp”, unde miam
dat drumul şi, timp de doi ani, mi se pare, am scris tot
ce mi-a trecut prin minte, am recuperat, cum se spune,
toate interdicţiile şi inhibiţiile de altădată; miraculoasa
gazetă era scoasă de doi poeţi cu binecuvântatul nume
Blaga (le-am spus „duo blagiensis”): Miron şi Octavian
Blaga; Miron ştia despre faza legendară a numelui meu,
când el mai era încă student la Iaşi; şi pe urmă,
colaborarea mea, timp de 12 ani, la un ziar din California,
USA, unde fusesem recomandat de doamna Silvia Cinca,
scriitoare româno-americană; la „Meridianul Românesc”
am scris şi editat lunar un Supliment Cultural, o revistă
culturală în miniatură, cu şapte rubrici scrise toate de
mine: PULS, CLASICII NOŞTRI, SCENA ŞI CULISELE,
A ŞAPTEA ARTĂ, LUMEA MUZICII, EXCELSIOR… În
urma acestei experienţe am alcătuit două cărţi de
publicistică gata pregătite pentru tipar: CLASICII
NOŞTRI MODERNI şi EXCELSIOR. La un moment dat
le şi contractasem cu Editura Ideea Europeană şi una din
ele, EXCELSIOR, a şi fost culeasă, ajungând până la
corectura a doua; urmă o defecţiune inexplicabilă, iar
acum criza asta… Oricum, e bine de ştiut: CAUT
EDITURĂ PENTRU DOUĂ CĂRŢI EXCELENTE şi nu
pretind editorului avantaje… Aceste cărţi mi-ar întregi
profilul de OPERĂ cu o dimensiune absolut cuceritoare…
Un volum publicat iniţial în 1987, la „Cartea
românească”, se intitula „Turnul onoarei”. Se mai urcă
vreun scriitor, în zilele noastre, în acest „turn”?
– Fără „onoare”, în orice sens aţi lua termenul, adjectiv
sau epitet, nu poţi deveni cu adevărat scriitor. Titlul care
mi-a dat mie de furcă, la noul debut bucureştean, cu
cenzura, fusese „CONFESORUL”; „tot un fel de popă”
mi-a spus unul din blânzii inchizitori ai editurii
„monşerului”. Alcătuind primul volum al ediţiei de
autor, în care am inclus poemele din „CONFESORUL”,
dar şi poezii din toate cărţile tipărite până la anul 2003,
editorul nostru, poetul Nicolae Tzone, s-a îndrăgostit de
acest titlu, „TURNUL ONOAREI”; dar o făcuse cu atâta
graţie, încât nu am putut să-l refuz: l-am adoptat şi eu
pentru prima ediţie de autor, un tom consistent de cca
300 de pagini – mai exact 294, pe format înalt. Legat deci
pentru eternitate de titlul TURNUL ONOAREI. Oricum
nu-i „Turnul Londrei”. E turnul unui poet şi el poate sta
chezăşie viitorilor, dacă cei ce ne urmează în scris se vor
reîntoarce la sentimente mai bune; întrucât din ce citesc
până acum, grea suferinţă îndură biata poezie
românească… Dacă greşesc, să fiu iertat. Dar ştiu că, din
păcate, eu cu poezia nu greşesc niciodată. Sunt chiar un
foarte bun doctor de poezie şi asta s-a văzut şi se va mai
vedea poate din medalioanele închinate poeţilor şi
adunate în volumul EXCELSIOR.

A consemnat Valeria MANTA TĂICUȚU

Aforisme

Popoarele subdezvoltate îşi taxează intelectualii
drept paraziţi.
*
Prostul aleargă în viaţă cu frâna trasă.
*
Inteligenţa umană are nişte limite. Prostia – nu.
*
Toleraţi-i totuşi pe proşti. Ce ne-am face fără
braţul negativ al comparaţiei ?
*
Imbecilii au răspunsuri la toate.
*
Mulţi scriitori resping tradiţia numai pentru că e
semnată de alţii.
*
Prostul trage concluzii, nu învăţăminte.
*
Stăm unii pe la uşile altora, urlăm şi ne vânăm de
parcă am reprezenta specii diferite.
*
Prostul are permanent satisfacţii totale.
*
Faţă de abuzurile mărunte, oamenii au fost
întotdeauna extrem de vigilenţi.
*
Ucenicul care uită să-şi insulte maestrul este lipsit
de personalitate.
*
Unii nu acceptă să-şi bălăcească picioarele decât
la izvor.
*
Ca procent, prostia nu a mai crescut, se pare, în
ultimele secole. Dar este mult mai harnică.
*
Neavând suficient creier, proştii şi-au dezvoltat
plămânii.
*
Troglodiţii se descurcă fără cultură, bădăranii fără
civilizaţie.
*
Este o adevărată artă să poţi ierta fără să fii luat
drept idiot.
*
Imbecilii nu se apropie de oamenii superiori decât
pentru a-i zugrăvi cu noroi.
*
Preluat de mass-media, golul îşi amplifică teribil
rezonanţa.
*
Imbecilul este convins că inteligenţa l-ar
incomoda cumplit.
*
Proştii sunt vremelnici, prostia – nu.
*
Principalul izvor al răutăţii este tot ignoranţa.
*
Omenirea a demascat, ce-i drept, prostia. Dar nu
i-a putut descuraja de loc evoluţia.
*
Prostia nu-şi reproşează nimic. Inteligenţa –
aproape totul.
*
Proştilor le place să se considere generaţie
spontanee.
*
Din preaplinul ei, ignoranţa simte nevoia
stringentă să dea ordine. Sau sfaturi.
*
Stilat puţin, prostul persiflează, nu înjură.
*
Judecata prostului este terenul supliciului.
*
Seriozitatea scrobită este masca obişnuită a
prostiei.
*
Dintr-un idiot, elanul poate face un artist
catastrofal.
*
Prostul reuşeşte să compromită şi râsul.
*
Prostia şi invidia nu zboară niciodată cu acelaşi
avion. Nu avem noi norocul să scăpăm simultan
de ele.
*
Dacă imbecilii îşi propun să compromită specia
umană, nimic nu le poate sta în cale.
*
Obiectivul fundamental al prostiei e să
îngenuncheze valoarea.
*
Fugi de tandreţea cretinilor !
*
Prostia are scuze: şi Steaua Polară e fixă.
*
Arma fundamentală a prostului este suspiciunea.
*
Prostul este iremediabil ocupat.
*
Oaia nu e nefericită pentru că nu ştie gramatică.
Prostul – nici atâta.
*
Prostul e impertinent, nu cinic. Pentru cinism e
nevoie şi de ceva inteligenţă.
*
„ Intelectualii ” făcuţi peste noapte scot limba de
efort când se iscălesc.
*
Toţi conducătorii sunt atinşi de o uşoară naivitate:
se cred veşnici.
*
Dacă am fi la naştere prea inteligenţi, spun
savanţii, nu am reuşi să trecem prin colul uterin.
Idioţii au deci cea mai confortabilă naştere.
*
Convingerea idioţilor e că geniul nu există.
*
Pentru unii, libertatea înseamnă să cânţi imnul
ţării tale în pielea goală.
*
Cred că nu mai avem mult de aşteptat până când
Iisus va deveni personaj de manele.
*
Pe prost îl găseşti uşor pentru că lasă în urmă dâre
de impostură.
*
Misiunea imbecilului e să aducă valorile din jurul
lui la scara ridicolului.
*
Trogloditul nu-şi poate ierta neghiobia pe care ţi-a
făcut-o.
*
Prostul nu se lasă până când nu se depăşeşte pe
sine însuşi.
*
Dispariţia proştilor şi a lichelelor ar însemna
depopularea planetei.
*
În dreptul unei guri de canal scria: „Aici a căzut
maiorul Popescu”!
*
Muiat în puţină cultură, prostul devine snob.
*
Prostul vulgarizează şi situaţiile tragice prin care trece.
*
Comunitatea trebuie să-i plătească pe proşti ca să
nu se gândească.
*
Ţările sărace îşi persecută intelectualii. Ori îi
tratează cu mefienţă.
*
Există şi proşti cu vocaţie de idioţi.
*
Neghiobul îţi poate da un sfat sincer, dar nu şi
înţelept.
*
Imbecilii cred că numai suferinţa stimulează
creaţia.

NICOLAE POGONARU

în slujba statului
ei au muncit la stat
alţii au stat
cât timp ei au muncit
şi au continuat
să stea şi să conducă
urmaşii celor ce-au muncit
muncesc şi ei la stat
şi fiii celor ce stăteau
şi conduceau
la rândul lor
stau şi conduc
în slujba statului
care are statute şi legi
şi coduri
de încălcat
de cei de la putere
şi statute şi legi
ce leagă pe omul de rând
care îndrăzneşte
să respire aerul
fără să dea taxă
cu tva pe el
în timp ce conducătorii
în slujba statului
stau în spatele baricadelor
de imunităţi statale
cei ce muncesc în van
se bucură în final
de o slujbă
mai scurtă
sau mai lungă
în funcţie de câţi bani
au putut să strângă
pentru a plăti parohul
delegat cu veşnica lor pomenire

Şota IATAŞVILI
(Gruzia)

S-a născut în oraşul Tbilisi (1966). Poet, prozator,
traducător, critic de artă. Până în prezent, a publicat 8
cărţi de poeme (printre care: „Poezia anormală”,
„Aripile morţii”, „Gumă de mestecat”, „Flori de
benzină”, „Creion în cer”, „Până nu e târziu”), trei
volume de nuvele („Contre-jour”, „Floarea florilor şi
inginerul”, „Fotopărinţii”) şi un roman, semnat cu
pseudonim.
Este redactor şef la Centrul Cultural Gruzin „Casa
caucaziană”.
Traducător din poezia americană şi cea rusă.
Selecţii din poemele sale au apărut în engleză,
germană, franceză, rusă, portugheză, albaneză, letonă,
estonă, ucraineană ş.a.
PROPRIETĂŢILE PORŢELANULUI
Porţelanul
naibii,
îmi aţâţă dorinţa de a-l zdrobi.
El trebuie să se sfarme,
cât timp buzele multora le va studia,
cât timp pielea i se va acoperi de praf,
cât va fi să putrezească.
Acestea sunt proprietăţile sale.
Iar când cafeaua-nspumată este turnată în el,
fierbe ca smoala iadului.
Astfel că porţelanul
(o nestinsă sete trezită în mine
distruge totul)
e groaznic, frumos, fără apărare.
Dulcea lui soartă s-a risipit pe duşumele –
zângăneşte necruţător în aer, în noi.
Peste o clipă-oră-noapte
sufletul neogoit al porţelanului
trebuie să se sfarme, astfel că:
Aceasta e proprietatea lui.
* * *
Clopotele bisericilor din Moscova
sună ca linguriţele –
de parcă-i amestecat ceaiul în pahar,
vis de câteva clipe, forme neclare
de cuburi într-o zaharniţă uriaşă –
ce mai au de făcut?
Sau că au spălat cărămida Kremlinului
de atâtea păcate şi acum o luminează,
sau că totul constă în blocurile de sistem –
ale acestor computere – sufletul vraişte, –
iar în faţa monitoarelor –
domnişoare cu capetele zaharisite
tot stau, transformând definitiv
în concept
vertiginoasa mea hălăduire de o săptămână
prin multicolorele scheme ale metroului.
* * *
Privesc la cer:
În stânga nori, în dreapta negură,
Iar în faţă – o stea,
Însă nu una adevărată, ci –
Sovietică – pe turnul Academiei de Ştiinţe.
Sub stea stau prietenii mei gârboviţi.
Unul dintre ei o jumătate de secol a tot privit
Spre stelele adevărate,
A privit norii
Care erau în stânga
Şi negurile din dreapta –
Sau viceversa.
Iar acum stă şi citeşte o carte despre stele,
Pe când eu privesc
La adevărata stea de deasupra lui,
Străduindu-mă să scriu versuri
Sau că despre nori, sau că despre neguri.

SECŢIUNEA DE AUR
1
Înainte de a scrie ceva
pe această filă albă
zburătoarea sămânţă a copacului
ţi-o imaginează drept un străbun asexuat
imaginează-ţi cum suspină vântul
ce aduce sămânţa anume încoace
unde pinul trebuie să crească
şi mai închipuie-ţi cum piciorul în cizmă
a călcat peste ea
apăsând-o temeinic în
humus
2
Înainte de a scrie ceva
pe această filă albă
imaginează-ţi-o îngălbenită
fărâmiţată mărunt iar
scrumul ei spulberat în văzduhul care
mai ţine încă minte
grafica transferată
de pe pitorescul tău trup pe
fila albă.
3
Înainte de a scrie ceva
pe această filă albă
crede că în văzduh
printre seminţele în zbor şi
scrumul vânturat
secţiunea de aur
va trece prin acest poem.
IARĂŞI NEBĂRBIERIT
Iarăşi sunt nebărbierit.
Mi-amintesc – ultima oară
am stat în faţa oglinzii
cu briciul în mână.
Mi-amintesc – în vârful degetelor
simţeam greime de plumb.
Însă nu mai ţin minte dacă
mi-am pus capăt zilelor. Sau
totuşi m-am bărbierit?…
EL S-A ARUNCAT DE LA BALCON
Balconul meu îmi este scena principală.
Ies aici în fiece dimineaţă,
salut publicul,
fluturând teatral
din mâini şi picioare.
Uneori ies încoace pe la amiază
împreună cu copiii mei
punând la cale reprezentaţii hazlii.
Ies seară de seară
îngăimând versuri nou-născute.
Balconul îmi este scena adevărată.
Şi, ca un artist adevărat,
visez să mor pe ea.

LIFTUL

Sufletul e în liftul trupului meu
navetând sus-jos.
Uneori este blocat în lift la etajul inimii,
alteori apasă cu indexul butonul de sus
mişcându-se spre caturile ultime ale raţiunii mele…
Dar de cele mai multe ori coboară
spre glandele cu secreţie internă,
iese prin canalul urinar
pe pereţii acestuia zgâriind
felurite cuvinte indecente obscenităţi…
* * *
Săpam pământul, dar –
„De ce-i faci rău cerului?” – am fost admonestat.
Zburat-am spre cer, dar –
„Cât mai ai tu să scurmi pământul?”
– m-au probozit.
M-am dus spre nord, dar –
mă sufocam de arşiţă.
Am luat-o spre sud, dar –
am rebegit.
Pornit-am spre vest, dar –
dat-am de oameni cu turbane.
Am luat-o spre est, dar –
m-am înecat în democraţie.
Nici să mă mişc barem, dar –
„De ce nu poţi tu să stai într-un loc?!”
– au întrebat enervaţi.
M-am îndrăgostit, dar –
ei m-au urât.
La rândul meu, i-am urât, dar –
m-au îndrăgit.
* * *
Lângă ancore irizările peştilor
Care-şi închid strâns gurile lăsate-n jos.
Pe puntea umedă stau marinarii
Privind la păsările care le traduc pe-nţeles
Aceste cântece mute.

Traducere de Leo BUTNARU

Distribuie: