Spații culturale nr. 11 (5)

MAJA VIDMAR (SLOVENIA)

Maja Vidmar s-a născut în 1961, la Nova Gorica şi trăieşte actualmente la Liubliana, oraşul în care s-a consacrat. A publicat trei volume de poezie: Distanţele corpului (1984), Maniera de-a lega din nou (1988) şi La picioare (1998). O selecţie din poezia sa a apărut în Austria sub titlul Liebhaftige Gedichte, iar în Croaţia i-a fost editat volumul Akt (1999). Poezia ei a fost tradusă în reviste din mai multe ţări.

Ultimul sărut

Sabia ridicată
e un cer deasupra inimii
care, cu respiraţia tăiată,
atinge buzele,
palatul de deasupra limbii
e cel ce, fără detaşare, ia gustul inimii.

Acest niciodată
taie cu precizie,
acest niciodată
nu trece niciodată.
În gură palpită
gustul de metal neted al sărutului.

Lui Dumnezeu

Forma nu este
un accident ce zboară decorativ.
Când te năpusteşti
şi îţi ratezi ţinta, murdăreşti cearşafurile şi
asemenea unui mort locuieşti în raţiunea ta,
pentru ca tot ce a mai rămas să existe doar
în mine, priveşte, vezi,
sunt a ta şi sunt urâtă.
Aşa cum tu m-ai lăsat.

Poem

Dacă tu vei chema pe o alta,
limba ţi se va despica.

În ceea ce odată mi-a fost dat,
acolo vei merge să arzi.

Vei rămâne mut şi fără de cuvinte
ce vor răsuna doar pentru mine.

Îţi vei ascunde ochii
în care pândeşte amintirea.

Îi rămâne doar un singur fel de-a zbârli
părul tău deja ciufulit?

Dacă ea se va atârna cu buzele de chipul tău,
se va îneca în ale mele.

În româneşte de Ion Cristofor

Iulian MOREANU

Contestaţie admisă

Stătea la fereastră şi mânca o îngheţată. Se sprijinea probabil cu coatele pe pervazul din interior – într-o mână ţinea paharul de plastic alb, iar cu cealaltă mânuia preocupată o lopăţică minusculă, tot din plastic, cu care dădea impresia că se juca, tot învârtind-o în toate părţile, de parcă modela şi rotunjea conţinutul cutiei; scotea apoi porţii aproape homeopatice de îngheţată de culoare verzuie pe care le aşeza cu grijă maximă pe vârful rozaliu al limbii. Precis că şi fredona un cântec, doar aşa, pentru ea, întrucât îşi legăna uşor capul, ca aceia care ascultă rupţi de realitate muzică la căşti. Cu toate că eram în continuare supărat pentru amenda pe care o încasasem nu cu mai mult de o jumătate de oră în urmă, n-am putut să nu mă opresc în dreptul ferestrei duble – una dădea spre stradă, iar cealaltă era deschisă spre interiorul clădirii – pentru a o privi cu mai multă atenţie; îmi amintea de cineva…
Preţ de câteva secunde, nu m-a văzut, apoi m-a simţit şi mi-a aruncat o privire curioasă, pe care şi-a ridicat-o din cutia ce se pare că rămăsese goală:
– What?
– Nimic… Treceam pe-aici şi pe moment mi s-a părut că semănaţi cu cineva…
Mişcându-şi a mirare, în lateral, mâinile, în timp ce-mi adresase întrebarea aceea de cinefil, îşi atinsese nasul cu lopăţica şi ultima bucăţică de îngheţată se lipise de el, dându-i un aer hazliu, cu atât mai mult cu cât nu sesizase acest lucru. Încerca să fie, ori poate chiar era serioasă, însă picul acela de îngheţată din vârful nasului strica totul; avea o figură atât de drăgălaş-caraghioasă, încât reuşi, în numai câteva clipe, să mă amuze până la a fi gata să izbucnesc în râs – ce putea fi mai hazos decât să vezi o femeie frumoasă, uşor nedumerit-furioasă privindu-te serios, autoritar-didactic şi având îngheţată drept pe vârful nasului? Se afla, evident, într-o situaţie penibilă, dar cum aş fi putut să i-o spun? Era de-a dreptul dulce, îşi deschisese larg ochii a căror culoare nu o vedeam bine din cauza puternicei lumini de afară şi se părea că răspunsul meu nu o lămurise deloc; bineînţeles că nu crezuse o iotă din ce îndrugasem în bâlbâiala mea.
Am început totuşi să râd, pe cât de reţinut am reuşit, ca să nu par mitocan; cel mai bine ar fi fost poate să plec şi să las lucrurile aşa, dar ceva nelămurit mă reţinea în loc. Se vedea, materialmente, cum devenea, gradual, furioasă, şi mă pregăteam să înfrunt în tăcere o descărcare de afecte, aşa cum şi meritam, de altfel, dar ea n-a scos un cuvânt; a avut în schimb o cu totul altă reacţie, total neaşteptată: a scos limba la mine, ca o puştoaică răzgâiată, apoi mi-a aruncat cutia goală de îngheţată în cap, după care s-a întors cu spatele şi a dispărut. M-aş fi aşteptat, nu ştiu de ce, să aud în urma ei un zgomot de tocuri pe ciment, dar dinspre fereastra rămasă liberă nu răzbătea nici cel mai slab sunet. M-am aplecat, am ridicat de pe trotuar cutia de plastic şi am aruncat-o într-un coş de gunoi aflat în apropiere. Am oprit apoi un trecător şi l-am întrebat unde pot plăti o amendă auto. Păi, aici, mi s-a răspuns cu o urmă de compătimire în glas, eram chiar lângă instituţia cu pricina, trebuia doar să o ocolesc şi să intru pe partea cealaltă.
Aproape că eram sigur că o să mă întâlnesc cu aceea care mă lovise ceva mai devreme cu cutia de îngheţată şi, cu acest gând, aproape călăuzitor, mi-am smuls tălpile pantofilor din asfaltul înmuiat de soarele năucitor şi am pornit-o spre locul în care urma să las ultimii bani pe care îi mai aveam la mine. Am ocolit clădirea aflată la o intersecţie, chiar pe colţ, am intrat, şi m-am oprit la primul ghişeu întâlnit în cale. Nu era nimeni în faţa lui, eu eram unicul „contribuabil” de la acea oră, aşadar se părea că voi rezolva foarte repede problema, dar, până la urmă, nu avea să fie aşa.
De cum m-am aplecat spre ghişeu, funcţionara de dincolo de geamul gros şi mat, în care era tăiat un semicerc m-a întrebat direct şi plictisită „cât?”; am zis cu voce gâtuită „39 de lei” (asta însemna jumătate din amendă), mi-a scris la repezeală o chitanţă – am avut chiar impresia că o avea gata completată şi nu a trebuit decât să treacă numele meu –, dar când i-am spus că nu sunt din localitate a trasat o linie pe o diagonală a chitanţei şi mi-a zis că trebuie s-o plătesc în oraşul în care am domiciliul. Am dat să pun o întrebare, dar n-am mai avut cui – funcţionara s-a ridicat de pe scaun cu o vioiciune de neimaginat şi s-a topit pur şi simplu după o uşă aflată în spatele ei; nici n-am văzut când a deschis-o, cred că s-a teleportat.
M-am văzut obligat să ies din clădire, pentru că alte motive de a mai întârzia pe acolo nu mai aveam, lămuriri nu aveam cui cere, fiind în continuare singura persoană de pe holul acela cam sordid şi întunecos şi parcă şi din întreaga instituţie, în plus, vlăjganul în uniformă descurajatoare, de la intrare, care asigura paza, mă luase la ochi de cum intrasem şi îi simţisem tot timpul arsura privirii în ceafă.
Părăsind clădirea aceea pe care abia acum o vedeam cât de rău arăta, mi-am zis că cel mai bine ar fi fost dacă mai întâi aş fi luat la rând toate ghişeele şi birourile pentru a vedea dacă nu dau de femeia de la fereastră.
De fapt, când i-am spus că seamănă cu cineva, nu prea minţisem, atâta doar că lucrurile trebuiau puţin explicate, nuanţate, deşi erau cam greu de crezut, şi asta aş fi dorit să-i explic în cazul în care aş fi întâlnit-o. Sigur, ea fusese – şi avusese toate motivele să fie – convinsă că nu puteam fi decât un tip care încerca să intre în vorbă cu ea, să o „agaţe”, şi care începea, în pană de idei, total neinspirat, cu mult fumata „scuză” a asemănării cu cineva…
Adevărul era, totuşi, de partea mea, în sensul că într-adevăr semăna cu cineva, dar – şi aici începea tot misterul şi farmecul acestei întâmplări – semăna, cum să zic? cu portretul unei femei pe care mi-o descrisese un prieten. Acesta o văzuse prima dată pe femeia respectivă stând la ocazie pe traseul pe care el îl parcurge între două judeţe, de acasă, din C – în M, unde este profesor la unul din cele două licee. Deşi o vreme încercase s-o ignore, mi-a zis că, până la urmă, nici el nu-şi dădea seama cum, a simţit că se îndrăgostise de ea. Ei, bine, după mai multe ezitări, într-o zi în care ploua cumplit, a luat-o cu maşina. A trecut însă prin nişte experienţe ciudate cu acea femeie, ce puteau să se termine cu un accident fatal. Femeia a dispărut apoi în mod inexplicabil în ploaie şi, deşi în acea zi nu prea reuşise să se uite cu atenţie la ea, la câteva zile şi-a amintit-o în amănunte atât de mici că se întreba dacă nu cumva portretul ce rezultase şi pe care mi-l relatase nu era decât rodul propriei sale imaginaţii. Aici şi era toată problema, şi anume că femeia de la fereastră semăna perfect cu descrierea ciudatei femei pe care o întâlnise prietenul meu, Alexandru.
– Mă căutai?
Ieşisem din clădirea igrasios-răcoroasă şi chiar dacă simţeam cum căldura de afară aproape că îmi oprea respiraţia, mă simţeam, în mod neaşteptat, bine; rămăsesem cu banii, cel puţin până când aveam să ajung acasă, şi deocamdată acesta era lucrul cel mai important.
Întrebarea îmi era evident adresată, iar femeia – cea care mă lovise cu cutia de îngheţată – aştepta să mă dezmeticesc. Stătea la o jumătate de metru de mine, nu-mi pot da seama cum de ajunsese acolo, şi de-abia acum l-am crezut şi înţeles pe Alexandru de ce se îndrăgostise de ea numai şi doar privind-o din fuga maşinii – pentru că desigur ea era; parcă auzeam în minte descrierea entuziastă pe care mi-o făcuse profesorul şi, cu fiecare cuvânt al lui pe care mi-l reaminteam, simţeam cum pur şi simplu se întrupa ea, prindea contur, bucată cu bucată, ca un puzzle organic, viu. Într-adevăr, acum puteam spune cu certitudine, nu văzusem până atunci o femeie mai frumoasă ca ea, iar ochii-i într-adevăr, violeţi, aşa cum spusese Alexandru, mă fascinau şi mă făceau să mă întreb dacă poate exista cu adevărat aşa ceva.
Simţeam chiar cum – stupid – eram gelos pe cel ce ar fi avut norocul să se afle mai des în preajma ei, pentru că trebuia să fi avut un amic sau un iubit, de nu cumva o fi şi căsătorită. Ce putea căuta pe-aici, printre amărâţii de noi, muritorii de rând, când locul ei ar fi fost prin cine ştie ce locuri exotice, dacă nu chiar în Olimp? Şi cum de ştia că vreau, şi, mai ales, că trebuie s-o văd? Dar, mai cu seamă, de ce s-ar uita la unul ca mine? Am privit-o intimidat şi am simţit, nu ştiu de ce, că-mi putea ghici toate gândurile. Am înghiţit în sec, ca un puştan la prima întâlnire, mi se uscase gâtul, nu mai aveam salivă şi nu puteam rosti nici un cuvânt.
– Nu, nu sunt eu… zise.
– Nu înţeleg…
– Am zis că nu sunt eu… Violanda, cea de care ţi-a povestit prietenul tău, Alexandru. Sunt sora ei geamănă…
Am rămas înmărmurit. N-aş fi putut crede în viaţa mea că cineva îţi poate pătrunde în minte, deşi, cum am mai spus, avusesem clară senzaţia că reuşea să-mi ghicească gândurile. Sau, să fi fost vorba de vreo farsă? În ce sens, însă? Ar fi trebuit ca eventual Alexandru să fie şi el pe aici, pe undeva, privind complice la buimăceala mea – dar acest lucru era imposibil, pentru că-mi spusese că nu o mai întâlnise de când trăise întâmplarea aceea stranie şi, în plus, era în vacanţă şi plecase chiar ieri cu o grupă de elevi într-o tabără, la munte, de unde, de altfel, mă şi sunase ca să îmi spună că ajunseseră cu bine. Ce idei prosteşti îmi puteau trece prin minte! Era absolut stupid – ce farsă visam?
– Chiar aşa, nu e nici o farsă! Sunt chiar sora Violandei…
– Şi-atunci, cum de ştiţi…
– Mi-a spus ea.
– Dar pe mine cum de mă cunoaşteţi?
– Ei, asta nu pot să spun… Şi poate nici nu ar fi bine să ştii…
Stăteam lângă ea, pe o bancă încadrată de două sălcii cu coroane uriaşe, într-un părculeţ ce părea a se afla în centrul oraşului, în apropierea unei statui ce reprezenta un soldat ţinând în mână o armă cu baioneta ruptă de la jumătate şi nu mă întrebam cum şi când ajunsesem acolo. În mână ţineam un proces-verbal care atesta faptul că pe strada… circulasem cu astronomica viteză de 63 km/oră şi ca atare, conform art. nr… din…
Femeia care, iată, mânca o altă îngheţată, dintr-o cutie asemănătoare cu cea pe care mi-o aruncase în cap îmi luă hârtia din mână, o citi şi se puse pe râs. Râdea cu aşa poftă, încât m-am trezit râzând, la rându-mi, nepăsător şi relaxat.
– Asta e… am zis. Am greşit, plătesc, deşi…
– Poţi să faci contestaţie.
– Fac pe naiba… N-aş câştiga în veci!
– Nu se ştie…
– Sunt şi din alt judeţ… De când e lumea, poliţiştii din judeţele noastre îşi vânează reciproc „clienţii”…
– Of, Gabi, Gabi… zise femeia, iar îţi arde de glume…
– Cine… cine e Gabi?… am îndrăznit să întreb, deşi răspunsul era de bănuit dar parcă refuzam să-mi fie confirmat.
– Cine să fie? Cine bănuieşti… poliţista…
De-a dreptul consternat de faptul că o cunoştea şi pe poliţistă, ba, încă, se părea, destul de bine, şi la rugămintea ei, m-am trezit relatându-i cum se întâmplaseră lucrurile.
Avusesem anumite motive să vin singur până la barajul de la Paltinu. La întoarcere, după ce urcasem serpentinele şi făcusem la stânga, angajându-mă pe drumul spre oraş, aproape de terminarea acelei lungi porţiuni drepte, m-a oprit o poliţistă atât de tânără încât părea că abia intrase în adolescenţă; fiind totuşi în uniformă, cred că doar ce terminase şcoala, dacă nu cumva era în practică. Salută respectuos, se prezintă, agent cutare, n-am reţinut numele („Gabriela Arsenie”, zise femeia care tocmai terminase de mâncat îngheţata) şi-mi cere documentele. Pentru ce, întreb, ce am greşit? Întreb, ştiind că nu poţi fi oprit în trafic decât pentru motive bine întemeiate (doar dacă nu e vorba cumva de vreun „filtru”, sau, mă rog, o altă acţiune „organizată” – îmi spusese şi mie un amic). Cu ce viteză aţi circulat? Domnişoară, zic, nu sunt un vitezoman, cunosc legea, ştiu limitele de viteză… Şi cu ce viteză aţi circulat? întreabă ea zâmbind. Oricum, sub 60 pe oră, zic. Duce staţia la gură: cu ce viteză a circulat autoturismul… nr…? Din staţie se aude un răspuns metalic: autoturismul, marca… de culoare… numărul… venind dinspre… a fost înregistrat circulând pe raza localităţii… cu viteza de 63 km pe oră!… Vedeţi, zice poliţista – cu cât aţi depăşit viteza admisă? Cu 3 km, zic. Nu, cu 13, zice ea. Da, zic, dar de la 50 la 60 e voie… Deci sunt 3. Nu, dacă viteza a fost peste 60, atunci se consideră 13! Avea dreptate. Am încercat să aduc un alt argument – real, de fapt. Domnişoară, am ajuns din urmă şi apoi am depăşit o căruţă – aceasta, căruţa plină cu fier vechi de provenienţă dubioasă tocmai ajunsese în dreptul nostru, „săr’ mâna, donşorică poliţistă!” i se adresă mustăciosul tuciuriu ridicându-şi o pălărie neagră şi mare cât o umbrelă de plajă -, şi dacă mergeam cu 50, 50 şi ceva, depăşind-o, desigur că am apăsat acceleraţia şi pentru câteva secunde normal că am depăşit viteza legală, dar nu cu mult, abia am ajuns la 63, şi asta nu e viteză să spargi norii, şi, repet, câteva secunde, cât îţi ia să depăşeşti o căruţă, doar nu era să stau în urma ei până unde merge ea, apoi am revenit pe dreapta şi am circular regulamentar. Sigur radarul a fost citit în timpul celor câteva secunde, care nu sunt relevante pentru întregul meu parcurs. Puteaţi să reduceţi viteza în urma căruţei, apoi o depăşeaţi cu 30, 40… Uite că la asta nu mă gândisem… Dar care altul, în locul meu, ar fi procedat astfel?
