Literadura nr. 29 (2)
Pe gaura cheii
Interviu realizat de Albie Elena
Ciprian Apetrei este profesor de filosofie, scriitor și jurnalist, stabilit de zece ani în Bretania, Franța. Ca orice ploieștean, este pasionat de politică. LeMeVist din promoția ’95, crede că Ploieștiul îl iei cu tine oriunde ai merge. Este licențiat al Facultății de Filosofie a Universității din București, specialitatea Filosofie moral-politică, în 1999, și al Masteratului Filosofie și Practică al Universității François Rableais din Tours, în 2013. A predat filosofie la Liceul Energetic din Ploiești, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, IMT Atlantique din Brest și pentru mai multe licee ale Academie de Rennes din Bretania.
Are experiență de comunicare politică, culturală și de afaceri. Este președintele Asociației ACASĂ France-Roumanie, cu sediul în Trégueux, și organizator de evenimente dedicate comunității românești, continuând astfel activitatea asociațiilor franceze de prietenie. De asemenea, este vicepreședinte PNL Franța.
Scrie, din 2014, pentru presa generalistă și culturală din România, ca publicist și jurnalist independent, fiind specializat pe problematica românilor de pretutindeni. Fondator al platformelor mass-media Marginalia (2018-2021) și RoZoom Press (2019-prezent), formată din jurnaliști români stabiliți în străinătate.
A publicat cărțile „Cel de la geam” (ed. Eikon, 2020), „Aici și acolo. Filografii” (ed. Eikon, 2022) și antologia în trei volume „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă” (ed. Minela, 2021, 2022, 2023), care vorbesc despre identitatea celui care locuiește de un timp semnificativ în străinătate, fără să își uite țara. O parte dintre cărți sunt traduse în franceză și italiană și au fost prezentate comunităților românești din Franța, Italia, Danemarca, Spania, Insulele Canare, Belgia, Anglia, Germania, Țările de Jos și România. În prezent, lucrează la traduceri ale volumelor sale în engleză, germană, daneză, spaniolă și islandeză.
Lucrează la noi proiecte culturale, printre care traducerea unei cărți de filografii, anul acesta, Léo Claretie: „Le vieux Tzigane, ou Une idylle aux Carpathe”, o carte rară și una dintre puținele monografii franțuzești despre România începutului de secol XX. Iar planurile sale de viitor nu se opresc aici: „Mai am un proiect de fotografie și text, numit „Ploiești 2, 5, 30”, cu fotografii Octav Negrea și Marcel-Alexandru Hornet”, ne-a mai dezvăluit scriitorul.
Scriitorul Ciprian Apetrei: „Avem nevoie de curaj și efort pentru a ne folosi aripile”
Pe Ciprian Apetrei l-am cunoscut în urmă cu mai mulți ani la Jazz on the Rooftop. M-am uitat cam de jos la el, pentru că este un bărbat înalt, dar am reușit să vorbim câteva cuvinte, printre care să mă invite la evenimentul lansării sale de cărți: „Cel de la Geam” și „Povești călătoare”. Normal că am fost acolo. Anul trecut, am participat și la lansarea volumului său „Aici și acolo, în memoria lui Ancelin Roseti”, de la Filarmonica Ploiești și l-am văzut foarte entuziasmat, dar și emoționat. Acestea sunt motivele pentru care am ales să vă dezvălui și vouă din personalitatea lui. De exemplu, am aflat că are virusul jurnalismului, ceea ce îi completează provocator formarea filosofică, este pasionat de călătorii și oameni, îi plac mult cărțile, muzica, fetele și vinul, ba mai are și un simț al umorului interesant. Să îl ascultăm, și spun asta pentru că el însuși recunoaște înclinația spre melodicitate a textelor sale.
De când te-ai apucat de scris și de ce? Mă interesează motivația personală, mobilul, prima inspirație.
De la jurnalism mi se trage. Am fost o fire mai poetică de mic, mi-au plăcut mereu cuvintele și citeam mult, cu entuziasm. Apoi am studiat filosofie și asta mi-a dat o structură aparte gândurilor și o atenție deosebită pentru folosirea conceptelor.
Scriu de aproape zece ani despre românii de pretutindeni, am început ușor, ușor să adaug schițe și tablouri literare, astfel joaca de-a scrisul a devenit serioasă. O parte merge către memoria Diasporei, o parte către literatura în sens propriu, dar și acolo este formă de memorie. Scrisul ajută la clarificarea propriei identități, mulți dintre cei plecați își pun în oglindă întrebarea pe care o tot aud: De unde sunteți dumneavoastră?
Probabil că scriu ca nu mă uit și să nu uit lumea în care trăiesc. Și pentru a opri, pe cât îmi stă în puteri, timpul.
Ce ți-ai dorit să te faci când vei fi mare? Dar acum?
Acum sunt mare, este deja bine. Sunt cel mai înalt în majoritatea pozelor, plus că am fost mereu primul la catalog. Îmi doream să nu fiu întrebat ce vreau să fac, mereu mi s-a părut că nu trebuie să te grăbești cu această decizie. Suntem ceea ce lucrăm? Ne definește profesia? La școală așa cunoșteam un copil, în funcție de ce „erau” părinții. Am avut privilegiul de a nu avea vreodată activități fizice, probabil că este o realizare. Văd de mulți ani, în străinătate, oameni care au avut curajul să o ia de la capăt, să lase o catedră ca să lucreze în abator, în construcții sau să îngrijească un bătrân care nu este al lor. Nu am trecut prin așa ceva și îi admir mult pe cei care au astfel de puteri.
Mi-a plăcut mereu să călătoresc, când eram și mai tânăr decât acum credeam că pentru asta este suficient să citești. Acum apreciez și voiajul fizic, și întâlnirile cu oamenii de pretutindeni, vinul și poveștile în locuri care sunt acasă pentru alții. De asemenea, călătoria prin scris, o mare bucurie, sigur pentru mine, câteodată și pentru cititorii care se întâlnesc cu textele mele. Cred că asta îmi va rămâne o constantă, călătoria, de toate felurile.
Mi-ar fi plăcut mult să fiu muzician, pianist de jazz la Paris, de exemplu. Dar localurile cu muzică live sunt pe cale de dispariție, iar urechile mele, deși mari, nu au capacități auditive suficiente. Dar textele mele au și o coloană sonoră, de care am mare grijă.
Care a fost cea mai amuzantă întâmplare pe care ți-o vei aminti întotdeauna, din cariera ta jurnalistică? Aceea care te face să zâmbești oricând te gândești la ea.
Primul articol scris pentru rubrica mea din Adevărul, La revedere, domnule Traian Băsescu. Respectivul tocmai își încheia cel de-al doilea mandat de președinte și anunța că se retrage din politică. Am scris un bilanț, cu bune și cu rele. Am fost denunțat de băsiști că fiind antenist, și de anteniști ca fiind băsist. Și unii și alții se „prinseseră” cum este, de fapt, treaba. Cu astfel de lecturi paralele, în care oamenii caută doar confirmări ale propriilor convingeri, m-am tot întâlnit, și am scris destul de mult despre post-adevăr.
Nu știu dacă este amuzant, dar de râs sigur este. Iar Traian Băsescu nu s-a retras nici până astăzi din politică, deci seriozității îi stă bine între paranteze.
Ai călătorit prin foarte multe țări. Unde ai întâlnit femeile cele mai frumoase? Dar cele mai urâte?
Jim Morisson spunea că femeile par afurisite când nu te doresc, iar oamenii sunt ciudați când ești un străin. Filtrul de frumusețe îl purtăm cu noi, eu încerc să îmi scot ochelarii vechi când văd un peisaj nou. Nu știu dacă reușesc, de fiecare dată.
Aș zice, pe scurt, că nu am întâlnit femei urâte. Am văzut la Moscova femei tinere și frumoase, aranjate ca de nuntă la primele ore ale dimineții, coborând din mașini de lux care aparțineau unor domni care nu erau nici tineri, nici frumoși. Nu aș participa la asta. Am văzut în Canare femei vesele, care dansau pe plajă și erau tinere, chiar dacă aveau părul alb. Cu ele aș fi stat să vedem multe apusuri de soare.
Și pe Bulevardul nostru din Ploiești este o plăcere să te uiți după fete. Și, vorba lui Creangă, să speri că se vor uita și ele după tine.
Cinci lucruri materiale sau spirituale la care nu ai putea renunța în această viață.
Cărțile, muzica, fetele, vinul au fost deja menționate până aici, și eu nu sunt fost președinte, ca să îmi iau vorba înapoi. Aș mai adăuga familia și rugăciunea, care, pentru mine, sunt împreună. Probabil că se poate renunța la oricare dintre ele, dar în echilibrul personal sunt tare importante.
Suntem ceea ce am nu am stricat din ceea ce am primit, avem valoare atât timp cât înțelegem și prețuim valorile care ne-au fost oferite. Apoi avem nevoie de curaj și efort pentru a ne folosi aripile, astfel dobândite, dar fără a pierde legătură cu rădăcinile. Nu este ușor, dar această călătorie merită să fie un proiect de viață vesel și armonios, trăit cu multă seriozitate.
La care dintre volumele tale ai avut cea mai mare satisfacție sufletească atunci când l-ai văzut publicat și cum ai reacționat?
Fiecare dintre cărți are bucuria ei, nu le poți compara, cum nu poți alege un copil preferat. Prima carte, „Cel de la geam”, a avut o naștere lungă. A apărut întâi în franceză, apoi varianta în română a tot fost amânată, dar am folosit acel timp pentru a îi adaugă povestiri și rezultatul a meritat așteptarea. A fost o mare bucurie să îmi văd numele pe coperta în limba română. Este o carte care a călătorit mult și mi-a fost de folos în călătoriile mele.
La primul volum al antologiei „Povești călătoare, scrise de românii din lumea largă”, am lucrat aproape patru ani. Am căutat oameni cu povești semnificative de viață, care să vrea să le pună în scris. Nu a fost simplu, majoritatea textelor sunt debuturi, care evită clișeele despre Diaspora. Apariția cărții a fost o bucurie colectivă, care a aprins o flacără planetară de entuziasm, care arde și astăzi, când este aproape gata volumul III și deja primesc texte pentru volumul IV.
Ultima carte, „Aici și acolo”, este împlinirea unui vis mai vechi, maturat cu grijă, acela de a pune împreună cuvântul și imaginea. Am numit asta, după multe schimbări, filografii, întâlnirea dintre filosofie și fotografie. Sunt poeme în proză ilustrate de fotografii, cartea este o mică bijuterie tipografică, sunt încântat de fiecare dată când o răsfoiesc.
Care ar fi secretul pentru a convinge lumea să citească o poezie pe lună?
Să arăți, prin propriul exemplu, că ceea ce numim cultură este un domeniu viu și folositor. De multe ori, școala și presa prezintă cultura într-un fel comemorativ, ca pe o vizită solemnă într-un cimitir al unor uriașe personalități. Te duci acolo cu clasa, dar nu mai te trage inima să intri singur.
Să ducem scriitorii în mijlocul elevilor, să vadă că sunt vii, să văd că scriu despre teme care sunt importante pentru toată lumea. Să vadă și să audă cum, dacă aducem în viață noastră cuvinte potrivite, ne vom pune mai bine gândurile în ordine. Arta este folositoare, ne înțelegem și ne regăsim în cuvintele, imaginile, sunetele pe care le produc cei care se pricep. Dar trebuie să le îmblânzim, ca să ne putem juca cu ele. Saint-Exupéry avea mare dreptate.
Am avut lansări de carte la țară, unele au fost în premieră, în istoria comunei. Am avut la alte lansări oameni aduși de curiozitate pentru subiect, sau aduși de prieteni, fără să aibă deprinderea de a citi. Au plecat cu surpriza plăcută că nu s-au plictisit, că au înțeles despre ce este vorba, și cu chef de a mai veni la evenimente literare, poate și de a citi mai des.
Dacă ție îți place ce faci, bucuria ta poate fi molipsitoare. Ne-ar prinde bine o pandemie de cuvinte frumoase.
