Spații culturale nr. 10 (3)

VALERIU SOFRONIE

„Un act de iubire”!?
Meşterul lui Blaga şi
supremaţia criticii

Poemul dostoievskian al Marelui Inchizitor, în
schimbul căruia mulţi creatori de sisteme filosofice
şi-ar ceda fără prea multe regrete opera, ne
reaminteşte de Mântuitor, coborât încă o dată
înaintea Ultimei veniri. Precedată de aceleaşi
miracole, istoria patimilor, chiar dacă de altă
semnificaţie, se repetă şi aici. Orbii îşi recapătă
vederea şi văd, şchiopii se ridică şi merg, surzii îşi
cumpără un loc în faţă la teatru, morţii se trezesc mai
vii ca niciodată…
Doar în aparenţă confiscată de discursul teologic,
prezenţa acestui subiect tabu în economia unui
roman ai cărui „fraţi” nu sunt tocmai în ale
mănăstirii, produce la prima vedere scandal.
Maniera de scoatere a epifanicului în afara
împrejmuirilor terenului irigat de sacralitate şi
mutarea acestuia în pământul mâlos al artei i-au adus
uneori lui Dostoievski acuza de ateism. Alteori, chiar
admiraţie, din partea celor sătui de prea multul
tradiţionalism.
Dar indiferent cu ce s-a ieşit în întâmpinarea lui,
cititorii „subteranei” n-au încetat nici până astăzi să
regăsească în scriitura autorului, aici de faţă,
prezenţa constantă a unor paradoxuri existenţiale.
Paradoxuri care nu mai puţin răstignesc intelectul pe
crucea întrebărilor din săptămâna fără sfârşit a
p a t i m i l o r . A g e n t u l a r t e i î ş i v a a s u m a
karamazovianul „totul este permis” cu o maximală
libertate dogmatică şi va rosti împreună cu Balzac
crezul artistic: „arta se inspiră din orice”. Acolo unde
cei mai mulţi văd scopuri ultime, artistul vede
mijloace. Libertatea sa nu plăteşte impozit nici unei
transcendenţe.
Cu adevărat, Dostoievski scandalizează. Dar dacă
există săruturi care trădează, de ce n-ar exista şi
tâlhari care sărută în ascuns? Există şcoli care ne
învaţă tehnici asociate diferitelor scopuri, promiţând
garanţia succesului. Orice s-ar spune, este şi critica
literară o asemenea tehnică. Câtă vreme, însă, din
zidurile ei nu se aude nicio Ană strigând,
întreprinderea critică (întreprindere SRL, de cele mai
multe ori) nu rămâne decât zidire-artefact între
pereţii căreia nu se oficiază nicio liturghie. Şi nu a
devenit dureros să vedem cum umbra bisericii
Meşterului de la noi, căzută ca atâtea altele pe căile
bătătorite ale Criticii a ajuns victima prestidigitaţiilor
inginereşti ale celor care nu au luat în serios
îndemnul mult experimentatului coleg de breaslă –
„Critica lui Blaga este un act de iubire” (T. Vianu)?
Pentru că de Lucian Blaga ne îndemnăm a vorbi şi
nu ascundem teama trezită de gândul că, tot
sărutând, să nu-i fim şi noi lui Iuda urmaşi.
În timp ce Dostoievski a ales să-şi coboare
Hristosul în vremurile tulburi ale Inchiziţiei,
confratele său de dincoace de Nistru s-a întrebat şi el
cum ar fi fost dacă Cel Aşteptat ar fi uitat de viţa
nobilă a lui David şi s-ar fi născut în Betleemul
plaiurilor mioritice, urmaş de ciobani şi ţărani?
Drama Meşterului Manole devine astfel toposul
cultural al acestei întrupări, iar refuzul nostru
obstinat de a privi şi în acest fel, dovada finală a
faptului că ne ucidem în continuare dumnezeii
poeziei fără să ştim ce ucidem? De data aceasta,
urcătorul „nebănuitelor trepte” este cel care,
privindu-ne cu îngăduinţă, pare a spune “Iartă-i,
Doamne, că nu ştiu ce fac! “
Să ne înţelegem! Să nu se creadă că intenţionăm
să-l transformăm pe poet într-un apologet creştin.
Sfânt, nici vorbă. Că nu este aşa, nu trebuie să o
spunem noi – i-a spus-o Stăniloae însuşi, destul de
apăsat şi, prin urmare, nedrept. ”Dl. Blaga procedează
cu religia, ca unul care sugrumă pe cineva spunându-i
cuvinte de mângâiere. E o mare durere pentru noi că dl.
Lucian Blaga a zădărnicit posibilitatea ca creştinismul şi
în special ortodoxia românească să poată arata în domnia
sa un exponent al lor, un luminător al unor taine
fermecătoare ale lor. Pierderea este simţitoare şi pentru
neam şi pentru ortodoxie, dar mai mare este pentru dl.
Lucian Blaga, a cărui filosofie ar fi putut fi transmisă din
veac în veac în legătură cu ele. În ipoteza în care s-a
dezvăluit acum, nici neamul, nici ortodoxia nu-l mai pot
urma, căci nu se mai recunosc în ea”(“Poziţia domnului
Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”).
În acelaşi timp, nici nu vrem să-i fie întru totul
anatema. Există, vorba Gruşenkăi, cel puţin un “fir
de ceapă” de care gânditorul să se poată trage. În
contrast cu Dante, care îşi arunca filosofii în infern,
înclinăm să gândim că în infinitatea cerului există şi
un loc pentru toţi cei a căror voce a gândului a fost
acoperită de vocea inimii. Demonismul care a zăcut
şi în Blaga, în ambivalenţa specifică lui, l-a aruncat
atât de des la picioarele lui Iisus, şi nu numai în
braţele mândriei “cunoaşterii luciferice”!
Dacă n-ar fi decât versiunea “meşterului” său, şi
tot ar fi de ajuns. Ea este primul şi în modul cel mai
vizibil, „firul său de ceapă”.
După ce gânditorul anonim a urcat dealul
spiritului, lăsând posterităţii una dintre cele mai vii
dovezi ale adâncimilor sufletului românesc, n-au
întârziat să apară şi epigonii. Avea dreptate Octav
Şuluţiu, singurul critic sincer al operei poeticodramaturgice
blagiene, să ironizeze toate tentativele
de până la 1927 de transformare a terenului legendei
populare într-un pretext pentru statuarea unor
orgolii personale. De la “regina mamă” la Iorga,
Eftimiu, Goga, Horia Lovinescu, şi mai târziu Ion
Luca, poate cu o mică excepţie Adrian Maniu, el
însuşi apropiat spiritual de Blaga prin co-apartenenţa
la gruparea gândiristă, toate încercările de tematizare
dramatică a motivului meşterului copleşit de măreţia
propriei creaţii, pălesc în faţa a chiar originalului
popular. Ce să mai spunem de raportarea lor la
derivatul blagian?
Carmen Silva (“Durch die Jahrhunderte”) a văzut
sufletul românesc şcolăreşte şi numai din poziţia
unui turist, Iorga l-a decupat ca un măcelar pentru
a intra în măsurile procustiene ale istoriei; Goga
(“Meşterul Manole”) şi Lovinescu (“Moartea unui
artist”) au exacerbat drama artistului neînţeles,
mutând discursul cu totul în cadrele înguste ale
modernităţii culte; Victor Eftimiu (“Meşterul
Manole”), dintr-un fals înţeles al universalizării prin
efracţie, l-a coborât pe Manole direct din urmaşii lui
Hiram, pe o linie de descendenţă iniţiatic-masonică.
La I. Luca (“Icarii de pe Argeş”) avem o simplă
poveste de nuanţă poliţistă cu zidari, boieri,
călugări falşi şi trădători în iubire. Singur Adrian
Maniu (“Meşterul”) deschide o “zarişte mitică”,
cum ar spune Blaga, dar fără a poseda bogăţia şi
puterea unui suflet pe măsură, capabil să tâlcuiască
în datele sale individuale o realitate suprapersonală,
transindividuală.
Îndrăznesc, privind spre cele spuse anterior, să
formulez ipoteza că, dezamăgit de trădările repetate
la care a fost supus şi îndrumat spre demonetizare
acest filon de aur al culturii române, Blaga ar fi scris
această piesă şi din năzuinţa unei „exemplificări” a
ceea ce înseamnă să te apropii de tema în cauză din
perspectiva unei matrice stilistice româneşti, ea însăşi
încrustată în toţi porii legendei populare, dar şi ai
unor problematizări ce-i deschid operei semnificaţia
universalităţii autentice. Iar apropierea să se producă
nu în siguranţa şi împăcarea celui care înaintează pe
teren stâncos, ferit de primejdii, ci mereu cu „frică şi
cutremur”; care calcă nu pe pietre, fie ele atâtea
“cuminţenii ale pământului”, ci pe bucăţi de suflet.
Asemeni Marelui Orb, pipăind “zăpada făpturii” ca
pe butonaşii din frunte ai mielului.
Obişnuită ani la rând cu asemenea exerciţii
epigonice, critica a asimilat în mod reducţionist
mesajul dramei blagiene cu cel al suratelor ei, foarte
uşor identificabil de altfel. Ea a făcut economie nu
doar de gândire, ci mai cu seamă de simţire.
Îndemnul paulic la « dragoste » îşi găseşte în
hermeneutica operei blagiene o poziţie de principiu.
Am spus şi o repet: drama, după ce ne-am reperat
intelectual în mesajul ei, trebuie receptată apoi cu
inima, solicitându-ne nouă înşine varii procese
empatice. Vom vedea cum poetul însuşi va pune
multe piedici tentaţiilor noastre cognitive pentru ca,
dezamăgiţi de surparea repetată a construcţiilor
noastre comprehensive, să părăsim planul maniheist
– reflexivizant al intelectului şi să păşim în dialectica
vie a sentimentului. O succintă trecere în revistă a
aparatului critic construit în marginile operei va
despărţi şi mai mult apele, facilitându-ne delimitarea
poziţiei ce o propunem.
Pentru Bogdan Duică, cel mai consecvent şi
inoportun critic al operei blagiene, drama “Meşterul
Manole” nu reprezintă decât un “meşteşug lipsit de
simţire cugetătoare”, de unitate lăuntrică, oferindu-i
autorului posibilitatea de a “fantaza uşor” printre
personaje având serioase probleme psihice. Potrivit
autorului, exceptând episodul zidirii Mirei, drama
nu poate “trezi un interes matur”. Nu lipsită de
intuiţii adânci, poziţia lui Sextil Puşcariu ne face
totuşi sceptici în privinţa unui serios interes acordat
piesei, din moment ce criticul invocă prezenţa a
“doisprezece meşteri” în locul a doar zece, atât cât
pot fi număraţi numai la o simplă parcurgere a listei
personajelor. Eroarea aceasta se va dovedi însă
binecuvântată, urmând să revenim asupra ei. Ni se
p a r e t o t u ş i r e g r e t a b i l ă a t i t u d i n e a v ă d i t
simplificatoare şi de neîncredere faţă de acest al
doilea poet al românilor, venită din partea unei
personalităţi de numele căreia se leagă destinul
istoriei literaturii române. Călinescu, pentru că de el
e vorba, datorită autorităţii care i se recunoştea, se
face cel mai mult vinovat de soarta înţelegerii
dramei: “Meşterul Manole” este un răspuns la
“problema estetică” – orice operă începe într-o
dimensiune tehnică, dar, pentru a se desăvârşi,
trebuie suflat asupră-i duhul harului, de factură
iraţională. Teamă ne este de faptul că tocmai această
aură harică, privită exclusiv prin ochelarii de cal ai
esteticului, este trunchiat înţeleasă. Poate că lipsa
unor aprehensiuni şi nelinişti cu adevărat metafizice
este aceea care trebuie responsabilizată de
îngustimea cercetării sale. Critica ce i-a urmat lui
Călinescu, cu mici variaţii, va repeta la indigo fiat-ul
maestrului.
După atâta negură criticistă, apariţia la rampă a lui
Octav Şuluţiu ni se pare a fi un răsărit de soare,
insesizabil totuşi pentru orbi. Punctul său de vedere,
conform căruia drama ce-o discutăm este “perfect
creştină” ar fi avut mult mai mulţi sorţi de izbândă,
zdruncinând verdictul călinescian, dacă autorul, cu
certe sensibilităţi simili-blagiene, ar fi precizat cine
pe cine sacrifică în economia operei. Cu această
regretabilă inadvertenţă, se poate spune că bazele
unei înţelegeri corecte a teatrului blagian au fost
puse, urmând a se produce accentuări şi dezvoltări
viitoare. În rest, exclamaţia “creaţia lui Blaga îşi
depăşeşte epoca” pare a se susţine fără echivoc.
Ignorând posibilitatea unui paralelism neeuclidian
prezent în dramă şi izolând omogenitatea panlogistă
(“natura vizibilă şi materia toată sunt investite cu
logos”), aceasta din urmă recuzată ea însăşi de către
Blaga, cel puţin cu privire la producţia goetheană, cu
care îşi recunoaşte atâtea afinităţi nedeclarate,
Alexandru Paleologu (“Spiritul şi litera. Încercări de
pseudocritică”) va refuza dramei blagiene orice
excursie în spaţiul valorizării creştine a universului
de discurs; mai mult, va condamna orice iniţiativă
pornită în această direcţie. Astfel, lui Octav Şuluţiu
îi va respinge teza caracterului creştin al “Meşterului
Manole” argumentând imposibilitatea principală a
unei tragedii de factură religioasă, iar poziţiei lui
Crohmălniceanu, conform căreia Blaga a intenţionat
o organicizare a ortodoxiei în cadre etniciste,
Paleologu îi va opune predilecţia blagiană pentru un
soi de bucurie “drăcească” încercată de fiecare dată
când datul folcloric este “tras către păgânesc” şi
“barbarie”. De păcatul acestor scăderi, criticul va fi
iertat atunci când va recunoaşte în demonic “cheia
întregii viziuni şi creaţii”, cu toate că şi acest moment
de poziţionare critică îi aparţine tot lui Blaga, dată
fiind suita de preocupări în marginea acestui subiect.
Efortul lui Alexandru Paleologu rezidă mai mult
într-o citare corectă a textului într-o perioadă în care
lectura întregului blagian suferea de multe atitudini
schizoide.

PETRACHE PLOPEANU

Uimire şi înţelepciune – integrarea prin
Blaga în paradigma creaţiei

„Turmentarea ce nu-şi găseşte soluţia în creaţie şi
într-o viziune metafizică este fie o neputinţă, fie o
perversiune a spiritului”. Aceasta este forma pe care
a dat-o Blaga unui aforism despre creaţie, creaţia
fiind conţinutul general al aforismului respectiv. Ca
întotdeauna, cel puţin în ceea ce mă priveşte, am
găsit semnificaţii în ceea ce poate conţine
semnificaţii, deoarece există numeroase texte, mai
scurte – de forma aforismelor – sau mai lungi –
încadrate în diferite genuri literare – care nu fac
altceva decât să sune a gol, ca să repetăm într-o
formă mult golaşă. o expresie din Biblie cu trimitere
directă la dragoste. Şi consider că nimic din ce a
apărut până acum, în cele câteva rânduri scrise până
aici, nu are o existenţă independentă, dezlegată de
exigenţele afirmării unor premise care trebuie să
ducă neapărat la o concluzie.
După cum se poate observa, tonul articolului de
faţă este unul clar eseistic, autorul luându-şi
multiple libertăţi, inclusiv pe aceea de a nega total
ceea ce afirmă la un moment dat, sau de a întrerupe
discursul iniţial, pentru a-i da o nouă turnură. Chiar
şi acest al doilea paragraf este în ton cu afirmaţia din
cuprinsul său, iar prin acest lucru nu vreau decât să
subliniez necesitatea unei abordări mult mai libere,
dar şi mult mai precise a problematicii creaţiei, în
acest caz, a creaţiei literare, dar nu văd nici un
impediment în a face trimitere la orice fel de creaţie,
care poate purta acest titlu cu deplină îndreptăţire.
Am pornit în demersul meu nu de la greutatea
creaţiei blagiene, date de sistemul său filozofic, sau
de la creaţia sa literară, drama ori poezia, ci de la
sclipirile aforistice, care, în ciuda înţelepciunii lor
condensate într-o picătură, nu au totuşi puterea
demonstraţiei sau ilustrării puterii creatoare a
omului de cultură, de dimensiuni universale, Lucian
Blaga. Cu toate acestea, de la un asemenea aforism
am plecat şi nu neapărat printr-o intenţie didacticistă
sau programatică, – prin fixarea anterioară a unor
repere ale articolului de faţă, prin trasarea mai
înainte a unor linii directoare, prin fixarea premiselor
şi a unei/unor concluzii şi apoi prin găsirea unui
aforism care să verifice textul deja redactat -, ci, pur
şi simplu, dintr-o anumită întâmplare, am primit, ca
urmare a unor nedumeriri personale, de la cineva
apropiat ideatic, acest aforism.
Dacă se spune de multe ori că există o căutare de
către autor a creaţiei, îndrăznesc să afirm, dar sigur
nu sunt deloc unic prin aceasta, că există şi o căutare
de către creaţie a creatorului şi uneori par a fi de
domeniul fantasticului odiseele apariţiei unor opere
de artă, a unor opere literare etc., atunci când chiar
şi autorii nu-şi pot explica decât în parte acel cursus
honorum al creaţiei lor!
A fost necesară întâlnirea dintre autor şi
aforismul de mai sus, pentru ca direcţia eseului de
faţă să se impună de la sine, titlul fiind acel indicator
al direcţiei asumate conştient, dar în mare parte şi
subconştient. În această subconştienţă rezidă de
altfel o mare parte din eforturile creatoare ale
tuturor celor care neagă luciditatea în desfăşurarea
