Spații culturale nr. 11 (12)

CAMELIA MANUELA SAVA

O CARTE PENTRU ETERNITATE…

Literatura îşi are istoricii ei care nu fac altceva decât să scrie despre epoci sau curente literare, să-i înscrie reprezentanţii acestora în nişte paradigme prestabilite. În cazul lui George Călinescu, avem de-a face cu un fenomen complex, acesta îmbinând critica literară cu istoria literară, rezultatul fiind fabuloasa ”Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (apărută pentru prima dată la Editura Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941).
George Călinescu vine în literatura română din literatura universală, având convingerea că unui critic şi unui istoric literar, pe lângă pregătirea de specialitate şi filosofică, îi este necesară şi cunoaşterea unei limbi străine, pentru că numai astfel valorile naţionale se pot raporta la cele ale literaturii universale sau numai astfel este posibilă o ierarhizare a valorilor.
Impresia pe care o dă opera lui Călinescu, în totalitatea ei, este de operă armonioasă, astfel că Nicolae Manolescu enumeră câteva elemente de corespondenţă şi trăsături specifice operei călinesciene în general: circulaţia mijloacelor artistice şi a procedeelor de disociere de la roman la istorie literară, monografii şi invers, plăcerea regiei, monumentalul şi grandiosul, imaginaţia rabelaisiană, jocul presupunerilor, al comentariilor psihologice sau eseistice, elemente de cosmogonie.
Procedeele specifice romanului trec în istoria literară, aşa cum cele specifice istoriei literare trec în roman. Astfel, în „Istoria literaturii române” sunt întâlnite portrete celebre (N. Iorga, văzut la o lecţie, Mateiu Caragiale, prezentat într-o viziune şarjată de pamflet). Tot în istorie întâlnim folosirea peisajului, situând scriitorul în mijlocul naturii care l-a produs (I. Creangă, O. Goga). Alteori, autorul face asociaţii plastice („valsurile în alb” ale lui Bacovia amintesc de „tehnica vaporoasă a lui Degas”) sau trimiteri auditive (erotica lui N. Văcărescu e „fluierată pe naiuri campestre”). Apar şi elemente de umor şi ironie: C. Hogaş este un „minor mare”.
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este un adevărat roman, pentru că scriitorii devin personaje, ca într-o carte de ficţiune, grupaţi în trei categorii tipologice: tipul boierului generos, revoluţionar, ideolog ardent, fraternizând cu masele (Kogălniceanu, Alecsandri), tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsie faţă de aristocrat şi orăşean (Coşbuc, Rebreanu), „tagma” balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi (A. Pann, I. L. Caragiale, I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz).
În „Istoria literaturii române…”, Călinescu face critică psihologică, sociologică şi estetică, o critică completă cum ar spune Ibrăileanu, într-o viziune grandioasă, pornind de la miturile naţionale şi terminând cu o sinteză a specificului nostru naţional.
Călinescu considera că metoda legitimă în cunoaşterea unui scriitor este integrarea lui în întreaga istorie a fenomenului literar, în tradiţia îndelungă, deoarece „nu e cu putinţă o critică fără perspectivă totală, istorică, deci fără tradiţie”, aşa cum însuşi afirma .Elementul comparativ fundamental pentru stabilirea valorii unui scriitor este cel al tradiţiei, al dezvoltării istorice a literaturii noastre şi un scop al istoriei literare a lui Călinescu este de a defini coordonatele acestei tradiţii pe care o regăsim astăzi cu uşurinţă în paginile sale, dând astfel temei actului criticului literar
G. Călinescu sublinia faptul că „istoria literară şi critica sunt două momente din acelaşi proces. Nu poţi fi critic fără perspectivă istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic” („Principii de estetică”).
În critica şi istoria literară, Călinescu este un adevărat savant, un om de ştiinţă care se bazează pe o documentare exhaustivă, nu se mărgineşte la documentul sec, împietrit, ci îi dă viaţă, îl însufleţeşte, îl dinamizează. Astfel, personalităţile creatoare, scriitorii cercetaţi, curentele şi epocile în care aceştia au trăit şi creat devin pline de viaţă. George Călinescu este un artist a cărui imaginaţie creatoare stăpâneşte documentele cu virtuozitate şi dă adevărului obiectiv vibraţia artistică, punându-l şi pe cititor în ritmul acestei vibraţii, iar acest fapt a fost magistral subliniat de Eugen Negrici în opera sa „Iluziile literaturii române”: „Ingenios şi insinuant (cum îl socotea Pompiliu Constantinescu), scriitor de colosale resurse, iubit ca nimeni altul de cuvinte, Călinescu se numără printre puţinii istorici literari care au darul să te seducă, să-ţi clintească opţiunile, să te facă să-i adopţi cu entuziasm punctele de vedere, oricât de extravagante. Pe un ins ca el, temperamentul şi pasionalitatea nu îl lasă, însă, să zacă în zona searbădă a ideilor oneste şi cuminţi care se atestă singure. Mizele lui sunt ameţitoare. El nu se referă pur şi simplu asupra unei literaturi, recunoscându-i cu seninătate slăbiciunile şi clamându-i puţinele momente de glorie şi continuitate, ci vrea să traseze un destin, să insufle un sentiment şi să impună un model imaginar, ajustând, fasonând, prelucrând materia spre a-i da strălucire şi sens urcător.”(op. cit.,p.236).
Scriitorul cercetat ne apare aşadar pe un fond epic, ca într-un roman, se mişcă, este viu, fiind integrat totodată şi într-o ierarhie de valori naţionale şi universale. Intuiţia criticului se fondează pe un criteriu raţional istoric şi conturează personalitatea scriitorului într-un portret plin de viaţă. Opera literară constituie punctul de plecare, iar sinteza caracterologică, punctul final. În acest sens, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Goga apar în „Istoria literaturii române…”ca individualităţi bine conturate, vii, palpitante, văzute în lumina unei optici clasiciste, de ridicare a lor spre tipuri, desprinzând ceea ce este permanent universal în marea lor particularitate. De fapt, în prefaţa monumentalei lucrări, Călinescu afirma că scriitorul, ca personalitate, „trebuie tratat monografic”, „pentru a urmări trecerea generaţiilor în linie tradiţională şi interferenţa lor cu curentele”, introducând pe fiecare „în momentul caracteristic şi la genul predilect”.
Departe de a fi o istorie clişeizantă, model demn de urmat pentru criticii şi istoricii literari de mai târziu, stabilind filiaţii ale fenomenului literar românesc cu literatura universală, cartea lui George Călinescu e scrisă pentru eternitatea românilor, ca aceştia să îşi regăsească în ea oricând rădăcinile sufletului poet…

DEBUT

CRISTINA ALEXANDRA STANCU

Pământul fără cireşi
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….ăăăăăăăăăă…….aaaaaa……..bbbbbbbbb. Nu te grăbi să critici, cititorule, acestea nu sunt bâlbâieli inapte de barbar germanic, sunt… nu ştiu, sunt, cum să le spun, mai multe… tendinţe moderniste, cărtăresciene cicatrici, fulgere de inspiraţie nudă, duşuri reci de tonalităţi literare, sunt game de noroi şi bube, acnee de primăvară pe obrazul hârtiei. De ce caut explicaţii, din moment ce sunt singură? Nu există lector la celălalt capăt al firului, discuţia mea e unidirecţională, mă exprimă şi mă autoexprimă, revărsând toate colectările înapoi în sursă, dar mereu mi-am pus întrebarea dacă jurnalul se dovedeşte a fi un exerciţiu nedrept cu tine însuţi. Să fac o schemă mentală, un brainstorming mioritic: mă nasc în faşa Oltului, cu ştampila de urmaş balcanic al Sfântului Ştefan, mai nou şi al Sfântului Eminescu, evoluez, mă mişc, respir, îmi duc la capăt funcţiile biologice: de locomoţie, nutriţie etc. şi formez din puroi, sidef, moloz, malahit şi agată o colecţie toamnă-iarnă, respectiv primăvară-vară de sentimente, dar sentimentele sunt fragile ca balerinele de porţelan, se prăfuiesc, strănută, solicită curăţare periodică, întreţinere, dobânzi de afecţiune, sentimentul cere sentiment şi aşa mă complic într-o reţea de emoţii personale sau împrumutate, vin creditorii, mă prind pe picior greşit şi dau faliment. Sunt out! În etapa nulă, scriu în jurnal, mă revolt tacit apăsând peniţa pe hârtie în vârtejuri de carmin şi albastru regal, tac ţipând şi vorbesc privind. Deşeurile intime le închid sub lacăt, într-un cufăr comod, de buzunar şi mă ridic din nou pe piaţă, dar jurnalul fiind un act reflexiv, tot ce scriu mă absoarbe şi din movila de praf se naşte alt imperiu îndoielnic cu altă evoluţie şi mai îndoielnică. Da, pe nisip poţi contura o mie de forme, dar nisipul e acelaşi, marea îl spală cu depuneri de nisip înstrăinate din aceeaşi substanţă… Deci, orice are un ecou reluat şi orice transmisiune în direct a stării mele interioare e de fapt un spectacol în reluare. Viaţa ca o implacabilă ecranizare, e o accepţiune şi asta, încă destul de potrivită cu mediul şi contextul zilnic.

