Propoziții pretențioase – Amușeai
Și pentru că am lămurit cine la cine și cât și cum….
O biată milă omenească – nu s-ar spune și nu „se cade” la un tip care trăiește și prosperă din nenumăratele amânate achitări -, de la cine nu trebuie la cine nu e necesar. Nu c-ar deborda Bobiță de lovele, nici că n-ar fi „demn” de pomeni, însă oricâte păcate pe capul unui amanetar, izbăvirea nu poate veni de la unul în aceeași măsură lipsit de creier și recunoștință. Lăsând perorările pe tema acțiunii și reacțiunii, după episodul introductiv ne-am intrat în pâine. Și în mână. Muncind etapă cu etapă. După descinderea pe nou la Zoița, după câteva zile petrecute la serviciu, lenevise un dram – doar în mine – meseria. C-un pic de soare – iar îmi revine în minte inepția cu astrele și cu iluminarea slabă spre univers precum becurile noaptea – năzdrăvan și uzând de unealta demolatorului, c-un picior ancorat în panta acoperișului de pe spate, singur pe casă – Cristi „o tulise” în Obor după cinci lanți de lemn -, mi-am încordat mușchii, am detașat ultima dintre bucățile prinse în jocul vizual drept „bulgărește” după tata, ulterior părerii că „șahul” de dreptunghiuri se numește „fartir” de când meseria tinichigerie, cu tesla, următoarele foi cu cazmaua, doar până la trei sferturi din suprafață pe lungime. Unsprezece rânduri de sus în jos, cinci bucăți din fiecare. Nu ca altă dată când nu mi-aș fi pregetat să „rad” toată tabla, indiferent de consecințe. Ocazie cu care să mă tot consider ghinionist, iar tata profet. Chiar Dumnezeu în persoană. Era suficient să declare oral ploaie că se isca din senin, în mai puțin de câteva zeci de minute sau doar câteva ore, o adevărată tornadă. Mă amăgeam pe atunci că pot reacoperi tot în timp util. Ceea ce era în mare parte adevărat. Mica măsură în care nu mă puteam ține de cuvânt, un colț, lăsându-ne să așteptăm uneori zeci de minute, timp suficient să fiu dojenit pe tonul specific, cu cristos de mamă, anaforă și „copilire” pe cât eram de mare. Preferam în acele momente să nu mă fi apucat niciodată de tinichigerie, căinându-mi în minte anii de când am fost nevoit să îmi rup oasele pentru un trai deloc decent, găsind în amintirile din copilărie mai multă satisfacție în lucrul la andrele, gherghef și ingliță, sub îndrumarea coanei Nela. Bunica. Amărâre care trecea imediat după ploaie, după potopul lui Călin, după primele ciocane administrate cuielor și tablei. Nici pomeneală de strop. De sus nu curgeau înspre sol și mai ales înspre cucurigul casei decât vrăjmașe raze, vipia întruchipată, arșița a mai nenorocită. Nicio rugă spre cer ascultată, nicio dorință de umbră împlinită. Amuletă, totem protectoare? Ba! N-ar fi funcționat niciuna în acele 3 zile de foc. Datul dat…. Și totuși. În prima zi, după patru rânduri fără vreo patru bucăți, s-a întunecat deodată și a turnat ca pe vremea lui… tata. Sau Noe. E același lucru. Bobiță prezent, speriat că îi plouă înăuntru. Pe bună dreptate. O linie de jos în sus, unde rămăseseră douăzeci de centimetri de scândură neacoperită și în zona celor patru table nemontate, deși peticisem rapid – până s-a udat tricoul și jirloia din el un pârâu -, tot au mai rămas spații prin care picăturile enorme au intrat ușor și erau gata să păgubească și mai rău de cât făcuseră în trecut intemperiile. Deasupra tavanului de rigips, care oricum era deja compromis pe alocuri, avea două celofane: unul direct peste el și unul suspendat la vreo trei metri mai sus. În rest, am „peticit” cu tingiri, ligheane și încă vreo două recipiente salvatoare, peste placa de ciment turnată ca tavan al holului.