Mă înfierbântasem, mai ales văzând privirea imperturbabilă a tinerei poliţiste. Mă privea cu atenţie, chiar schiţase un zâmbet ce-i rămăsese pe buze şi lucrul ăsta era singurul amănunt ce-i scăpase necontrolat cu ocazia acestui examen de exigenţă şi fermitate pe care eram sigur că-l dădea, avându-mă pe mine drept „material didactic”. Fusesem cât se poate de logic (la fel şi ea, mai ales chestia aia cu reducerea vitezei şi apoi depăşirea, mă dăduse gata) şi de sincer.
Această infracţiune… „contravenţie, domnişoară, eventual contravenţie”, mi-am permis s-o corectez, se… „se sancţionează…”, se sancţionează, mulţumesc, vă daţi seama că ştiu şi eu… cu… şi zise cuantumul amenzii şi numărul de puncte care o însoţea. În tot acest timp a completat procesul-verbal. Aveam ceva de declarat? Nu, recunosc contravenţia comisă. Re-cu-nosc con-tra-ven-ţi-a… a mai completat şi m-a rugat să semnez. Am primit un exemplar. Evident, puteam face contestaţie… etc., etc., mi-a întins permisul şi talonul şi mi-a urat o zi bună.
Asta fusese. Formal, eram în culpă. Pe de altă parte, însă, omeneşte vorbind… „Iar aţi ieşit bă, la vânătoare? Tot ca pe vremuri?… Asta vă învaţă ăia bătrâni?… Fir-aţi ai draculii dă jigodii să fiţi!…” Dintr-o Dacie ca vai de lume, care circula însă sub viteza legală (de fapt, nici nu lăsa impresia că ar fi fost capabilă de o performanţă mai mare), prin geamul lăsat jos un zdrahon nebărbierit, în maiou albastru de plastic cu găurele, aruncă vorbele alea de ocară fără nici o reţinere, probabil ştiind el ceva. Poliţista se întorsese deja cu spatele, se îndepărtase de maşina mea şi cu siguranţă s-a prefăcut că nu aude.
– Ioniana… zise femeia după ce i-am terminat de povestit păţania prin care trecusem, acesta este numele meu…
Nu mai auzisem vreodată un astfel de nume şi mă întrebam de unde ar putea veni – era, oricum, o combinaţie a două nume; unul era sigur, Ion – dar al doilea? Acesta era desigur o prescurtare, de la Ioana, sau poate de la Mariana, sau era pur şi simplu Ana, cu un „i” în faţă, sau… Mai erau, evident, şi alte variante, la care totuşi nu avea rost să mă gândesc, mai ales că femeia de lângă mine aştepta probabil să mă prezint. Alexandru îmi spusese că ciudata aia pe care o luase cu maşina, şi care, pe cât de frumoasă, pe atât de dusă era… îi ştia totuşi numele şi chiar şi faptul că publicase o carte (ba o şi citise!) – păi, dacă ar fi fost surori gemene ar fi însemnat că şi aceasta să-mi ştie numele, cel puţin pentru simplul motiv că ăştia, gemenii, citisem, au nişte capacităţi psihice aparte… Ba, n-avea nici o legătură! M-a bătut soarele în cap cam tare, asta e! mi-am zis şi m-am întrebat de ce nu mă duc în parcarea în care îmi lăsasem maşina şi să-mi văd de treabă. M-am ridicat de pe bancă:
– Dacă nu vă supăraţi, eu aş cam pleca… Mi-a părut bine că v-am cunoscut.
I-am întins mâna.
– Mai stai puţin… Nu mi-ai spus, totuşi, cum te numeşti.
M-am aşezat la loc, ascultător. Cred că aveam un aer de tâmpit sadea.
– Ar avea vreo importanţă? am întrebat-o.
– S-ar putea… Da, cu siguranţă s-ar putea… De fapt, mai mult ca sigur. Sau… mă rog…
– Dar, mai devreme ziceaţi că mă cunoaşteţi… şi pe prietenul meu, Alexandru… Nu mai înţeleg nimic şi, sincer să fiu, am, aşa, un sentiment de… Nu interpretaţi greşit, dar nu în fiecare zi te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, dar care totuşi seamănă cu o persoană pe care ţi-a descris-o un amic şi care, acel cineva (dumneavoastră), zice că e sora geamănă a „persoanei”, ba, mai mult, îl cunoaşte şi pe prietenul meu, chiar şi pe mine, fie şi dacă doar sugerează lucrul acesta (fără să-mi spună cum şi de unde – pentru că „n-ar fi bine!”), în schimb nu ştie cum mă numesc… Am rezumat, de fapt, această întâlnire care m-a tulburat teribil…
– Tu ai vrut să mă întâlneşti!… Şi, de fapt, ştiu cum te numeşti, şi multe alte lucruri, nici nu-ţi dai seama cât de multe… Aşa e, eu şi Violanda… Lasă, însă… Voiam doar să mai continuăm puţin discuţia… Dar chiar că m-am cam supărat… Ce atâta?… Crezi că ai nimerit într-o poveste? Eşti într-o realitate cât se poate de normală.
Mă zăpăcisem de tot. Într-adevăr, ceva mai devreme mă întrebasem dacă nu cumva visez sau dacă nu sunt asemenea unui personaj care se trezeşte într-o lume paralelă – îmi venea să mă ciupesc, să văd dacă încă îmi mai funcţionează o parte din simţuri. Parcă îl auzeam pe Alexandru povestindu-mi întâmplarea petrecută cu Violanda „lui” spre sfârşitul anului trecut: aceleaşi lucruri de neînţeles, încărcate de mister şi sucitoare de minţi, dar totuşi fascinante şi încântătoare, chiar, până la un punct, totuşi, când se instala angoasa. Exact ca un drog uşor care luat în cantităţi mari ajunge să facă rău. Ce fel de fiinţe erau aceste două femei? Dacă or fi două şi dacă, într-adevăr, or exista sau nu sunt decât rodul imaginaţiei – a cui imaginaţie? A lui Alexandru, mai întâi – şi acum, a mea? Mai că îmi venea s-o ating, aşa, din întâmplare, să văd dacă are, totuşi, corporalitate, dar mi-am reprimat imediat acest gând, de teamă să nu mi-l ghicească (dacă nu cumva era prea târziu şi îl şi aflase), pentru că, aşa cum îmi spusese şi Alexandru despre Violanda, nu apucai bine să gândeşti ceva că imediat îţi şi dădea replica la ideea respectivă, de parcă ai fi exprimat-o în gura mare. Şi, la rându-mi, mă convinsesem că şi „geamăna” era capabilă de acest lucru.
– Atunci, am zis ridicându-mă din nou de pe bancă, eu aş cam pleca din realitatea asta normală… Glumesc… Trebuie să ajung acasă, am nişte treburi de rezolvat… Încă o dată, mi-a părut bine…
– Nu ai nici o treabă… ştiu foarte bine… Mai bine, zi că ţi-e cam teamă… să nu fiu cumva vreo nebună… Oricum, o să ne mai întâlnim. Dar, dacă totuşi ai nevoie de ceva, ori vrei doar să mă vezi, e de-ajuns să te gândeşti la mine… mai zise, zâmbind, de parcă amândoi ne lăsasem antrenaţi într-o discuţie amical-ironică, din care niciunul nu credea însă absolut nimic din ceea ce spunea celălalt, ca într-un joc plin de şicane şi presupuneri fantezist-livreşti.
– Neapărat, i-am răspuns continuând să joc farsa asta absurdă, neapărat… Chiar mi-a făcut plăcere că v-am întâlnit. Sărut mâna!…
Ea chiar mi-a întins mâna şi i-am strâns palma uşor, aproape neruşinat-aluziv.
– Pa!
Ajuns în parcare, m-am suit în maşină şi am stat vreo două, trei minute să-mi trag sufletul şi să mă liniştesc. A trebuit să deschid toate cele patru geamuri, pentru că înăuntru era o căldură atât de mare că mă miram cum de nu începuseră să se topească ornamentele de plastic. Stăteam năuc pe scaunul care mă frigea, simţind că-mi explodează capul în fierbinţeala aia de iad şi nu-mi venea să cred că, în urma amenzii aceleia stupid încasate, lucrurile evoluaseră astfel încât mă alesesem cu o experienţă de viaţă incredibilă. Când îmi povestise Alexandru întâmplarea cu femeia aceea misterioasă, unele aspecte am fost tentat să le pun şi pe seama imaginaţiei sale de scriitor, dar, acum, îmi era mai mult decât clar că astfel de lucruri se pot totuşi întâmpla. Abia aşteptam, când mă voi întâlni cu Alex, să-i povestesc prin ce trecusem. Ba, o să-l sun imediat ce ajung acasă.
Am dat vreo trei, patru chei până a pornit motorul şi am ieşit din imensul dreptunghi betonat, aproape gol, după ce am achitat contravaloarea a două ore de staţionare; bariera parcării s-a ridicat şi mi-a dat liber. După câteva zeci de metri de rulaj pe lângă alte maşini ce stăteau amorţite în apropierea trotuarelor de pe asfaltul cărora se ridicau valuri de căldură, am virat la stânga, pe drumul spre casă.
Direcţia aceasta m-a încadrat însă spre cunoscuta intrare în oraş, imediat după terminarea serpentinelor, şi m-am trezit în faţă cu un drum drept şi liber care parcă mă îmbia să apăs pedala de acceleraţie. Tentaţia era uriaşă, dar am reuşit să mă abţin; în plus mă simţeam şi puţin obosit, mai degrabă eram toropit de căldura din ce în ce mai mare, pe care n-aveam cum s-o combat, cu toate că geamurile rămăseseră coborâte, maşina neavând aer condiţionat – de fapt nu mă grăbeam deloc. Am depăşit un biciclist epuizat, apoi am redus mult din viteză, pentru că nu ştiam ce intenţie avea căruţaşul din faţa mea. Se uita şi în stânga, şi în dreapta, nici el parcă nu ştia încotro s-o ia, mai ales că se vedea, undeva, nu prea mult în faţă, o intersecţie, precis căuta o stradă, ca şi cum n-ar fi fost de prin partea locului. S-a decis până la urmă şi şi-a continuat drumul înainte. L-am depăşit şi, în foarte scurt timp, am ajuns în dreptul unei poliţiste. Stătea pe trotuarul spart de rădăcini de copaci şi-şi scosese cascheta pe care o folosea pe post de evantai. Frumoasă foc („da’ le-aleg şi ăştia…”), mi-a zâmbit în momentul în care am trecut pe lângă ea. Sau poate mi s-a părut. Ori aşa aş fi vrut. I-am făcut amical cu mâna. Acum chiar a zâmbit. Era Ioniana.

TRAIAN CRISTEA

Poetul

El alunecă în hăuri unde dorm tăceri de pietre,
Se înalţă de sub gânduri pân’ la bolta înstelată,
Soarbe-n venele-i durute tot suspinul unor vetre
Bântuit de-o sete-n care curge taina lumii toată.
Nu-l treziţi când pune capul pe o stâncă măcinată,
Nu-l chemaţi când prin deşerturi rugăciune el îşi face.
El tot caută o piatră unde-o şoaptă-i ferecată,
El tot scormone în raze unde suferinţa zace.
Din căderi învaţă zborul către stele cu încetul,
Chiar de aripile-ndură suferinţe zeci şi zeci,
În regatul lui de aştri condamnat va fi poetul
Meteor să lumineze lumii aspre în veci de veci.

La curtea Doamnei Poezii

La curtea Doamnei Poezii,
demonii beau din vecie,
îngerii sorb ruga cea vie
în timp ce cântă aezii.
Monştrii sacri dau bineţe,
lunecă cerul în gânduri
şi respiră tinereţe.
În poeţi, doruri nebune
ard năvalnic fără moarte
când rostirea se desparte
în sublim şi în tăciune.
Joc de flăcări vinovate
inimile le frământă.
Cine oare le descântă?
Cine pune har în toate ?
Din înalt, pe o fereastră,
furiş Domnul azi priveşte,
miruind dumnezeieşte
Arta-jertfa cea albastră.

Tânguiri

Iisuse al versurilor
răstignite,
nu rănile mă dor,
ci crucea de aer…
Nu oţetul şi coroana de spini
mă ard, mă chinuiesc,
ci cuvintele hulitele, rănitele…
Auzi-le la picioarele Tale
Cum se tânguiesc…!

Motivaţie

Nu cânt să cuceresc hotare,
Mi-e slova botezată-n râul
Ce are buzele de sare
Şi basmele Bisocii – brâul.
Mă-nchin la morţii traşi pe roată,
Ei mi-au lăsat în cârcă dealuri
Spălate cu sudoarea toată
Din anii cruzi, brăzdaţi de valuri.
Ei mi-au lăsat în sânge steme,
Păduri ce nu sunt de vânzare,
Ciobani ce-au legănat prin vreme
Poveşti cu tâmpla-n Ursa Mare.

Nu cânt să-mpăunez regatul
Purtat în colţul stâng de suflet,
Îmi port prin temniţe tărhatul,
În vinovat amurg de umblet.

Semne

Când te doare sufletul, e semn
că morile de vânt macină
căderile în brumele din noapte;
când îţi plânge sufletul, e semn
că liliecii gândurilor au căzut din cuib
şi s-au lovit de razele lunii.
Dacă lacrimile sufletului
s-ar vărsa în afară, el ar seca
şi şi-ar pierde veşnicia.

Când îţi plânge inima, e semn
că tu eşti chematul să-mbraci cămaşa
înspinată a altui Iov brăzdat de
alt fel de lacrimi.

Încă exist…

Poate m-aţi confundat cu umbra aceasta,
În care zilnic mi se ascunde ţeasta
Plină ochi de flăcări când afară ninge,
Nici măcar una nu se mai poate stinge.

Poate m-aţi confundat cu fratele de dor.
Stelele gândului lăcrimează de zor .
Nu aruncaţi piatra, nu mai pot fi ucis,
Demult am căzut între versuri şi abis.

Nici chip nu mai am pentru drumul cel mare,
Până şi moartea mi s-a dus la culcare.
Spun vouă, şi glasul acum nu-mi este trist,
Mi-e ger şi mi-e arşiţă, deci, încă exist.

Rămân risipă

Oraşul meu, cu umbrele prădate
de cine ştie ce zeu neantizat,
se cuibăreşte în visul irizat,
uitând de sfânta lui identitate.

Mă simt risipă sub aştrii uitării
demult înecaţi sub tâmpla celor duşi,
lupii din gânduri se lasă seduşi;
uimit ascult culorile trădării.

În juru-mi se ţes nămeţi de tăcere;
nici lacrima icoanei nu se-ndură
să licăre în clipa prematură;
e-o liniştea de-naltă priveghere.

Văd căzând peste pârtia durerii
acel suspin stropit cu flori amare,
rămân risipă, albastră strigare,
să dau socoteală călăului serii.

Rai interzis

M-aştepta pe-al raiului culoar
un sfânt de tămâie, un minut doar
să-mi arate pe frunze ce-am scris,
să-mi privesc viaţa şi marele vis,
să-mi privesc moartea cuceritoare,
pentru că-i aşa lungă şi mare.
L-am consolat pe dată, i-am zis:
„E-n zadar, preasfinţite, sunt convins,
Nu există Rai pentru acel ce-a învins.”

Radiografie
– pantum –

Să privesc adânc în mine,
Să-mi văd morile de vânt,
Păcatele cristaline
Să-mi pătrundă în cuvânt.

Să-mi văd morile de vânt,
Luminând versuri damnate,
Să-mi pătrundă în cuvânt
Rănile însângerate.

Luminând versuri damnate,
Bruma nopţii să mângâie
Rănile însângerate
Din poeme de tămâie.

Bruma nopţii să mângâie
Arşiţele blestemate
Din poeme de tămâie
În artere sechestrate.

Arşiţele blestemate
Clocotesc pururi adânc
În artere sechestrate,
Când în suflet mi se strâng.

Cât din mine, Doamne…?

Cât din mine, Doamne, este împăcare?
Cât din mine, Doamne, neagră răzbunare?

Cât din mine este dragoste adâncă,
Precum visul treaz în pântec de stâncă?

Cât mă pasc, în noapte, ura, răzbunarea?
Mai e loc în mine să primesc iertarea?

Mă trezesc sub aştri zguduit de toate:
Înălţări, căderi şi zeci, zeci de păcate.

Cine să-mi arate în nemărginire
Care-i calea dreaptă către mântuire?

Sufletul, gândul, rănile…

Doamne, de ni s-ar vedea sufletul
Aşa cum este hău sau pădure,
De i s-ar putea citi urletul,
Nu ştiu cine-ar putea să ne-ndure.

Doamne, dacă ni s-ar vedea gândul
Aşa cum este negru, alb sau mov,
Ar suspina în taină pământul
Şi ar muri a doua oară Iov.

Doamne, de ni s-ar vedea rănile
Aşa cum sunt ele pe dedesubt,
S-ar cutremura toate vămile
Şi echilibrul nostru ar fi rupt.

Dorinţe…

Am vrea să fim câte puţin din toate,
S-avem şi cer, şi munte, şi pădure,
Să-l vizităm în zori chiar pe Socrate,
Măcar c-o fericire să ne-njure.

Am vrea să fim puţin izvor, fântână,
Să nu secăm, să nu ne fie frică
De setea arzătoare şi stăpână
În clipele ce-n ştreanguri ne ridică.

Am vrea să bem lumină şi vecie,
Să ne scăldăm în râuri interzise,
Să fim un lan de spice în câmpie
Şi să visăm cu pleoapele deschise.

Nu-s ostenit…

Nu-s ostenit, deşi
Planete duc în spate
Şi lacrima mă sapă
Mereu pe jumătate.
Nu-s ostenit, deşi
Eu hoinăresc prin spaţii,
Alături de Icar
Descopăr constelaţii.
Nu-s ostenit, deşi
Constant mă risipesc
În sărutări învinse.
Nu-s ostenit, iubesc.