efortului creaţiei.
Se regăsesc laolaltă câteva elemente pe care,
întemeindu-mă, voi acţiona pentru a realiza cel
puţin o schiţă a unei paradigme a creaţiei.
Deocamdată, nici chiar autorul nu cunoaşte încotro
se vor îndrepta sensurile şi semnificaţiile textului de
faţă, dar speră ca premisele să fie suficient de
raţionale pentru a împiedica devierile şi suficient de
bogate în conţinut pentru a permite o concluzie
pertinentă, concluzie care să respecte cel puţin
intenţia iniţială.
Aşadar care sunt acele elemente care se găsesc
aşezate la această masă verde a negocierilor creaţiei:
„turmentarea”, „creaţia”, „viziunea metafizică”,
„neputinţa”, „perversiunea spiritului”, toate acestea,
oferite de către substanţa aforismului blagian şi
„uimirea”, „înţelepciunea”, „integrarea prin Blaga”,
„paradigma creaţiei”, propuse de către mine în titlu.
Ambele grupuri de elemente cuprind şi premise,
şi concluzii, cele dintâi (premisele) fiind stabilite
într-un mod absolut indiferent de concluzii, iar
acestea din urmă întrebându-se permanent dacă vor
ajunge la punctul final al căpătării de consistenţă.
Ce ne propunem aşadar:
a. să deschidem aforismul lui Blaga şi noţiunile
conţinute:
– ideea de turmentare;
– soluţia normalităţii;
– neputinţa-perversiunea;
b. să extrapolăm deschiderea efectuată, asupra
celui de-al doilea grup de noţiuni aparţinând
universului discursiv al autorului acestui eseu,
pentru:
– a observa modul în care acţionează uimirea la
nivel personal în contact cu actul creativ blagian;
– a întemeia înţelepciunea necesară acceptării
dimensiunii universale a actului creator blagian;
– a transpune personalitatea lui Blaga în
personalitatea creatoare a oricărui individ cu
pretenţii de creator;
c. să recapitulăm modul în care se conectează
ideile aforismului blagian cu ideile autorului,
conturând o paradigmă a creaţiei, prin care se poate
evalua actul creator oricui ar aparţine acesta;
„Turmentarea” este acea stare de tulburare
produsă de ceva, iar acest ceva nu poate să fie
decât exterior fiinţei umane; ce anume poate
determina pierderea, confuzia persoanei, mai mult
decât misterul? Nu insist pe dezvoltarea ideii de
mister, deoarece a făcut-o Blaga la modul perfect,
dar consider că acela care suferă „turmentarea”
este rupt de aceeaşi întrebare ca şi personajul lui
Caragiale din „O scrisoare pierdută”: „Eu cu cine
votez?”, adusă, însă, din acel domeniu al
derizoriului social şi politic, în domeniul extrem de
sobru, încărcat de o gravitate ontologică, al
misterului, al inexprimabilului în termeni
obişnuiţi. Fiinţa „cu cine votează” în faţa
misterului? De fapt, verbul a vota este acelaşi lucru
cu a face, iar variantele nu sunt prea multe:
alegerea soluţiei normalităţii sau pe aceea a
neputinţei-perversiunii.
A alege normalitatea presupune o aşezare în
termeni de principiu absolut, pentru că starea
normală a fiinţei umane este creaţia şi nu o creaţie
stearpă, banală, procreaţia sau creaţia materială.
Sunt şi acestea, bineînţeles, coordonate ale
umanului, dar ele sunt răspunsuri incomplete la
„turmentarea” proprie fiecărei persoane, iar această
stare de incompletitudine nu este altceva decât o
stare nefirească, de anormalitate. Şi atunci? Atunci
este clar că doar cel care îşi asumă această condiţie
a creatorului, după modelul Creatorului divin, este
acela care îşi asumă conştient normalitatea ca pe un
fapt existenţial, doar el este cel care trăieşte, într-o
mare de anormalitate, normalitatea, firescul esenţei
umane, creaţia şi mai ales creaţia care este justificată
de o viziune metafizică. Blaga ni se oferă, fără
emfază, nu dintr-un spirit exhibiţionist, ci dintr-o
pornire cu totul şi cu totul altruistă, pe sine drept
model al celui care a trăit profund normal, într-un
spaţiu al firescului creaţiei, cu trimiteri la fel de
puternice în toate direcţiile, pentru că misterul este
pretutindeni; sigur că omul, ca fiinţă limitată
temporal, nu are posibilitatea de a găsi soluţii
pentru toate misterele care-i apar în scurta sa trecere
printre ele, prin viaţă, cel mai mare dintre toate.
Abordarea de către el a condiţiei poetului,
dramaturgului, filozofului, cu excepţionale
închegări ale spiritului şi cu o perfect normală
viziune asupra misterului, îl impune pe Blaga ca pe
o diferenţială divină perfectă.
Aforismele sale, trecând dincolo de poezie, de
dramă, de sistemul său filozofic, sunt pe de altă
parte acele diferenţiale umane, pe care acest creator
trăind într-o normalitate absolută, creaţie a propriei
sale reacţii la „turmentare”, ni le aruncă nouă ca şi
cum ne-ar trasa alte căi de rezolvare a celorlalte
mistere, pe care viaţa scurtă nu i-a îngăduit să o facă
el. Dumnezeu a creat cea mai perfectă dintre lumi,
acele lumi care aşteptau să fie create, dar care nu au
fost alese de către divinitate. Blaga nu este decât un
om şi nu are pretenţia de a alege pe cea mai bună
dintre lumi, pentru că nu el este responsabil de
creaţia divină, dar el, încheindu-şi opera, aşezându-i
acestui edificiu şi cupola, viziunea metafizică, ne-a
dat în multele-i volume de aforisme, soluţiile pentru
alte şi alte mistere pe care el le-a identificat.
După această lungă paranteză, revenind, spun că
cealaltă atitudine legată de „turmentare” este
neputinţa şi, mai mult, perversiunea. Dacă
neputinţa îl ţine veşnic pe om lângă mister într-o
stare permanent animalică, terorizându-l, pentru că
misterul îl terorizează pe cel care nu-l înţelege,
perversiunea, adică abordarea deviantă a problemei
misterului, este cu mult mai gravă, deoarece oferă
iluzia rezolvării misterului, ceea ce nu numai că-l
îndepărtează de calea normalităţii, dar, mai mult, îl
conduce pe calea nebuniei asumate voluntar. Căci
nebun este acela care crede că rezolvarea misterelor
poate să se facă pe altă cale decât pe aceea a creaţiei.
Creaţia nu este una unilaterală, nu se manifestă doar
într-o anumită formă, într-un anumit stil, într-un
anumit gen, este o creaţie multidirecţională, cum de
altfel chiar Blaga ne-a arătat, demonstrând-o cu
prisosinţă prin întreaga sa operă.
Acestea sunt deschiderile aforismului blagian, ale
acestei diferenţiale umane pe care, printre atâtea
altele ne-a lăsat-o pentru a găsi o cale proprie spre
normalitate.
Uimirea a fost sentimentul creat în mine în
momentul conştientizării a două aspecte diferite:
Blaga a fost un om care şi-a creat propria
normalitate, mai desăvârşit decât altcineva, prin
creaţia sa de o completitudine desăvârşită, neegalat,
cred, de nimeni altcineva în spaţiul românesc, până
în prezent; al doilea motiv de uimire a fost
atitudinea contemporanilor săi şi ai noştri faţă de
această conştiinţă vie a creaţiei. Puţine volume i-au
fost dedicate, puţine articole, comparativ cu alţi
oameni de cultură, puţine piese i-au fost şi îi sunt
jucate. Oare să fie permanenta uitare, specific
românească, a marilor oameni ai neamului sau, mai
degrabă, jena care poate îi cuprinde pe mulţi dintre
cei capabilă să vorbească, în faţa perplexităţii de a
nu putea să explice acest mister, creaţia blagiană?
Blaga este un uomo universale, faptul nu mai trebuie
demonstrat, iar creaţia sa este una completă. În faţa
lui Blaga se preferă fuga, sau unilateralitatea unei
tratări de circumstanţă. Puţini sunt aceia care au
intrat în cercul blagian, dar mult mai puţini cei care
au rămas acolo.
Înţelept este să considerăm că Blaga este o
paradigmă a creaţiei, el se oferă pe sine drept model
al unui spirit creator românesc.
Înainte de toate, schiţa paradigmei creaţiei,
pornind de la Blaga, trebuie să trimită la o ideea de
complet. De multe ori aud vorbindu-se de „nu şi-a
găsit încă stilul”, „îşi caută formele de exprimare”,
ceea ce mă nedumereşte cumplit. Blaga a fost
perfect în tot ceea ce a făcut, la el cercul creaţiei s-a
închis, de aceea regimul comunist nu a mai avut ce
face împotriva creaţiei sale, decât să o ţină parţial în
umbră, doar atât. Poezia, proza, drama, filosofia şi
metafizica l-au făcut cel mai normal dintre creatorii
epocii contemporane româneşti.
O altă ideea necesară acestei schiţe de evaluare a
creaţiei oricărui creator este aceea de mobilitate, de
reevaluare permanentă a direcţiilor de rezolvare a
acestei „turmentări” a spiritului, presupus a fi simţit
de către oricine are pretenţia de creator.
Şi cea mai importantă idee, de la care de fapt
trebuie şi pornit, este reevaluarea operei lui Lucian
Blaga, revenirea cu forţe sporite la tot ceea ce
presupune opera sa literară şi filozofică şi la
metafizica sa. Doar în acel moment tot ceea ce
înseamnă creaţie românească poate să aspire la
universalitate, doar în acest mod întrebarea
caragialeană „Eu cu cine votez?”, îşi va găsi
răspunsul: cu misterul!

Gheorghiţă Drăghici

O altfel de libertate

Sunt multe
cele ce cu tăcerea
coboară aici, lângă mine,
pe schele.
Şi totuşi îmi scapă,
trec peste mine
cum trec prin mormintele sacre
păgânii
şi mă pătrund pe la unghii,
subtil,
ca pe o făclie din ceară,
voind să mă ardă
în candelă,
noaptea.

Îmi închid ochii şi tac
iar vocile lor
arse de soare şi năduşind de căldură
mă strâng de la umeri în jos.
Am înţeles,
vor să mă zidească pe mine
în locul Anei.

Zidiţi-mă! – le răspund într-un târziu
mai ales în momentul acesta
când zidurile se surpă
pentru a treia oară.

Peisaj

Tabloul viitor va fi albastru.
Nu are nevoie de peisaj –
gândul meu e suficient pentru
cei ce-l privesc.
Nici de contur nu este nevoie
atâta timp cât natura mea moartă
năvăleşte albastră prin
ochii nevăzuţi ai salcâmilor.
Şi nici chipuri nu voi pune
poate doar spectatori care
să aplaude-n mine frenetic
neliniştea ta, iubito.

Ca orice pictor,
va trebui să mă semnez la urmă
peste tine.

Distribuie: