Spații culturale nr. 11 (4)

TRADUCERI

MARI POEŢI AI IUBIRII

Dante Alighieri (1265-1321)

AI DOAMNEI MELE OCHI…

Ai doamnei mele ochi iubire poartă,
Priviri înnobilând cu-a sa privire
La trecerea-i vor toţi să o admire
Şi, salutaţi, îşi simt fericea soartă.

Dar şi neputincioşi, destinu-şi ceartă
Jelind sărmana lor neîmplinire;
Alungă ea, mânie şi mărire:
S-o-mpodobim, o, Doamne, cu ce artă!

Ea-i gând smerit şi-ndemn către blândeţe
În sufletul celor ce-i sorb vorbirea
Şi fericit rămâi din prima oară.

Surâsul său e-naltă frumuseţe
Nu-i poţi rosti, nici rezidi zidirea,
Atât de nobilă-i în tot şi rară.

BLÂND, DOAMNA MEA, ÎN ARMONII…

Blând, doamna mea, în armonii cutează
Împodobită-n haruri ca o floare,
Iar doamnele, în ea încrezătoare
Pe Domnul lăudând se-nnobilează.
Virtuţile îi sunt ca sfinte-odoare:

Nepizmuind-o, doamnele-o urmează,
Credinţă şi iubire-ngemănează
În toate cele ce îi sunt datoare.

Alte priviri privirea se smereşte
Fără-aş dori cununa strălucirii
Şi-alăturea-i oricine se-ndomneşte,

Că-n tot ce face pune-a ei nobleţe,
Încât, în gând purtând-o, a iubirii
Minune, nu e om să n-o înveţe…

Francesco Petrarca (1304-1374)

SONETUL 1

E Doamna mea,-ntre doamne, cea aleasă,
împodobită-n haruri ca o floare
şi toatele-s în ea încrezătoare
pe Domnul lăudând, se-nnobilează.

Virtuţile-s în ea, ca sfinte-odoare:
nepizmuind-o, doamnele-o urmează,
credinţă şi iubire-ngemănează
în toate cele ce îi sunt datoare.

Privirea ei orice priviri smereşte
fără-a-şi dori cununa strălucirii
şi-alăturea-i oricine se-ndomneşte,

Că-n tot ce face pune-a ei nobleţe
încât, în gând purtând-o, a iubirii
minune, nu e om să n-o înveţe…

SONETUL 132

De nu-i iubire focul meu, ce este?
Iar dacă da, ce-s flăcările-i oare?
De-i rău-n ea, cum de-i alinătoare?
De ce, de-i bună, mi-e durere peste?

De-i bucurie-n chin, de ce proteste?
Dacă n-o vreau, de ce suspin cu-ardoare?
Tu moarte vie, lung ispititoare,
Cum de înfrângi puterile-mi celeste?

Ci nici la voia-ţi n-aş putea rămâne.
Bătut de vânt spre-adâncul ce mă-mbie
Plutesc pe-o luntre şi supus durerii

Păcatele îmi port ca pe-o stihie
Nemaiştiind de mi-au rămas stăpâne:
Sunt rug în iarnă, sloi în miezul verii.

Pierre de Ronsard (1524-1585)

MIC IMN PENTRU CASSANDRA

Doar cincisprezece ani: ce frumuseţe!
Un imn pentru copilă şi femee,
Spre astre, când, privirile-i de zee
Le-nalţă, în surâs să le răsfeţe.

Ce mers-minune pasu-i, ce nobleţe!
Superbul bust, profilu-i de camee,
Ce gât gingaş, ce sâni – precum o fee
Domniţă-i a cuvântului mândreţe.

Cu ochi-i face noaptea luminoasă,
Iar mâna alintată-i alintoasă
Şi viaţa mea spre viaţa ei un jind e;

E glasu-i mlădiere măiestrită:
Se bucură, şi plânge – şi mă prinde
Cu-atare vrăji, iar mintea mea-i vrăjită!…

CEA MÂNDRĂ FLOARE

Cea mândră floare-ntre-alese flori
Şi iarba dulce,-a primăverii ie,
Mi le trimiţi cu-aleasă duioşie
Să reînvăţ pierdutele candori.

Numai aşa voi ocoli orori,
Recăpătându-mi chiar speranţa vie
Şi farmecu-ţi, ascunsă poezie,
Mi-alunge răul: lacrimi şi erori.

Chiar dacă nici natura n-are starea
Pe-Amor, bătrânul, să-l înnobileze
Tu să mă-nveţi iar pasul tinereţii,

Trecutului, ah, nu-i mai voi cărarea,
Ci, pas cu pas, în sufletu-mi se-aşeze
Iubirea, floarea primăverii vieţii.

Alexandr Sergheevici Puşkin (1799-1837)

ŞALUL NEGRU

Mi-e sufletul de gheaţă şi de dureri cernit:
La şalul negru încă mă uit ca un smintit…

Eram pe-atuncea tânăr, puternic plin de dor
Şi-o tânără grecoaică iubeam, încrezător!

Mi se părea minune, alinturi: cald noian,
Dar ceasul neferice se-apropia, viclean.

Cu oaspeţii la masă mă veseleam deplin,
Când îmi intră în casă, pe-o şoaptă, un străin:

„Cu prietenii alături petreci, nu simţi năpasta!
Da, tânăra ta greacă te-nşeală,-n clipa asta….“

L-am blestemat de moarte, l-am răsplătit bogat
Şi m-avântai călare, de robul meu urmat –

Goneam nebun spre-aceea ce-mi înşela credinţa
Şi s-aduna în pieptu-mi, un munte, suferinţa.

La pragul casei sale simţii că sunt pierdut:
Mi-erau de ceaţă ochii, iar graiul mi-era mut,

Intrai de unul singur şi, pe divanu-acel,
Se-mbrăţişa iubita-mi cu-armeanul ei mişel –

A fost precum un fulger tăişul spadei mele
Şi, din sărut, tâlharul se prăbuşi-n podele.

Jucai peste cadavrul fără de cap, privii
La chipul fetei care, pălind, se nărui –

Era de groază totul şi sângele curgea;
Grecoaica mea murise – şi dragostea cu ea.

Smulgându-i şalul negru ce i-l făcusem dar,
Mi-am şters de sânge spada, şi-am hohotit amar

Când robul meu, prin noapte, cărându-i pe-amândoi,
În Dunărea stăpână i-a prăvălit apoi…

De-atunci sărutul tandru mi s-a uscat pe gură
Şi lungi, fără de capăt, mi-s nopţile, tortură…

Ah, sufletu-mi de gheaţă-i şi de dureri cernit!
La şalul negru încă mă uit ca un smintit…

Paul Verlaine (1844-1896)

SĂRUTUL

Sărut! Minune-naltă, suav alintătoare
Ca pe-o claviatură mi te aşezi pe dinţi,
Ca nişte dulci refrene din inimă fierbinţi,
Delicii în delicii în irizări de soare!

Sonor în frăgezime, dumnezeiesc sărutul,
Plăcere fermecată, licoare-n gust unic,
Salut! A mea e cupa şi-n cinstea-ţi o ridic,
Ea-mi dăruie îndemnul când tu eşti începutul.

Nectar de Rhin ce-ncântă, sărut de-nmugurire,
Mă ţii în legănare, tristeţile-mi le pierzi
Pe gura înflorită, sărut cu ochii verzi…
Să-ţi toarne Will sau Goethe un vers de-nveşnicire.

Eu sunt doar cântăreţul umil care-ţi aduce
Aceste strofe-n taină, naive, lung alint,
Iar tu, ca o răsplată, la şoapta de argint
Te răstigneşti pe gura-i, iubire-a mea pe cruce…

SAPHO

Cu sânii – coarne scurte – cu ochii pânditori
Ca o lupoaică, Sapho, în pofte ne-mplinite,
În lung de ţărm aleargă din seară până-n zori.
Acum e-n gându-i Phaon; uitată este Rite,

Iar lacrimile-amare le varsă nesfârşite
Si părul lung şi-l smulge – oh! negre sărbători!
Păreri de rău, târziuri, îi bântuie amintirea:
Ne-mbătrânită faimă, slăvite fericiri,

Poeme-n nopţi de taină şi fără de mâhniri
Dogorâtoare-n somnul fecioarelor, iubirea.
Îi face semn Moira; ea, fără de priviri,

În valuri se azvârle chemând-o neîmplinirea,
Iar prietena-i Selena, de sus, îşi piere firea,
Talazurile negre o-nghit – zeieşti vampiri!…

Traducere RADU CÂRNECI (din volumul Mari poeţi ai iubirii, în pregătire)

Boleslaw Lesmian
(n. 22 ianuarie 1878, m.1937)

Poet, artist şi membru al Academiei Poloneze de Literatura, Lesmian a fost unul dintre cei mai influenţi poeţi de la începutul secolului XX din Polonia.

Lunca

I

Îţi aminteşti, din codru, cum capul îl scoteai
şi Lunca serii calme şi-albastre mă numeai?
Pe nume de-ai fost strigată
şi-n izvor privind odată –
mă recunosc în restul a toate în alai.

Cu zbor agale, fluturi m-au vizitat şuvoi,
cu candele, albine veniră, de-aur roi
şi însuşi Infinitul chiar
să-mi vadă verdele hotar,
privitu-m-a şi n-a vrut să plece înapoi.

Din lan, de săruţi macul, – necaz nu ştii nicicând!
Iarba de-o smulgi din ţarnă, miroase nedurând…
‘ţi-iubesc tălpile-amândouă,
c-au călcat firavă rouă,
albăstreaua cu neghina nealăturând.

Cu verdeaţă voi întrece visul ce-ţi dă ghes!
Tu, în mâini să iei răzorul, dar şi flori pe-ales,
în răspântii pune flori,
umezeşte-acel răzor
în pârâu, că ştie-n iarbă, malul c-o să-i ţes.

Cade în şanţ fără să vrea soare orbitor,
licăre un brustur şi urzici ciupind uşor,
gândeşte doar că liber eşti,
gâze şi şoareci să iubeşti
şi pitpalacul ce s-a smuls cu tăcutu-i zbor.

Dorul trecând prin flori, de-al tău trup s-a-mpiedicat,
vezi, nu leşina în soare pe neaşteptat.
În roua mea, în truda mea,
licoare din belşug poţi bea
pentru-mpovărata-ţi buză – mac împurpurat.

Umbra ta s-a rătăcit în umbra mea de flori,
ştii, nu-ţi cuprinde văzul, verdele călător,
iar ce nu-ncape-n privire
trece-n suflet ca foşnire,
chiar şi sufletul de viu se schimbă uneori.

Prin flori, doar flăcări scoate ţărâna aburind
şi-un fluture uscat e, în cupă-ncremenind.
Şi tu, şi eu ne-am fermecat
surprinşi de Maiu-nvolburat,
Mai ce se-apleacă-n noapte, iubirea domolind…

II

Nepotolit e dorul, când despărţiri nu ştii!
De Luncă, pieptu-mi, gura, tot însetate-or fi!
Nebun, dar şi tihnit pot sta
Unde foşneşti, tu, Lunca mea!
Cât muguri despicaţi pe ram vor mirosi!

Pe gene întărite de foc, prin rouă plângi,
auzu-nfiorează-mi cu murmurele-ţi dulci,
în podul palmei înflorit
miresme am s-adun grăbit
şi-o să-mi spăl chipu-n vraja izvoarelor adânci.

Gol tot, în ierburi crude, n-am să mă-mpotrivesc,
ca-n adiere sălcii, tu să m-atingi firesc,
aburul moale să ţi-l laşi
sucit peste potecă-n paşi,
albul tău strai să-mi zvârli ‘nainte s-aţipesc.

Să îţi sărut pe poale veşmântul tău iubit,
de ale tale-atingeri, de-al tău parfum robit
şi straiul să-l atârni fugar
pe un mesteacăn din hotar,
de propriu-mi cânt, lângă mesteacăn, să mor subit.

Cât ai clipi, căsuţa în grabă-am măturat,
umbrele de prin colţuri cu roze-am speriat,
iar pragul cu păianjeni scris
l-am uns cu lut, după dichis
şi-am alungat tot praful pe prispă adunat.

Trebăluit-am harnic şi plin de bucurii,
pâine am copt din albe făinuri argintii,
iară pe lada de stejar
am pus o faţă nouă-n dar,
ce-i verde toată, numai cu margini purpurii.

O să te-aştept pe tine cu mâna pe zăvor
şi ghetele-mi voi scoate la pasu-ţi foşnitor,
desculţ te voi întâmpina,
cântând chiar fără voia mea
şi-am să gândesc că-n cântec zic rugăciuni de dor.

Dă-mi veste de soseşti c-o iarbă rea din spice
şi singură, cu flori pe fruntea ta ferice
şi cu-alte flori parfum vărsând
vino în casa mea intrând
că multe, ochi în ochi, mi-atât de dor a-ţi zice.

III

Când ceaţa se destramă, aş intra-n coliba ta,
dar mă tem: poiană, rouă, toţi de vom încăpea.
Cerul să-l ai întâi vecin,
minunile să-i ştii din plin,
până coliba-n doruri şi drag s-o-nmiresma.

N-am fost în vreo colibă până acum defel,
ştiu că prin geam, nu toată, mă-ntrezăresc în el.
Cum toată pot pe drum să merg,
ca în coliba ta s-alerg?
Stă albul zid să cadă sub verdele rebel!

Sub un arţar, cu tine, să fiu nu mi-aş dori,
să te ating cu zarea şi nu prin a foşni,
ce cântă foşnetul de zor,
zarea învăluie uşor!
Coliba ta deschisă – în faţa mea va fi…

Din patru zări de lume, ierburi mai viu miros
muşcându-le şi cerul privind nesăţios…
Aceeaşi noapte de brocart
pe amândoi ne-a-nfăşurat
sau două nopţi străine ne-au învelit sfios?

Şi dacă-s diferite, cu luciu diferit,
să le-aşezăm în rouă nu-i locul potrivit;
cu straiul felurit aşa
peste copaci le-om flutura,
din ochi să nu ne pierdem, în drăgăstos privit.

Eu ici – sub strai de rouă şi verde-aşezământ,
tu, unde pentru mine sfârşeşte cerul blând;
de s-o sfârşi sau n-o sfârşi,
cântă cu tril de ciocârlii,
cu ascuţişul coasei lucioase răsunând.

O coasă ţi-e iubirea, flori devorând în şir,
o seceră ce-adună maci roşii fir cu fir,
dar de iubire nu-s fricos
şi nici de ce e urâcios,
şi Domnului i-e dragă mantia-mi sub zefir.

De ai puteri, mă fură spre tine, te implor!
Dar viforul ce-o face, de-i sunt pedepsitor?
Ca semn voi pune drept făclii,
macii colibei, purpurii,
ca noaptea să mă afle, când o să-l mâne dor.

IV

Întunecatul vifor nu te-o afla la geam!
Azuru-i vesel, stele au tânăr filigran!
Mi-e capul plin de şotii dulci
de la mălinul cu năluci,
cât să-nfloresc la noapte ca un obraznic ram.

Un ram de felu-acesta, din glie n-a urcat,
de al lui leagăn, noaptea-ntr-o parte s-a-nclinat…
Cu-arome de răşini şi dor
opreşte, suflet, la izvor
şi vezi, cu-acel trunchi verde semeni cu-adevărat?

Ne potrivim! Râu doarme în pâcle viorii,
balta, prisaca, pomii conjugă „a dormi”,
vom veghea în noaptea asta
să n-adoarmă nici fereastra,
nici a colibei uşă ce-aşteaptă bucurii.

Soseşte bucuria pe drumul ce-l vrea ea,
noi s-aşteptăm tot gata, de strajă-n calea sa.
Luna în fântâni coboară,
se-nmulţesc stelele-n seară,
în somnul ce-i departe şi-aproape s-ar visa.

A zăbovit iubirea, pântecul ei cătând…
Cine s-o-nvingă-n rouă târzie-naintând?
În lume fii corăbier
şi de iubire să nu pieri
în val, când piept şi braţe se întăresc pe rând!

În rece miez de noapte mi-e cald de mă sufoc!
Luncă, mă-ndrept spre tine cu-al nebuniei foc.
Fără de cal şi ne-narmat
Din tine ies – înmiresmat
trupului meu zâmbindu-i de duh înrourat.

Coliba, primăverii uşa i-a desfăcut,
pătrunde pe-ntuneric pizmuitor şi-abrupt!
Uşii de-arţar îi pun zăvor
şi o să cânt nemuritor,
şi-n tine-apoi privi-voi şi pe de-a-ntreg, şi mut.

În românește de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu