Spații culturale nr. 10 (2)

MIOARA BAHNA

Limitarea magmei

Sensibilitatea metafizică a poetului şi filosofului
Lucian Blaga, vibrând la trecerea timpului pe care-l
percepe ca pe o otravă („Ce spornic e timpul, / ce lin
/ prin noi strecuratul venin!”) pentru că „nimic nunvinge
tristeţea noastră în faţa timpului”, n-ar fi
putut eluda sentimentul suprem, în ciuda faptului
că în motto-ul la volumul din 1924, În marea trecere,
implora: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte
nu e nici iubire – şi totuşi te rog: opreşte, Doamne,
ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”.
Legat de această latură a creaţiei blagiene, George
Gană observa că „niciunul dintre poeţii români de
după Eminescu n-a dat iubirii un sens aşa de înalt ca
Blaga. Dragostea e pentru el – ca şi integrarea în
natură-o posibilitate de a nega izolarea de viaţa
universală”.
Dacă despre poeziile sale din această categorie,
incluse în primele volume şi, mai ales, în Poemele
luminii, s-a scris enorm, îndeosebi laudativ, cu
excepţia câtorva voci – ce e drept, de primă mărime!
– , precum Eugen Lovinescu („Cele mai multe dintre
poemele domnului Blaga nu sunt decât imagini
cizelate”, iar „sclipirile lor nu pot înlocui flacăra
absentă”) sau George Călinescu (primele versuri ale
lui Lucian Blaga „au izbit mai ales prin imagine”
fiind „încă stângace, pătate de consideraţii filosofice
şi de un nietzscheanism zgomotos, în nepotrivire cu
temperamentul nesanguin, cam rilkean al
poetului”), celor scrise către crepuscul nu li s-a mai
acordat aceeaşi atenţie, deşi acum, cu adevărat, poate
expresia s-a întâlnit cu profunzimea simţirii.
Dintre creaţiile apropierii de margine face parte
şi poemul Noapte la mare, dăruit de poet dr. Livia
Armeanu, una dintre prezenţele feminine fecunde
pentru creaţie din viaţa sa, de ziua acesteia, în 25
decembrie 1959.
Referitor la multele ipostaze ale feminităţii din
viaţa lui Lucian Blaga, soţia sa, Cornelia Blaga
spunea: „Nicio soţie a unui mare creator – cum a fost
Lucian – nu poate avea pretenţia de-a face să-i
vibreze lira până la sfârşitul vieţii. Mie îmi aparţin
Poemele luminii şi alte câteva poezii din volumele
ulterioare. L-am înţeles perfect pe Lucian şi arta lui.
Chiar dacă uneori n-a fost uşor… Dacă aş fi poetă, aş
apune că am construit o constelaţie, fireşte terestră.
Numai că în jurul ei s-au ivit alte stele, care au
luminat zarea poetului în căutarea de comori ale
vieţii şi ale lumii. Repet, am înţeles realitatea situaţiei,
şi locul din mijlocul iniţialei constelaţii neştirbit a
rămas”. De asemenea, Cornelia Blaga mărturisea:
„Era prea mare ca să fie numai al meu. Muzele care
l-au inspirat nu mi-au produs amărăciuni. Lucian
avea nevoie de ele pentru creaţia sa. O soţie a unui
scriitor trebuie să înţeleagă şi să ierte. Să nu pozeze în
martiră”. În legătură cu aceste aspecte, Nicolae Balotă
constata că „Blaga e poetul animei în veşnică
frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi
de autodepăşire (…) nu e poetul unor aventuri
esenţiale, ci al unor experienţe esenţiale”.
Revenind la poemul Noapte la mare, se pot
identifica aici o seamă de motive lirice blagiene,
între care dramatismul condiţiei umane, generat de
trecerea timpului, ataşamentul faţă de viaţă,
dragostea – ca încercare, poate, de uitare a „marii
treceri”, toate făcând trimitere la realităţi
cutremurătoare ale fiinţei, reiterând totodată
preocupări ale spiritului uman de totdeauna.
Cele două tipuri de metaforă pe care le
teoretizează şi le ilustrează în creaţia sa, cea
plasticizantă şi cea revelatorie, sunt prezente şi în
acest text: „Valul mai bate, acelaşi. / Raza e trează în
turn. / Cald e nisipul pe plaje, / numai puţin dacă
scurm”. Imaginea mării cu tot arsenalul de
semnificaţii, legate de existenţă, profunzime, absolut,
mister etc. este sugerată metonimic prin prezenţa
valului, care face totodată aluzie la instabilitate,
perisabilitate, efemer… Pronumele demonstrativ de
identitate induce o notă de nostalgie: valul „bate” la
fel, „raza e trează”, nisipul – altă metaforă a
precarităţii şi a iluziei care o însoţeşte totuşi – e
„cald” încă şi ţine doar de voinţa eului liric dacă săl
mai „scurme”, fie şi „numai puţin” şi, de asemenea,
poate trimite cu gândul la theatrum mundi.
Se întâlnesc în textul poeziei două aspecte,
aparent contradictorii: târziul de august, având
drept corespondent în curgerea făpturii umane
apropierea de marele, care-i creează poetului filosof
spaima („Spaima de marele / îmi cutremură noapte
de noapte grădina”), fiindu-i teamă să părăsească
iar lumina, apropiere care, după logica obişnuită ar
trebui să-i astâmpere setea de voluptate, cel puţin
carnală, şi, pe de altă parte, dorinţa dionisiacă de
dragoste. Cu alte cuvinte, simţind copleşitor trecerea
timpului, se sfâşie între conştiinţa unui anume soi de
culpabilitate („Noaptea-i târzie, de august. / Orelehorele
tac. / Cugetul, cumpăna, steaua / grea
judecată îmi fac”) şi patima devastatoare a cărnii:
„Murmură dor de pereche, / patima cere răspuns. /
Ah, mineralul în toate / geme adânc și ascuns”. Prin
urmare, şi aici, cum spune Ov. S. Crohmălniceanu,
„poetul oscilează între instinct şi reflecţie”.
Conştiinţa culpabilităţii este atenuată /
echilibrată de cea a dramatismului condiţiei umane:
„Margine-mi este argila, / lege de-asemenea ea. /
Sunt doar metalul în febră, / magmă terestră, nu
stea”. În ideatica textului, se resimt ecouri
eminesciene. Adverbul de mod restrictiv „doar”
sugerează limitarea, dar, în acelaşi timp, aminteşte
de împăcarea florii albastre cu soarta, atunci când
îşi cheamă iubitul spre împlinirea singurei iubiri pe
care o cunoaşte ea, cea pământească: „Nu căta în
depărtare / Fericirea ta, iubite!” Demnitatea
asumării condiţiei – „o materie căreia îi e ruşine de
ea însăşi rămâne tot materie”, spunea Emil Cioran –
trimite, de asemenea, cu gândul atât la resemnarea
fetei de împărat, care rămâne cu nostalgia
Luceafărului („În veci îl voi iubi şi-n veci / Va
rămânea departe”), cât şi la superba tristeţe fără leac
a lui Hyperion, care a cunoscut prin experienţa
terestră că oamenii către care a tins trăiesc în „cercul
strâmt”, fiind „petrecuţi de noroc”.
În ceea ce priveşte expresia, imperativul dionisiac
se exprimă gradat prin „dor”, „patimă”, prin
„foamea” care „în mare răspunde” şi „creşte în fluxul
amar”. Imaginile sunt expresioniste, ca şi tristeţea
metafizică, sentimentul crepuscular şi agonic,
limitarea fiinţei etc., teme şi motive reprezentative
pentru acest curent literar pe care Mario de Micheli îl
definea astfel: „Expresionism: a învesti lucrurile cu
sufletul fierbinte al propriei pasiuni până la
înduplecarea lor, la topirea lor, constrângându-le săşi
trădeze secretul” pentru că între artist şi natură
„există un raport de simpatie în sensul etimologic al
cuvântului: acela de a pătimi împreună”.
Ultimele două strofe ale poemului („Capăt al osiei
lumii! / Rogu-te, nu osândi! / Vine cândva şi
odihna / ce ispăşire va fi! // Vine cândva şi odihna
/ ce ispăşire va fi / anilor, aprigei sete, / febrei de
noapte şi zi.”) debutează cu o invocaţie, „Capăt al
osiei lumii!”, altă denumire a Marelui Anonim,
căruia, ca într-o litanie, poetul îi cere să-i ierte
„rătăcirea” („rogu-te, nu osândi!”) pentru că „vine
cândva” odihna-ispăşire care va pune capăt –
răsplată sau pedeapsă? – „anilor, aprigei sete, /
febrei de noapte şi zi”.
În concluzie, Noapte la mare este o poezie de
dragoste, în care erosul este prilej de meditaţie
febrilă pentru artistul gânditor, care doreşte să atingă
absolutul, în ciuda conştiinţei imposibilităţii gestului
(„visând, întrezărim prin doruri / latente pulberi
aurii, / păduri ce ar putea să fie, / şi niciodată nu
vor fi”), dar rămâne „aplecat peste întrebările lumii”,
sapă pentru a da de stele în apă, copleşit adesea de o
tristeţe metafizică, dar având convingerea că tot „cu
picioare ca ale noastre / Isus a umblat peste ape” şi
respinge „turmentarea metafizică”, devenită „scop
în sine” pentru că „turmentarea ce nu-şi găseşte
soluţia în creaţie şi într-o viziune metafizică este fie
o neputinţă, fie o perversiune a spiritului”.

LUCIAN BLAGA

NOAPTE LA MARE

Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.
Noaptea-i tîrzie, de august.
Orele – horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.
Murmură dor de pereche,
patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adînc şi ascuns.
Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.
Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sînt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.
Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osîndi!
Vine cîndva şi odihna
ce ispăşire va fi!
Vine cîndva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprigei sete,
febrei de noapte şi zi.

CAMELIA MANUELA SAVA

Asumarea unei zodii noi

Se dedică regretatului profesor George Gană
“Cei mai mulţi oameni se trezesc la un moment dat
cu sentimentul că «există»; acest sentiment este pentru
cei mai mulţi suficient să le comunice şi sentimentul
sănătos că au un drept la existenţă sau chiar toate
drepturile (…). Încă din adolescenţă am fost purtat de
sentimentul că «exist», dar că numai «creaţia» îmi
poate da şi un drept la existenţă. De aici o anume
timiditate, o anume tăcere, o anume tristeţe metafizică
de-a lungul vârstelor mele” – afirma poetul Lucian
Blaga într-unul din aforismele sale.
Acest fapt cristaliza conştientizarea vocaţiei
demiurgice; delimitându-se de masa oamenilor,
Lucian Blaga nu dezaproba comunul, ci constata o
deosebire. Prin destin, era un creator, o “existenţă
creatoare”, cum se exprima el; şi a început de timpuriu
să-şi exploreze, conştient şi prudent, fondul de
creativitate. Ivită sub imperativele acţiunii, ale
compensaţiei, ale sublimării, ale echilibrului cu lumea
şi cu sine, dispoziţia spre creativitate îşi are o motivaţie
interioară izvorâtă din convergenţa eului cu stimulii
realităţii interioare şi exterioare, un scop, un efort
voluntar deliberat şi susţinut de voinţă creativă şi de o
putere de muncă extraordinară, grefată pe
dispoziţiunile funcţionale, ereditare şi pe sisteme
operaţionale dobândite, toate acţionând sincronic către
o realizare originală.
Este de remarcat în acest context prudenţa cu care
Lucian Blaga înaintează în creaţie şi acutul simţ critic
dobândit în procesul cunoaşterii – cu care îşi apreciază
şi analizează periodic “creaţiile”, cu un aer sever şi
mereu nemulţumit.
Absorbit exclusiv de afirmarea spirituală, Lucian
Blaga se simţea atras de poezie şi filozofie, printr-o
irezistibilă chemare interioară, căreia nimic nu i se
putea împotrivi. Blaga a intuit că înclinaţia spre
filozofie şi harul poetic sunt două aspecte diferite ale
nativei înzestrări spirituale, două voci distinct
separate, izvorâte din rădăcini ontologice
inconfundabile. Evident, Lucian Blaga îşi observase
bipolaritatea preocupărilor, dar ezitase a acorda liricii
statut egal cu filozofia: “poezia nu a contenit a-mi face
semne. Mă legănam de-un timp sub zodia răsăritului.
Mă fascina poezia chineză, indiană, persană. Eu
însumi am mai scris o seamă de poezii, nu multe şi nici
mulţumitoare. Nici una n-a văzut teascul. Le-am ars
cu uşurinţa decepţionatului ceva mai târziu, pentru ca
apoi şi mai târziu să regret”.
La începutul lui septembrie 1917 a descoperit prin
proprie experienţă că poezia exprimă mai adecvat
trăirile lăuntrice şi sugerează mai eficient mişcările
sufleteşti, pe care mesajul obişnuit nu izbuteşte să le
concretizeze. Eul se transformă în subiectul unor trăiri
afective complexe. În acele momente trebuie să se fi
produs dedublarea: se detaşase de sine pentru a-şi
contempla, explora şi transcende tumultul lăuntric în
discurs poetic. Din spectator devenise actor,
interpretul obiectiv al propriei subiectivităţi.
Dacă volumul ”Poemele luminii” reprezintă un
punct important în evoluţia poetului, accentuând o
notă fundamentală prin poeme de o sensibilitate
aparte ce sublinia iubirea poetului pentru Cornelia
Brediceanu, cea care avea să îi devină soţie, volumul
“Nebănuitele trepte” aduce un suflu nou în lirica lui
Lucian Blaga. Noua zodie a iubirii este salutată cu
încredere şi optimism: “ Încă ieri, numai ieri, doar ieri
/ mă apăram cu frică / de zodia nouă ce se ridică / Şi
azi, dintr-odată, neaşteptat, acest răsărit. / Ce cântec
nemăsurat! / Ca unui orb vindecat / lumea-n lumină
mi s-a lărgit. / Puterile mişcă-n zenit. / Deschid
porţile: Timp neumblat, / bine-ai venit, / bine-ai
venit!“ (“Schimbarea zodiei“).
Dintr-odată lumea îşi măreşte volumul, devine un
cântec nesfârşit, se muzicalizează şi forţa creatoare care
îl face să vadă minunile de lângă el este iubirea. Poezia
de dragoste dispăruse după volumul “Paşii Profetului”,
în vreme ce, în acest timp, tema iubirii ocupa un loc
foarte important în teatrul lui. Ea reapare aici şi va avea
o masivă reprezentare şi în poezia postumă, dar
adâncită de experienţa sufletească acumulată, de
experienţa umană căpătată scriind “În marea trecere”,
“La cumpăna apelor“, unde iubirea se încarcă de o mare
tristeţe existenţială. Starea de iubire este resimţită ca
una de integrare în univers, în cosmos. Iubirea este
salvarea lui (“Psalm”) ”Iubind–ne-ncredinţăm că
suntem“. Iubirea este existenţa; semnul de
egalitate dintre ele este definitoriu pentru Blaga.
Reîndrăgostirea este posibilă datorită sinuozităţilor
unui destin inedit ce îi scoate în cale acum o muză care
va fi sursa de inspiraţie a versurilor din acest volum.
Blaga avea nevoie să se îndrăgostească de cineva,
cast, platonic şi Domniţa Gherghinescu –Vania este cea
care îl tulbură într-atât până la extazierea ce aduce a
ardere incandescentă: “Fiinţă tu – găsi-voi cândvacuvenitul
/ sunet de argint, de foc, şi ritul / unei rostiri
egale / în veci arderii tale? // Al seminţiei mele cel
din urmă sunt. / Pumn de lumină – tu, pumn de
pământ. / Tu rodie, / tu floare mie, cu puteri de zodie,
/ unde şi când găsi-voi singurul cuvânt / în cercul
nopţii să te-ncânt?“.
Domniţa devine, într-un limbaj trubaduresc, o
adevărată “domniţă din ţara bârsană“: “Domniţă din ţara
bârsană, / lumină sunt, inimă, rană. / Trimite-ţi-aş veste
să ştii / veninul cu ce bucurii // pe masă-mi s-amestecă-n
cană, / Domniţă din ţară bârsană.“ (“Încântare”).
Apare aici pe lângă simbolul domniţei “din basmul
acelei cetăţi“ (“Domniţele”) şi un alt simbol asociat cu
iubirea – inorogul (sau unicornul), simbol erotic.
Versurile sunt de factura unui descântec şi au ca rol
sublinierea sentimentului de dragoste. Suita de gesturi
se reduce la un ritual cast: “Din clima fierbinte / a
basmului, sfinte / irog inorog / c-un semn te invoc.
// Din verde molatic / s-aude copita, / adânc,
păduratic, / apari ca ispita. // Târcoale nu – mi da / şi
nu adăsta! / Ci ia-o – nainte / când ceasul va bate, /
solie cuminte / spre vechea cetate. // Când intri, ia
seama / la podul cu vama / la numărul casei, / la
curtea Frumoasei. / Cu sunet de soartă / loveşte în
poartă! // Atinge cu cornul / de trei ori zăvorul / can
rituri de leac / rămase din veac. / Atinge şi piatra /
şi pragul şi vatra / şi dacă Frumoasa / îngăduie – vezi-i
/ aleanul amiezii.” (“Îndemn de poveste”).
În “Cuvinte pentru fata necunoscută din poartă” se
stabileşte un echivoc de la început: poarta este
simbolul ultimei treceri, ca şi valea – valea plângerii
pe care o trece: “Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai
această / grijă asupra-ţi: / în poarta, la care am ajuns,
trecând prin această vale, / să fii straja copilăriei mele.
A copilăriei / ce-o duc încă în mine”. Este vorba de o
anumită poartă a unei anumite case în care Blaga a
locuit în perioada liceului “Andrei Saguna” din
Braşov. Domniţa se fotografiase în această poartă şi îi
trimisese fotografia lui Lucian, care a fost foarte plăcut
surprins, gestul stârnindu-i amintiri de mult apuse,
însă poarta capătă conotaţii aici mult mai adânci,
străbătute de fiorul stingerii: “Ci poarta e în adevăr
aci? Poarta sură / căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?
/ Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să / apun.
/ Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic /
împlinirea / să nu mor mai înainte de-a muri.“.
Dragostea capătă accentuate note şăgalnice, de care
Domniţa era perfect conştientă: “Muşchiul reavăn, negrul
murei / ţine cumpăna căldurii./ Ieşi zeiţă din sandale – /
vrerea e a Măriei Tale!“ (“Dumbrava roşie”).
Ponderea pe care o are imaginea muzei în gândurile
poetului este revelatorie: “Albă frumuseţe tu, fără
apunere, / pustietoare minune tu, / gândul – la tine –
noptatul – / ce treaz mă ţinu – !“ („Veghe”).
Însă, curând, evenimentele precipitându-se,
intervine o răceală resimţită în egală măsură de cei doi
îndrăgostiţi, dar mai ales transparenţa în versurile
poetului: “Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă /
gândul spre tine… // Unde dormi astăzi – nu ştiu.
Nici un cântec / nu te găseşte. Astăzi / tu eşti unde
eşti. Iar eu aci. Depărtarea / a pus între noi carul cel
mare pe cer, / apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,
/ şi pe pământ a pus anemone şi patimi / cărora ziua
nu le prieşte. / Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu
străbate / vămile, vămile.“ (“Pe multe drumuri”).
Dezamăgirea lui Lucian Blaga de a descoperi în
Domniţa Gherghinescu o fiinţă complet diferită de
imaginea conturată în reprezentarea lui despre tânăra
femeie a avut drept consecinţă imediată atenuarea şi
dispariţia treptată a sentimentului de dragoste: „Pentru
asta s-au tocit pe rând fiorii, pentru asta mi s-au rărit
drumurile la Braşov…”, se va destăinui poetul mai târziu.
Din documentele monografice aflăm că de la 27
aprilie 1944, până la 8 martie 1948, data ultimei
corespondenţe expediate, Lucian Blaga i-a trimis
Domniţei, cu intermitenţe, uneori de câteva luni, 32 de
scrisori în comparaţie cu 58 expediate între 11 iunie 1941
şi 30 martie 1944, iar întâlnirile s-au rărit, pentru a înceta
definitiv. În tot acest timp, conştientă de ivirea între ea şi
Lucian Blaga a unui prag invizibil, dincolo de care
poetul refuză cu îndărătnicie să treacă, Domniţa nu a
încetat o clipă de a-şi reliefa mai voalat sau fără reticenţă,
sentimentele, sperând să-l ademenească iarăşi pe
îndrăgostitul de odinioară cu farmecele sale şi alarmată
de tonalitatea din ce în ce mai obiectivă a scrisorilor,
încerca să se asigure şi să obţină o certitudine: „în
timpul trecerilor vertiginoase, nici poetul din inima
mea nu poate rămâne pe aceeaşi poziţie”.
Lucian Blaga comenta şi confirma ambiguu
suspiciunile destinatarei: „…Tu ai o inimă şi o intuiţie,
care n-ar trebui să te înşele niciodată! Vei vedea însă,
în curând, că cele două te-au înşelat. Deşi ţi-am scris:
sunt acelaşi“. Însă Blaga denatura intenţionat
veridicitatea afirmaţiilor, ca toţi bărbaţii care ştiu să
mintă frumos şi să rostească cu uşurinţă neadevăruri
incredibile, tocmai din dorinţa de a proteja şi a nu răni
inutil un suflet generos ca al femeii cândva iubite.
În viaţa lui intrase pe neaşteptate o altă femeie,
tânăra Coca Rădulescu, şi ezita să rupă relaţia cu
Domniţa tocmai pentru că îi era dator moral pentru
rolul jucat de ea “în deschiderea poeziei sale spre un
alt tărâm liric”.
Îndepărtarea lui Lucian de femeia ce exercitase
asupra lui o adevarată vrajă, era acum ireversibilă.
Domniţa Gherghinescu n-a acceptat să observe, în
orgoliul ei de femeie părăsită, tonalitatea scrisorilor lui
Blaga şi faptul că poetul, prin comportamentul său,
lăsase lucrurile să evolueze spre o prietenie spirituală,
curăţată de orice senzualitate. Privind înapoi spre
trecut, Domniţa încerca să menţină trează o pasiune ce
se stingea şi să o recreeze, neştiind “dacă ea se va mai
repeta vreodată: „Mă gândeam că anotimpul ăsta
călduţ venea, altădată, la Braşov, cu tine”. Acum îşi
striga fără reticenţă suferinţa: „Mereu mi-e dor de tine”.
Cu o tragică sinceritate, de data aceasta când nu mai
avea nici o speranţă, realiza retrospectiv adevăratele
dimensiuni ale rolului jucat de Lucian Blaga în
existenţa sa: „Tu rămâi singura mea lumină frumoasă“.
Răspunsul lui Blaga accentuează definitiva
înstrăinare: “n-aş putea pune în slove, negru pe alb,
mizeria condiţiilor mele sufleteşti şi materiale, ce mă
silesc de la un timp la un refugiu total în creaţie sau în
amintire. Eşti poate singura fiinţă căreia îi fac aluzie la
aceasta, căci astfel ascund sub o tot mai aspră mască,
anul – ceasul – clipa pentru care mai trăiesc“.
În martie 1948, Lucian Blaga i-a expediat ultimele
rânduri ce degajau o adâncă oboseală sufletească, o
deznădejde fără margini şi din acest zbucium interior
nimic nu mai aminteşte de Domniţa: “Ce-o mai fi de
acum încolo, cu mine, nu ştiu. Extraordinare greutăţi
familiale se îngrămădesc pe capul meu. Nu mai ştiu de
unde să m-adun. Şi în plus toată această nesiguranţă
de la o zi la alta. De multe ori aş vrea să nu mai fiu“.
Ceea ce îl deprimă peste măsură era interdicţia de a
mai publica ceva: “De tipărit, nici o nădejde. Eu, care
eram aşa de obişnuit cu mirosul tiparniţelor!“.
Într-o scrisoare primită în august 1956, prietenii
introduc în locul formulei de adresare obişnuite versul:
“Câte-s altfel – omul, leatul!”, iar conţinutul îl constituia
comentariul făcut, prin analogie, comportamentului
omului Blaga: “Azi am vorbit foarte mult despre… om,
despre un anumit om, despre omul care a exclamat
versul citat. Şi dacă am găsit oarecum natural să se fi
schimbat «leatul», nu am putut să ne împăcăm cu
schimbarea omului, mai ales că discuţiile noastre
despre el se desfăşoară cu emoţii – încă!”.
Schimbarea era firesc să ducă spre ideea de izolare,
de nefiinţare, de neantizare a personalităţii şi nu
numai, ci şi a operei, datorită configuraţiei sociopolitice,
dar şi a efectelor traumatizante ce le avea
asupra sufletului împovărat al poetului. ”Nebănuitele
trepte” aveau să-l coboare de partea cealaltă a unor
înălţimi ameţitoare. Metafora “nebănuitelor trepte”
apare în poezia care încheie volumul şi titlul este
concludent: este un poem despre moarte. Această
coborâre în nefiinţă este o coborâre într-un tărâm al
regenerării. Nimeni nu te învaţă să mori, dar coborârea
în celălalt tărâm se face ca o descindere într-un tărâm
implicit al “mumelor sfinte”, artizanii lumii, simbol
preluat de Blaga de la Goethe: “Calea aici ce greu se
găseşte. / Nu-i nimenea să te îndrepte. / Numai
târziu, numai o clipă / uitată pe urmă şi ea, / îţi
dezvăluie / nebănuitele trepte.” (“Epitaf”).
Blaga, poet al tăcerii, vede acest moment ca un moment
de eliberare a cuvintelor: “Apoi ca frunza cobori. Şi ţărna
/ ţi-o tragi peste ochi / ca o gravă pleoapă. / Mumele
sfintele –/ luminile mii, / mume sub glii / îţi iau în
primire cuvintele. / Încă o dată te adapă.” (“ Epitaf ”).
În ceea ce priveşte cealaltă coordonată erotică ce se
înscrie în drumul parcurs de spiritul mereu frământat
de nelinişti al poetului, este vorba de o dragoste
candidă, adolescentină, lilială.
Când s-a pus problema asupra atracţiei emanate de
poet, criticul Şerban Cioculescu dezvăluie anumite
amânunte ce au menirea să explice relaţia lui Blaga cu
reprezentantele sexului frumos: “Prestigiul unui mare
poet îi poate atrage multe succese, dar cred că avea
acel «nu ştiu ce», care este, de obicei, mai frecvent la
femei decât la bărbaţi“; Lucian Blaga “părea să-şi
concentreze toată fiinţa în privire, deşi, în fond era un
timid , un delicat…”.
Între Lucian Blaga şi Coca Rădulescu s-a stabilit chiar
din momentul întâlnirii o relaţie fluidică de care, într-o
măsură mai mare sau mai mică, erau conştienţi amândoi.
Gânditorul italian Julius Evola afirma că “erosul trebuie
considerat ca stare determinată direct de polaritatea
sexelor, în acelaşi fel în care prezenţa unui pol pozitiv
şi a unuia negativ determină forţa magnetismului şi
tot ceea ce are legătură cu un câmp magnetic.” În acest
sens, Ion Bălu este de părere că se poate vorbi la
Lucian Blaga “despre o magie a dragostei“, “ca fapt
hiperfizic absolut pozitiv, care intervine chiar în viaţa
oamenilor celor mai puţin comuni“.
Epitetul “atrăgătoare”, verbul “a atrage” şi
substantivul “fascinaţie” utilizate de Blaga în
“Luntrea lui Caron” ori de câte ori se referă la Coca
Rădulescu dezvăluie însăşi forţa farmecului degajat
de prezenţa ei: “Pe mine mă ajuţi să-mi regăsesc rostul
ziditor, căruia nu-i mai văd sfârşit. Prin ce? Prin
iubire. Şi minunat din cale afară este că faci acestea
toate fără a şti şi fără a vrea. Tu înfloreşti, simplu şi
fără eforturi, ca o plantă, şi aceasta e destul ca să
reaşezi sorţile în ţâţânile lor.” Şi dacă luăm în
considerare şi definiţia pe care o dă Julius Evola
“fascinaţiei”: “Şi dacă obişnuim şi astăzi să vorbim de
puterea de fascinaţie a unei femei, prin folosirea
acestei sintagme ajungem, fără a ne da seama, chiar la
dimensiunea magică a iubirii: fascinum era tocmai
termenul utilizat în vechime pentru un soi de vrajă
sau sacrilegiu“, ne dăm seama că semnificaţiile
acestea nu-i erau străine lui Lucian Blaga.
Starea afectivă a filosofului trecea printr-o modificare
calitativă. Timpul se subordona altor dimensiuni
biologice, durata subiectivă era intens receptată, iar
vremea părea să stagneze, eternizând clipa efemeră:
”Unul dintre gesturile interioare cu care întâmpinăm
orice frumuseţe este acela de a suspenda timpul. Orice
frumuseţe are darul de a ne face un moment să credem
că un asemenea gest ar putea să reuşească. Frumuseţea
devine astfel un apel la cea mai imposibilă dintre
aventuri”, nota el, tulburat, într-un aforism.
Tânăra fată l-a scos din timpul prezent,
proiectându-l în spaţiul etern edenic al dragostei: “Cu
orice mare iubire se declară în noi un proces de
regresiune, prin mii de ani, spre situaţii mitologice
primare şi sublime, cum este bunăoară aceea a
fructului oprit sau a glasurilor divine şi demonice prin
frunzişurile de rai.”
Consecinţa imediată a complexelor trăiri sufleteşti
a fost apariţia unei energii vitale ce se dizolva în
creaţie, poetul reintrând într-o altă vârstă: “Eşti tânăr
încă atâta timp cât admiri şi în măsura în care admiri“.
Seducţia dragostei este dublată de pasiunea creaţiei
şi Lucian Blaga era atras de un alt domeniu, cel al
aforismelor pe care le aduna în volumul “Elanul
insulei”, reprezentând o modalitate eficientă de a
sintetiza gândurile şi ideile, neliniştea şi aspiraţiile
poetului, prin intermediul unui limbaj specializat în
care “intenţia tranzitivă este constant redusă de
accentuarea funcţiei poetice a limbii“.
Însă aforismele inspirate de farmecul tinerei
studente au fost transformate în versuri. Aforismul
“Despre iubire”: “Când fiecare celulă din noi devine o
inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne
încearcă în acest chip“ este transpus în poema
“Începuturi”: “Când fiecare celulă de sânge din noi /
devine o inimă, atunci suntem bolnavi. / Dar numai
iubirea ne-ncearcă- n asemenea chip“.
Meditaţia din aforismul “Frumuseţea”: “o fată
frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis”, a
fost reluată în al doilea poem din seria “Catrenele fetei
frumoase”: “O fată frumoasă e / o fereastră deschisă
spre paradis. / Mai verosimil decât adevărul / e
câteodată un vis”.
Făptura fetei are o înrâurire productivă asupra
sufletului poetului, receptată mereu ca o “dulce
suferinţă “eminesciană: “Ne-om aminti cândva târziu
/ de această întâmplare simplă,/ de această bancă
unde stăm / tâmplă fierbinte lângă tâmplă. // De pe
stamine de alun, / din plopii albi, se cerne jarul. /
Orice –nceput se vrea fecund, / risipei se dedă
florarul” (“Risipei se dedă florarul”).
Dacă Eugenia Mureşanu, o altă muză a poetului, cu
ademenirile ei persuasive, îi inhiba inspiraţia, Domniţa
Gherghinescu ştia să îmbine în mod egal atracţia cu
inabordabilul, Coca Rădulescu părea cu totul străină de
orice ambiguitate. Sentimentul interzicerii este trăit de
poet cu acuitate. ”Frumuseţea e totdeauna o ţară a
făgăduinţei în care Moise nu intră“. Ideea va fi subliniată
de versurile sinonimice: “Cum s-a făcut, nu-i bine să
cunoaştem. / Ştim doar că-n spaţii şi în vis / noi
ne-ntâlnim mereu aceiaşi, / mereu sub pomul interzis”.
Momentele petrecute împreună în singurătate,
chemările eului poetic la împlinirea dragostei sunt
relevate de versuri ca: “Să evadăm din cuviinţă şi din
pravili –/ îndeamnă câteodat’ din inimă un glas, / şi
din caverna sa, cu grai de argint, un greier / îndeamnă
zi cu zi, şi ceas cu ceas” (“Andante”).
Suita de gesturi aminteşte de ritualul magico-erotic
eminescian: “Vino să şedem subt pom. / Deasupră-i încă
veac ceresc. / În vântul adevărului, / în marea umbră a
mărului, / vreau părul să ţi-l despletesc / să fluture
ca-n vis / către hotarul pământesc” (“Glas în paradis”).
Iubirea este văzută ca un mod de participare la
eternitate, era un mod de anulare a marii treceri:
„Iubeşti – când simţiri se deşteaptă / că-n lume doar
inima este, / că-n drumuri la capăt te aşteaptă / nu
moartea, ci altă poveste” (“Iubire”). Acea sensibilitate
la concret, la natură se vede şi în poezia de dragoste:
„A cunoaşte. A iubi. / Înc-odată, iar şi iară, / a
cunoaşte-nseamnă iarnă, / a iubi e primăvară”
(“Primăvara”). Sentimentul iubirii se amestecă în
aceste poeme cu sentimentul vârstei, iar vremea se
aşază: “ca un scut între noi –/ tu răsărit şi eu apus…”
(“În jocul vârstelor”). Din ziua în care s-au întâlnit cei
doi, ceva s-a schimbat în lume şi astrele au fost silite:
„în jurul inimilor noastre / să se-nvârtească”
(“Legenda noastră”).
Însă dispariţia prematură a fetei aduce în sufletul
poetului o amărăciune nestinsă, dar poezia este
singura salvare de moarte, este unica posibilitate de
eternizare. Iubita transcende moartea fiindcă este
cântată: “Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mână /
ducându-te foarte departe / prin negura care desparte.
/ În întunericul meu locuieşti / de atunci ca o stea în
fântână. / Când nicăieri nu mai eşti, / eşti în mine. Eşti,
iată, Aducere – aminte, / singur triumf al vieţii /
asupra morţii şi ceţii” (“Epitaf pentru Euridike”).
Nici unul dintre poeţii români de după Eminescu –
afirma George Gană – “n-a dat iubirii un sens aşa de
înalt ca Blaga“,“dragostea pentru el e o altă
«posibilitate» de a nega izolarea de viaţa universală“:
„Dragostele mele bune / cum le-a măcinat pământul!
/ Cum pieriră pe subt iarbă / frumuseţea şi cuvântul!
/ Dragostele mele rele, / câte au căzut şi ele! /
Dragostele bune, rele, / ce-a rămas sub glii din ele? /
Ţârnă numai şi inele.” (“Cântecul vârstelor“) .
Poet al dragostei, “în resemnarea faţă de
imposibilitatea accederii la absolut prin iubire,
atenuează aspectul uneori «teoretic» al eroticii”, lasă
să se audă cântecul patetic al unui mare poet al femeii:
“Viori sunt femeile, / tremur în palme răsfrânt. / Le
slăvesc şi le cânt / pentru sfârşitul de drum / ce-l au
pe pământ. / Lemn moale, lemn sfânt! / Viori sunt
femeile, / vibraţie fără cuvânt, / viori aprinse subt arc
/ în flăcări şi fum” (“Viori aprinse, femeile”).
Erosul îşi desfăşurase în inima lui Blaga o trăire
plenară, pentru poet şi om deopotrivă şi poetul era de
părere că “orice dragoste care duce la creaţie îşi
dobândeşte legitimitatea“. Adesea vorbise de
“necesitatea” muzelor, a căror inspiraţie “compensează
şi supracompensează…”. Desigur, “necesitatea” de
care vorbea Lucian Blaga nu e cu nimic deosebită de
“materialul indispensabil creaţiei” – cum îi spunea
George Călinescu, vorbind despre eros.
Însă este normal să ne întrebăm ce atitudine adopta
Cornelia, soţia lui Lucian Blaga, ori de câte ori era
nevoită “din zece ochi, câţi are, să închidă nouă, când
e vorba de muze, ce-ar putea să-l inspire pe un poet“.
Răspunsul îl va da tot poetul, care aprecia prietenia
şi devotamentul soţiei sale, fiindu-i recunoscător până
la moarte: “Ea se identifică şi de astă dată cu mine, cu
aceeaşi stăruinţă ca şi alte dăţi, căci îşi făcuse un scop
din viaţă din a trăi pentru mine şi pentru ceea ce îmi
promova creaţia, şi pentru nimic în lume n-ar fi voit
să se vadă obstacol în calea acesteia“ .
Poetul ştie să evoce un zâmbet, un gest graţios, un
cuvânt rostit cândva în registru grav, sau dimpotrivă,
cu parfumul jucăuş al unei scânteieri de lumină.
Accentul cade în rememorările sale totdeauna “pe câte
un detaliu discret de acest gen, realizând odată
portretul cuiva, altă dată o miniaturală frescă de
moment psihologic, de o rară şi profund tulburătoare
frumuseţe… Avea un adevărat cult pentru frumuseţea
feminină, în general, respingând «retuşurile» tocmai
pentru că ele desacralizează, anulează emoţia, trăirea
şi, bineînţeles amintirea”.
Nu putem să nu ţinem cont de faptul că, după
Blaga, “starea de creaţie e undeva sinonimă cu starea
de iubire – afirma el cândva – şi că nu numai în poezie
şi arte, ci, cum o dovedeşte istoria, şi în domeniul
ştiinţelor exacte, «un creier erotizat» poate produce
opere incomparabil mai valoroase decât un altul”,
pentru că “formidabila putere a unei adevărate
pasiuni constă, poate, în concentrarea bruscă, într-o
singură persoană, a tuturor calităţilor particulare care
te-au impresionat la femeile, cunoscute cândva”.
Cât despre felul în care cultul pentru inefabilul
feminin se oglindeste în creaţia sa, am descoperit
obiectul inspiraţiei în marele şi veşnicul tezaur care se
cheamă însăşi viaţa.

NINA PLOPEANU

Lucian Blaga – diplomatul

Cunoscut cu predilecţie ca poet, filosof, dramaturg
şi chiar ziarist, Lucian Blaga a fost şi un foarte bun
diplomat, aspect mai puţin vizat de istoria şi critica
literară, deşi acestei demnităţi i s-a consacrat aproape
un deceniu şi jumătate între anii 1926-1939.
Autor al volumelor de poezii „Poemele luminii” şi
„Pietre pentru templul meu”, ambele premiate de
Academia Română, Lucian Blaga întrevedea intrarea
în diplomaţie ca pe o posibilitate de a depăşi situaţia
materială precară şi este susţinut în demersul său de
fratele soţiei sale Caius Brediceanu, ministru de stat
pentru Ardeal, Banat şi Părţile Ungurene, iar mai
târziu ambasador la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena.
Poetul adresează la 28 decembrie 1921 o cerere în care
solicită să fie numit cancelar la legaţiunea din Paris
menţionând că este doctor în litere şi filosofie la
Universitatea din Viena, motivând că în contact cu
Occidentul personalitatea sa creatoare “se poate
dezvolta mai bine”. Caius Brediceanu recomanda
călduros numirea lui Blaga, „mai ales că la Paris nu
avem nici un ardelean”, sublinia politicianul, care
considera lucrul acesta ca fiind o necesitate în perioada
respectivă, având în vedere că nu trecuseră decât trei
ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Deşi
numirea în postul solicitat i-a fost aprobată la numai
câteva zile de la adresarea cererii, se pare că poetul s-a
răzgândit şi a cerut o amânare pe motiv de boală,
perioadă în care s-a ocupat de definitivarea unor
lucrări literare, consacrându-se primelor sale iubiri,
poezia, teatrul şi filosofia, publicându-şi creaţiile în
reviste de cultură din ţară şi străinătate.
Patru ani mai târziu, în noiembrie 1926, soţii Blaga
au ajuns la Legaţia română din Varşovia. Cu toate că
poetul ar fi preferat o ţară occidentală, şi-a luat în
serios munca de ataşat şi consilier de presă şi peste
numai câteva săptămâni înainta deja primul raport
către ministrul Ion Mitilineu, în care făcea o amplă
prezentare a evenimentelor culturale aflate în
desfăşurare în capitala Poloniei, şi anume serbările
organizate în amintirea lui Chopin, la care a participat
în calitate de delegat al Ministrului Cultelor şi Artelor
şi a ţinut un cuvânt omagial la adresa marelui pianist,
prilej cu care a cunoscut mare parte din lumea artistică
şi literară a Varşoviei. În numărul din revista
„Muzica”, condusă de M. Glinschi, dedicat muzicii
europene, aflăm din relatările lui Blaga faptul că Filip
Lazăr a scris un articol despre muzica românească.
În ceea ce priveşte realitatea politică a Poloniei,
diplomatul Blaga semnalează trecerea în opoziţie a
Partidului Socialist Polonez, precum şi orientarea spre
partidele de dreapta a Mareşalului Pilsudski, sprijinit
până atunci de stânga, ce dorea o simplificare a vieţii
politice prin reducerea numărului de partide.
Relatările poetului, filosofului şi ziaristului Blaga,
deosebit de pertinente şi la obiect, au fost bine primite
şi apreciate favorabil de presa românească a vremii.
În ceea ce priveşte poziţia presei poloneze faţă de
România, Blaga semnalează că inadvertenţele sau
atitudinile tendenţioase au drept cauză lipsa de
informaţie pe care îşi propune să o suplinească prin
crearea de legături care să-i permită să popularizeze
date reale despre viaţa politică şi culturală a ţării
noastre. În acest sens, a obţinut o rubrică lunară în
TygodniK Ilustracia, una dintre cele mai răspândite
reviste din Polonia, şi, de asemenea, scrie articole
despre literatura şi arta românească în Glos Prawdy,
la cererea scriitorului K. Brandowski.
În noiembrie 1927, diplomatul Lucian Blaga a fost
transferat la Praga, în acelaşi post de ataşat de presă.
În cele cinci luni în care a stat în capitala
Cehoslovaciei, a stabilit relaţii cu principalele ziare şi
cu Agenţia cehoslovacă de presă „Ceps”. Articolele
sale, referitoare la situaţia din România, au fost reluate
de mai multe cotidiene, ceea ce a contribuit la o mai
bună cunoaştere şi înţelegere a fenomenelor definitorii
spectrului politic şi îndeosebi a celui cultural
românesc. La Praga a îmbinat armonios munca de
ataşat de presă cu cea de autodidact şi, bineînţeles, de
poet. După-amiezile făcea activitate de documentare
la Biblioteca Universitară, iar seara făcea ceea ce iubea
cel mai mult, scria poezie.
La Berna, unde a fost transferat la 1 aprilie 1928, l-a
cunoscut pe Hugo Marti – şeful secţiei culturale a
cotidianului „Der Bund” şi redactorul şef al revistei
„Der Kleine Bund”- un bun cunoscător al limbii
române, deoarece fusese profesor în casa prinţului
Cantacuzino. Cu sprijinul acestuia, a făcut cunoscută
România în Ţara cantoanelor prin publicarea unor
articole despre literatura română, a unei culegeri de
poezie populară românească (bocete, colinde, doine),
dar şi a unor poezii de Arghezi, Bacovia sau
Demostene Botez.
La 1 noiembrie 1932, Blaga, avansat la gradul de
consilier diplomatic, este trimis la Viena, unde venise
ca ministru plenipotenţiar cumnatul său, Caius
Brediceanu. Aici a desfăşurat o rodnică activitate pe
plan artistic, iar în plan politic perioada a corespuns
cu preluarea puterii în Germania de către naţionalsocialişti,
evenimente despre care Nicolae Titulescu
(pe care îl cunoscuse în Elveţia), îi cerea informaţii
zilnice. Deoarece era în relaţii bune cu gazetarii
austrieci şi străini, reuşea să obţină relativ uşor
informaţii care nu apăreau în presă şi pe care le
cuprindea în rapoartele pe care i le furniza lui Nicolae
Titulescu, care se oprea destul de des la Viena. Într-una
din aceste întâlniri, Blaga îi încredinţează drama
„Avram Iancu”, scrisă în 1934, de care Titulescu a fost
profund impresionat.
Între 1 februarie 1937 şi 8 ianuarie 1938, a fost încă o
dată consilier de presă la Legaţia Română din Berna,
perioadă pe care a împărţit-o între diplomaţie şi focul
creaţiei artistice. După cele 44 de zile în care a fost
subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în
guvernul Goga-Cuza, la 11 martie 1938 devine, pentru
un an, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în
capitala Portugaliei, unde s-a întâlnit de mai multe ori
cu Salazar, în timp ce şefii celorlalte misiuni diplomatice
se plângeau că n-au fost primiţi în audienţă. La 1 aprilie
1939 s-a încheiat cariera de diplomat a celui despre care
George Călinescu spunea că prin activitatea de poet,
dramaturg şi filosof îndeplinea criteriile unui adevărat
diplomat român: “să aibă un elementar farmec
personal, să fie o valoare necontestabilă într-un anumit
domeniu, să fie în stare de a pătrunde în cercurile culte
şi de a face stimată ţara noastră.”

Distribuie: