Propoziții pretențioase – Ancorot
Trebuia să mă aștept. Ori că se uită ceva la atelier, ori că în zadar….
Rezultat identic. Că o aducea – ceea ce nu s-a întâmplat -, că nu o aducea, erau șanse să nu meargă. Năbădăioasa drujbă – dintr-o serie de cinci -, se încăpățâna să nu pornească. Și de curând – să fie o săptămână – a sucombat. Dacă o mai resuscitasem, dacă reușisem să o amorsez – să „repar” bujia vinovată de neaprindere – cât să pornească și să taie, de data din urmă a înțepenit definitiv. Piston sau ce-o mai fi prin ea blocat. Amuțind, ne-a făcut să ne gândim cât ne-ar costa una nouă. Însă la Bobiță pe casă, neavând cu ce tăia lanții, a trebuit să găsim soluții. Un fierăstrău uitat prin camerele goale. Chiu, vai, uf și of. Ne-am fi ușurat debitarea cu flexul, dar Renelul anulase alimentarea cu energie electrică de ceva vreme. Amuțite motoarele, intră în vigoare mușchii, alții decât cei ce se pot antrena în cazul aplicării loviturilor de ciocan. Și dă-i la fierăstrău. Hârș, hârș ca arcușul fără sacâz pe vioară. Ceapraz nu, dinții mici și neascuțiți vreodată. Până la jumătate, apoi pe toate părțile cu același efort uriaș. Rămânând totuși o „inimă” căreia i-am frânt aortele cu piciorul. Nu știți la ce au folosit lanții. La întărirea, finisarea marginilor de scândură și pentru a avea un suport țeapăn de care să prindem florăria de tablă. Estetică și durabilitate. Amperaj lipsă, soluții manuale. Bune. Să ne aducă aminte cât de grea era meseria de dulgher odinioară, să ne aducă aminte cum ne înțepau bicepșii, tricepșii și peste noapte cum ne trezeam din somn amorțiți. Apoi furnicăturile, după, durerea de nesuportat. Se-nmuia la încă o rundă de ciocane…. Trecu ploaia. Eu fleașcă. Ultimul pe casă este pus să suporte toate capriciile ei. Primii picuri – de avertizare. Întâia rundă, de densitate medie, prinsă de tricou, păr și sprâncene, cât timp degringolada acoperirii rapide a unei suprafețe de acoperiș – descoperită -, pe cât posibil în întregime, te face să uiți tot ce se petrece în jur (atunci sunt șansele cele mai mari să ne amputăm niscai piei, să ne înjunghiem cu ștraifuri de tablă ascuțite…; simțurile primordiale – adormite). Lucrul în singurătate pentru ultimele sforțări, fiindcă partenerul de lucru, Cristi, a strâns toate sculele și a coborât. Toiul m-a prins în creastă. Anemiat de dublul efort, mi-am găsit cale alene la vale până la scară. Cu grijă. Tabla alunecă. Puțini știu senzația căderii propriului trup de la înălțimea ghebului până jos, cu labele zburând ca în filme. Jos, dezbrăcare de tricou. Pauză câteva secunde. Episodul cu tingirile…. Percheziție personală de daune. Nimic important. Oricum durerile se dezvăluie seara și a doua zi dimineață. Și dacă au rămas înfipte-n dermă așchii de lemn sau de metal și nu pot fi extrase, durata se mărește cu încă vreo trei zile. Până își face treaba puroiul și scoate la iveală ceea ce nu s-a lăsat extras în cele câteva încercări anterioare cu instrumentele chirurgicale la îndemână: cuie, alte așchii de tablă, ace, scobitori… sau cu unghiile. Din nou sus. Rândul patru, cele patru bucăți în completare. „Stai, Cristi! Măsurăm. Să ne dumirim cât trebuie a rămas. Trei și-un pic. Mmmm. Mai tragem un rând. Mai este tăiată tablă?” Era. Cinci gata. Șase. „Tot normal?” Desigur. „Ultimul rând îl facem…. Iar, mă? Dracu-n el de cuvânt! Batem… anormal. Clin, lua-l-ar să-l ia! Clin!” Deși clinul este mult mai îngust, nouă ne ieșise mai mare. Jos 1,10 m, iar sus 1,2 m. „Stricăm… tabla?”, „N-avem încotro. Dar rămân pentru spate. De șorțuri, de jumătăți, de copci. 12 bucăți se epuizează cât ai zice pește. De-abia ajung de un rând și ceva așa cum sunt întregi.” Zis, făcut, încheiat până s-a epuizat și el, soarele, de pe cer.