Baliverne ocazionale. Anulez paragraful de mai sus, nu aş da atâtea explicaţii dacă aş avea un pix cu gel negru pentru a trasa o linie „corectoare”, dar din păcate rezerva mea s-a terminat şi mă mulţumesc cu nişte butoane automate ce îmi ghicesc, mai bine spus, îmi smulg cuvintele ca şi cum ar aduna lacome boabe de rodii în grădina Infantei. Ochiul meu e larg deschis, dar genele prea lungi îmi barează privirea, orbitele înoată în firicele melodioase ca o junglă de liane mişcătoare şi mă mulţumesc la a împinge ochelarii mai strident, spre a surprinde ca prin ceaţă un fragment dintr-un serial văzut neîntrerupt, dar sacadat, la acelaşi episod, dar mereu la altă scenă. Serialul nu e vreun „Dallas” sau altă complicată intrigă de moştenire, e chiar viaţa mea, un silogism fără concluzie, un Allah fără Mahomed.
Văd ca printr-o revelaţie la Delphi, printr-o încarnare a Pythiei, un cadru fantasmagoric: un megaron cretan, cu vetre şi stâlpi, frize şi personaje încremenite în vase ceremoniale ca şi cum, printr-o însetare eternă, şi-au rezervat loc pe fundal. În această sală prevestitoare de mari fapte, se află situată în centru o masă de sacrificiu, bogat ornamentată şi simbolic răvăşită în reflexele unor obiecte-tabu: un catastif de dimensiuni variabile, cu foi lungi, subţiri, pecetluite în bare fine de cerneală, în cifre zvelte sau aduse de spate, pe care iniţiaţii îl numesc „catalog” şi o carte, probabil ritualică, în care semnele grafice sunt un fel de cabalistică, hindusă, miceaniană, linear B plus alfabet fenician, ceva… pe care ucenicii cu spaimă şi şoptit îl tremură la rândul lor în mâinile spasmodice, care va să zică „manual”, manualul de literatură mai exact. Apollo la costum capitalist, cravată americană şi ochelari cu ramă aurită… bâzz! Muşte, scame de petrol, aşezate pe vârful nasului şi păcălindu-te să te automutilezi, gândul zboară la insulele de la tropice, cu sclavi angajaţi să îţi ţină frunza de palmier în schimbul unui euro pe minut, societate de consum… bâzz! Bâzz e un involuat „buzz”, asta înseamnă că cel puţin într-o clipă a vieţii noastre suntem muşte, nu de orice soi, regn şi încrengătură, ci virtuale, dar tot muşte. „Lecţia de azi este…”. Ce e azi? 13 aprilie, da, parcă aşa am scris în caiet, nu se mai ţine seama de ghinionul secular şi acum se dau teste până şi în zile fatidice, ne jucăm cu destinul, până se va înfuria şi se va juca el cu noi. Să joace destinul? Dar ce e aici, horă sau teatru? Pauză. Coridor. Oameni. Cupluri. Primăvară. Curte. Asfalt. Muzică de club. Asta e stenografia firească.
Atunci când arunc o coală A4, tot timpul regret gestul, nu din motive ecologice, dar permanent am impresia că am dat „delete” unui gând uitat şi poate acel gând uitat revoluţiona ceva, e ca şi cum aş da foc propriei crisalide. Atunci mă simt „un om sfârşit”, aflându-mă într-o stare papiniană deloc benefică în perioadele acestea primăvăratice. Nu e destulă astenie în aer, îl mai poluez şi eu cu nostalgii de bazar şi bizar negustor livresc, dar nu mă pot abţine, sfârşeală, slăbiciunea compasiunii pentru micuţele fiinţe protozoare involuate, încă la stadiul de vis inconştient, la stadiul de gând embrionar mă frământă. Ca o consecinţă a acestei obsesii, în peisajul cotidian, un cireş clandestin la orizont, în sud-est, lângă alimentara liceului, unde la mare căutare sunt covrigii cu susan, trend-uri şi brand-uri gastronomice care asociate cu drăguţii câini din jur, desigur fără stăpân, fac un cuplu proverbial drăguţ. Cireşul e străinul pe hârtia mată a anului de boboc, cu inflorescenţa candidă, naivă ca o Lorelai, atractivă ca o Lolita, ca o nimfetă încă nepregătită să spună „Te iubesc!” cu frământarea buzelor trupeşti şi înroşite, mulţumindu-se la a sugera un şoptit „Ce mai faci?”, nu însă nefolosindu-se de întreaga trusă de farmece şi flirt copilăresc. Cireşul cu genunchii dezgoliţi, atât de singur în cochetăria sa, pare un copil fără mamă, un copil orfan care a învăţat singur să îşi îmbrace rochia, dar încă mai are nelămuriri în privinţa gulerului, a corsetului şi a unui nasture rămas mereu neîncheiat, un nasture încăpăţânat.
Stau cu capul pe spate, privind cireşul, vrăjit ca de o Circe şi prinzând în iris câte o pânză străvezie de cer. De atâta necuprins, ochiul începe să îmi atârne greu pe geometria ovalului alb al feţei şi gâtul, obosit de atâta încărcătură, trimite semnale în tot corpul. O oboseală fericită mă fulgeră şi mă dezmeticesc subit în urma unei presiuni de alizee, uşoară ca un puf hoinar de păpădie pe buze, pe obraz, pe gât. E ca şi cum vântul în trecerea lui abstractă ar fi atins din curiozitate cu un deget un obraz de muritor, făcând convenţia de a comunica pasager cu o substanţă, cu un material de lut dispus distrugerii, dar plin de acea încredere a adolescenţei care te face să crezi că moartea e făcută, fabricată doar pentru bătrâni. Presiunea mângâietoare îşi mai încearcă odată farmecul şi fuge, de fapt primul sărut de april, prima escapadă a Erosului. Nu cred în muritori cu sărutarea lină, valsantă, ca o legănare pe valurile Adriaticii, o sărutare exotică, luminoasă care să nu te ameţească, înşurubându-te în întuneric până la venirea în fire, ci care să te elucideze, spunându-ţi cu puţină spaimă: „M-a sărutat!”. M-a sărutat vântul o dată pe buze, cast şi infidel, o dată pe frunte pentru iertarea singurului său păcat, anterior comis cu o violenţă surdă a voinţei. Mă întorc spre clasă, dar nu ştiu de ce băiatul creţ de la real mă priveşte atât de evident, fără ocheade formale, aşteptând o reacţie. Pe mine m-a sărutat vântul!
Cuplu mână în mână, o fiinţă antropoidă ciudată, pe care nu ştii cum să o numeşti, ocupă mai mult volum ca un om normal, masă dublă, două perechi de ochi, îmbrăcat la fel şi diferit, rochie şi blugi prespălaţi, plete lungi şi păr periuţă, dar o inimă atât de straniu distribuită: la graniţa celor două fiinţe, adică pe buze.
Lecţia de istorie în laboratorul media, câteva date asupra vechilor romani prăfuiţi, vise de august şi imperator, fală de Traian şi lirism de Hadrian, cu gânduri acuzatoare nespuse în cârca frumoasei Cleopatre. Metresa lui Caesar, distrugătoarea triumviratelor şi mijlocitoarea lui Marc Antoniu, avida de putere… încet, Cleopatra e bătrână şi atât complimentele, cât şi injuriile nu o mai ating, pentru a comunica puţin cu marea regină, apelaţi la o aspidă, vă face ea legătura… rapid şi veşnic!
Puţină modă… În aglomeraţia de trench-uri, rochiţe stylish, make-up şi roşu în obraji pentru naturaleţe, mi-am ales în sfârşit fashion-icon-ul, după lungi căutări, l-am premiat în gândurile mele printr-un cuplet vesel:
Fată diafană-n saltul mersului chic la şosea,
Te-am văzut trecând uşoară, ca un fum de foc lila,
La ferestrele de vise ce le torc în pline dorinţi,
Când iubirea n-are limită, n-are fiinţă, trup, părinţi.
Stând pe şaluri bengaleze, cu parfum de Orient,
Aşteptând ceaiul răbdării să vină la cinci şi-un sfert
Şi cu bune maniere, dragostea cu ochi cuminţi,
Să te-ntrebe a durere: „Fată dragă, de ce minţi?”
Tu, cu litera – tăcerea, dai din umeri şi te-ntrebi
Ce-au păţit azi trubadurii, de ce sunt aşa imberbi,
Iară tu, stând la-ndoială, eu insist a repeta
„Fată dragă, ori eşti tristă, prea e albă tâmpla ta?”
Tu, cu un surâs de-acelea de Alhambră spaniolă,
Să îţi laşi părul în voie să îmi cânte din violă
Şi când flautul din mâna-ţi albă de fildeş topit
S-a refugiat în mâna-mi, declarându-se-obosit,
Eu, cu jurământ, omagiu, genunchi pe pământ trântit,
Să te implor dintr-un strigăt: „Seniora, de ce ai minţit?”
Tu, exasperată, rândul la replică ţi-l oferi,
Afişându-ţi între vorbe ale dinţilor nuferi:
„Nu mă preaslăvi, lirismul nu îmi prinde silueta,
Iară la băieţi, ştiu bine, epicul li-e arbaleta,
Nu te aştepta, drăguţe, să îţi fiu vreo Julietă,
Vreo Hermina, vreo Jasmina, prinsă-n mofturi desuete,
Eu dispreţuiesc minciuna ce stă-n fiecare odă,
Pentru mine, doar cireşul este manechin de modă
Şi de vrea a poeziei crud osândă să mă piardă
Blestem toţi poeţii, vase, corăbii şi biblioteci,
Ca la moartea mea, cu toate să devină cireşi reci,
Fără invocaţii pline de un patetism absurd,
Fără tropi şi epitete, un uniform verde crud”.

În sarabanda bufonului-cuvânt se pierd atâtea nemărturisite menuete…

Gheorghiţă Drăghici

Peisaj

Tabloul viitor va fi albastru.
Nu are nevoie de peisaj –
gândul meu e suficient pentru
cei ce-l privesc.
Nici de contur nu este nevoie
atâta timp cât natura mea moartă
năvăleşte albastră prin
ochii nevăzuţi ai salcâmilor.
Şi nici chipuri nu voi pune
poate doar spectatori care
să aplaude-n mine frenetic
neliniştea ta, iubito.

Ca orice pictor,
va trebui să mă semnez la urmă
peste tine.

Scrisoare deschisă cu destinatar ambiguu

Palmele,
într-o răbufnire de sentimente,
îi vor cere gândului
să te imagineze într-o zi.
Moale,
împrăştiată bucată cu bucată
printre stăncile de care tocmai te-ai strivit.
Şi-atunci
te vor privi cu ochii descompuşi
fără să-ţi vorbească
(măcar printr-un semn,
oricât de absurd,
prin care să le recunoşti),
ci doar te vor privi
aşa cum eşti,
bucată cu bucată,
până când gândul
va înnebuni imaginându-te

într-un ultim efort de suprarealism.

Omagii pentru seri târzii

Mâinile,
obosite de zgomotul strigoilor,
plâng pe spatele unor visuri albe.
Sunt chemate seară de seară,
vrăjite de torţele ghemuite în
formă de şarpe,
să stingă
din graba fiecărui pas
consfătuirea cu trecutul.

Sunt numai mâini care
încă mai cern
cenuşa multor nopţi de răstigniri
şi calme
aştern cuvinte în
guri neastupate cu pământ.

Invitaţie la vals

Mâna mi se întinde departe spre tine
aproape că nu mai e a mea
(ce stranie vedere trebuie să fie
o mână
suspendată în aer ca o pasăre
între doi oameni)
însă o simt mai puternic decât
îmi simt durerea sălbatică din ochi.
Încordarea e maximă
şi cu cât se îndepărtează mai mult
către tine
simţirea mă strânge din toate încheieturile.

Înţelege
că nu întotdeauna
valsurile aduc fericirea.

Înviere

Sunt singur
şi mii de glasuri umede şi goale din
vechile caverne cu mirosuri cenuşii
îmi bat la uşă
toamna.

Tăcerea mutului pământ
ajuns acum ruină îmbătată de
mult prea multe drumuri
colorate.

Zadarnic urlă în extaz
amurgul.
Ecoul lui e putred de
uitare şi poate
răguşit de-atâta
toamnă.

Din întuneric,
văd un lut care se naşte
şi-mi pare-a fi,
înălţătoare peste toate,
învierea.

Notă de subsol

Citesc în ochii orbilor
tăcerea şi
o cufund cu mine.
Transfigurate,
gândurile-s versuri îngheţate într-o
lumină stinsă de
umbra unui candelabru.

Stingher,
nu-mi regăsesc privirea,
măcinată în valuri de orbire,
dar înţeleg
tăcerea.

Ceramică

Sufletul meu
e decorat cu ceramică interioară
din vremea moluştelor şi a viermilor de mătase,
din vremea drumurilor roase de molii şi din
toate celelalte vremuri în care
frunzele cântau la umbra copacilor
triolete.
Am şi o columnă în mine şi
câteva desene ciudate cu
tot felul de măruntaie scurse din lume.
Vei găsi acolo
multe dintre luptele mele cu
echinocţiile şi solstiţiile,
multe războaie civile din mine,
ca pe fiecare columnă,
de altfel.