Spații culturale nr. 11 (6)

ADRIAN MUNTEANU

RÂNDUIELI

Ce mână caldă, rânduind s-alinte
Văpaia smulsă din nesomnul frunţii
Statornicind să pună semnul nunţii
Pe lemn inert, de-ncrâncenate flinte!

Ce ochi decişi să vadă largul punţii
Pe care-a fost să îmi aşez, fierbinte,
Altarele de iederă din minte,
Ca să îmbrac în faldul sacru munţii!

Ce degete care-ţi aştern safire
De adumbriri pe temător lăcaş,
Ce buze-aprinse, dăruind iubire

Plămadei mele de învins ostaş!
Că tot ce pui cu vrajă în potire
E rod divin, mă pun umil chezaş.

1 iulie 2010

IOAN DUMITRU DENCIU

Sensul rătăcirilor

Când m-am ridicat din bolire şi am luat cunoştinţă de cele petrecute, m-am înfuriat în primul rând pe trădătorul meu corp, apoi pe episcop, pe care îl acuzam – în gând, fireşte – de laşitate. Să ţii tu o trupă la distanţă, să se holbeze (doar) la un smintit, fie el şi gigant?! Aşa că, abia întremat, am înşfăcat o funie, m-am strecurat în împrospătata vizuină a lui Gorda şi, având norocul să-l găsesc aţipit de ceasurile după-amiezii, l-am legat fedeleş, după care am vorbit:
– Ascultă, mutule, de nu eşti şi surd! Sunt stafia care ai fi primit să fii, dacă zeii ţi-ar fi răpit chiar noima fiinţării tale: paza unui limb căruia îi dă naştere Miciu Cucoti prin darul absenţei sau omniprezenţei sale, ca străvechiul hiperboreu Abaris. Uită de momentana înlănţuire şi ascultă!
…
– Am atârnat de coada mea, ori ei m-au atârnat de a lor, nişte nevrednici muritori – creştini se prenumesc – şi aceştia nu pot să răzbească la un liman fără o dezlegare din ţarc, de către Zeul Atotputernic.
…
– Piciorul le e în acest pământ, înglodat, limba le grăieşte în mai multe graiuri, unul mai cu seamă nici nu-şi aminteşte în care s-a trezit gângurind, mintea-i o fi de-a noastră, dar trebuie să răzuieşti la piei de bou ca să ajungi la întâia tâlcuire.
…
– Lucru de căpetenie fiind că până şi acela ce acum spune «eu» nu se poate urni în devenire fără mişcarea unui deget al tău, încătuşatule!
…
– Sau a colţului buzelor tale, pecetluitule!
…
– Judecă şi tu: care din noi e strâmtorat?
Având răbdare să-mi răspundă tăcerea şi neclintirea – oare îndeajuns? –, am adăugat:
– Te rog să deschizi puţin porţile celuilalt tărâm. După al optulea Deceneu şi al optulea Comosicus, ce urmează? Obscura risipă?!
…
– Fericirea personală, neştiutoare de tăietura dintre moarte şi nemurire?!
…
– Adică, voi izbuti să-mi revăd soţia?
…
– Trăieşte, bunule! Însă atât de aproape, că nici n-o desluşesc.
…
– N-am copii. Îi voi avea? La o vârstă aşa de târzie?! Mă faci să mă cutremur de nădejde.
…
– Oarbă? Vorbesc cu un mut!
…
– Iată, te şi dezleg, ca să poţi hotărî în deplină libertate. Altminteri, ai fost tot timpul dezlegat; te-am silit numai să asculţi.
O grozavă dezmorţire de oase şi încheieturi. Credeam că mă va sfărâma într-o clipă, dărâmând adăpostul şi lumea.
– Îţi cer – am însăilat repede, speriat – să înlesneşti întâlnirea lui Miciu cu cineva care a ucenicit pe lângă el, pe când mânuia altceva decât… stihiile. Ori măcar să desferece inimile sătenilor pentru o confruntare cu înstrăinatul.
Ridicându-se, s-a rezemat de stâlpul ce sprijinea, drept în mijloc, acoperişul şi chipul i s-a schimonosit într-un efort de bolboroseală. S-a scurs pe podea, oarecum încolăcit, s-a alungit şi a pus urechea pe lespedea de deasupra izvorului, şi-a lovit uşurel ţeasta de ea, apoi s-a întors să îmbrăţişeze stâlpul. Uitându-se în sus. După o vreme a înclinat capul: aprobarea?
Îndoindu-mă, am ieşit. Însă, odată afară, simţii bucuria împlinirii, apropiata destrămare a vrajei şi intrarea într-un sens tocmai înteţit. Eram precum un fecior trecut prin chinurile iniţierii.
Am vestit episcopului isprava mea şi consimţirea, presupusă, a Spânului. Iar apoi m-am îndepărtat în munte, să-mi adun gândurile şi să le trăiesc noua turnură. M-am rătăcit, dar n-am căzut deloc în panică, nici chiar când a sosit noaptea. M-am aşezat pe o buturugă şi am fost sorbit de cel mai neînchipuit amurg din viaţa mea, atât de adânc şi de vast, încât s-a unit cu zorile. Nu-mi amintesc să fi văzut stelele. Am ajuns în tabără dimineaţa, ca din întâmplare.
Peste trei seri, timp în care am pierdut şi recăpătat de zeci de ori speranţa, ne-a pătruns în bătătură Gorda. Prin semne, ne-a dat de înţeles că trebuia să postim şapte zile (arăta pe degete şi îşi plimba palma dreaptă pe burta suptă, făcută covată), adică să ne hrănim cel mult cu poame (scoase din sân un măr pădureţ şi îl agită pe sub nasul cui se afla mai apropiat, al Casianului). Diaconul i-a răspuns că, din cauza nereuşitelor noastre, oameni fiind ai unei Biserici care practică penitenţa, măsura se şi luase şi termenul expirase. Însă mutul nu putu fi înşelat. Îl săgetă pe omul grabei cu o privire aprigă şi, după ce îşi repetă gesturile poruncitoare [condiţiile], se răsuci pe călcâie şi se duse într-ale lui, sărind gardul.
– Nu-i de glumit – rosti atunci Teotim. Mă tem că, dacă nu ne supunem, localnicii se vor ţine departe de noi, ca şi până acum. Ba încă, înspăimântaţi. Har Domnului că ceea ce ni se pretinde nu contravine obiceiurilor sfinte!
– Iertare, părinte… – se avântă cu gura Casianul. Şi stârni o lungă controversă în legătură cu libera alegere a mijloacelor de desăvârşire. Dispută care pe mine, unul, mă lăsa rece.
Mai greu fu să-i determine pe oşteni, în frunte cu Dada, să cadă la pace cu cruziturile. Atât de greu, că şi renunţară, găsind ideea de a-i înlătura din ceată, în caz de nevoie, la întâlnire.
– Ne-apucă iarna pe aici! – se trezi exclamând fals-sfiosul Gherman. Iar eu cugetai că n-ar fi fost rău s-o şi străbatem, ca să mi se şlefuiască înnoirea în hora anotimpurilor, nu a prefacerilor omeneşti. Deşi orice clipă de zăbavă îmi sporea jarul dragostei şi îndoielilor.
Firesc, aţi putea întreba de ce nu ne-am amestecat de la început cu băştinaşii, trăgând la ei ca negustorii sau alte soiuri de străini, cu care trebuie că nu erau cu totul neobişnuiţi, şi cerând găzduire. Măcar din superstiţia ospitalităţii, ne-ar fi primit, căci şi neamul acesta al nostru, precum multe popoare, se teme să nu supere vreun zeu ascuns în călător.
Motivul e de căutat în sufletul episcopului, în pietatea sa familială, exasperată de bănuiala că ai săi nu doar fuseseră uitaţi de comunitate, ci şi excluşi din zăcământul memoriei ei. În acelaşi timp, el şi îndeosebi Casianul şi Gherman, împinşi de năzuinţa învăţătorilor lor, se mişcau într-o greşeală de perspectivă. Ei voiau o confruntare cu întreg spiritul Carpogeţiei şi o victorie deplină şi rapidă, ceea ce era (este) absurd. Numai când vor slăbi coarda, şi dacă o vor slăbi, purtătorii noii credinţe vor reuşi să pună degetul pe câteva din suferinţele ei; şi de vor pregăti leacurile în limba suferindei; şi de vor dovedi simţ practic, modestie, hărnicie în a oferi orice ajutor. Altminteri, mie însumi mi-ar creşte ţepi de arici şi aş striga: «Lăsaţi-mă în ghemul meu! Am propriile mijloace de tămăduire!» Lucru de care, vai, n-aş fi atât de convins şi ce mi-ar putea fi chiar fatal.
Vei înţelege, tu, cititor pentru care scriu, în mare parte străin, în mare parte preocupat de ziua de mâine, întrucât pe cea de azi o înduri anevoie (şi, de bine de rău, trece), că îmi traduc gândurile, nu le înfăţişez aidoma, deoarece nu-i cu putinţă. Când am încercat asta – şi încerc mereu –, în afara unor momente de nimereală (şi fericire scurt-cutremurătoare), m-am ales doar cu deznădejdea, căci, într-adevăr, graiul e sortit să trădeze, iar scrisul şi mai mult. Apoi, silinţa mea este tulburată de impresia că, nefăptuind, adică neumblând cu rost încoace şi încolo, sunt bolnav sau manifest un simptom de boală. Sunt primul din familie care pune mâna pe pană! Şi o recunosc cu destulă ruşine. Să fie că tocmai netrebnicului i s-a împlântat noima de a arunca o privire asupra asupra sinei neamului său şi, din văzutul virtuţilor şi greşelilor, a-i desluşi ursita?
Scriind, chiar şi spre a povesti, [act] care s-a mai vădit ca farmec sacru (aminte la Homer!), rămân totuşi în urmă. Tu vei negustori, vei alerga la arme, molipsit ori nu prea de pornirile lui Ares, vei apăsa pe coarnele plugului sau vei mâna la deal-la vale turma; eu te voi însoţi numai anapoda, cu regretul de a nu fi una cu tine, ci, prematur, unul deasupra ori dedesubtul tău. O răsuflare? Un adăugat? Când cercetaş?
Să zicem că breasla în care intru – a neputincioşilor puternici – va avea un rol mai însemnat în împrăştierea negurilor timpului. Dar acestea izvorăsc neîncetat din pământ, pătrund aşa de adânc în sufletele şi mădularele oamenilor, de parcă ele le-ar constitui, şi bietele neamuri nu mai au chef să se oglindească sau să se îndoiască [dedubleze]. Li se pare o blasfemie, arându-şi ţarina, să iasă cineva din brazdă şi să le spună că răscolesc un mormânt de lumină. Căpătând obişnuinţa să creadă viaţa la îndemână şi s-o înşface, uită că s-a semănat în ele, în fiecare dintre noi, alt ţel, nemurirea. Pe care riscă s-o transforme într-o eternă – şi mută – eclipsă. Oare poporului nostru i s-a retezat elanul spre aceste… ceruri? Se va împrăştia ca ultimii aburi ai unui pământ secătuit sau se va zbârci ca umbra unui copac, căruia i s-au tăiat toate ramurile şi vârful până în inima trunchiului, şi se va scurge în piatra de sub rădăcini? Sunt sigur că numele îi va dăinui un mileniu-două (graţie nouă, bicisnicilor), dar fiinţa…
Nu pot, aşadar, traduce cugetarea stirpei ce mă cuprinde încă şi din care cunosc că mă trag. Nu izbutesc nici cu a mea, mai măruntă. Veşnicia veşniceşte pe orb, pe neştiutor, pe cel nepăsător, pe cel tăcut, însă eu văd şi judec, îmi pasă, vreau să vorbesc şi mor cu fiece semn. Tu, cititor înrăit, jucător cu ce străluceşte în steme, vei primi obolul şterselor zvon şi icoană?
Mai intime confesiuni să nu te aştepţi să-ţi fac.
Fiindcă, totuşi, cumplite sunt vremurile când a te duce acasă e o aventură.
Acum, ca s-o scurtez, iată ce s-a mai întâmplat:
Într-a opta zi, la sorocul stabilit, noi ţinându-ne de cuvânt (nu pe deplin, dar zeul supraveghetor ne-a iertat), şi Gorda s-a ţinut. Dis-de-dimineaţă, ne-au înconjurat o mulţime de măşti şi unul ce purta chipul Spânului ne-a strigat să zgâriem pe pământ un cerc şi să intrăm în el. Cum tovarăşii mei erau holbaţi de privelişte şi capii pleoştiţi, eu am fost cel care, cu o aşchie de stâncă, am marcat ţarcul cerut şi – rugător, însă hotărât – i-am împins înăuntru, închizându-mă şi pe mine. Aceasta, în tăcerea încremenită a oaspeţilor noştri. Apoi, câteva mâini scotociră prin spatele lor şi-l scoaseră pe Băiat, nemascat, pentru a ni-l împinge în braţe. Pe urmă, se porni litania către Soare, Lună, Cer şi Pământ, într-un cor măreţ, deşi greu de înţeles, din pricina cuvintelor învechite şi a tărăgănării glasurilor. Erau iniţiaţi, fără îndoială. Dar atât de mulţi? Îi numărai în gând şi, găsind c-ar fi putut să se afle acolo toţi bărbaţii în putere ai satului, nu avui – în loc de explicaţie – decât să regret că viaţa din câmpie, de unde provin, nu mai dovedea o credinţă aşa de fierbinte, încât floarea întreagă a comunităţilor să fie prinsă în ţesătura misteriilor. (Că azi cred a fi fost la mijloc şi o şarlatanie, treacă!). În orice caz, repede mă înfioră atingerea sunetelor şi mă copleşi. Când revenii în simţiri mai pământeşti, chiar Lumea se schimbase. Iuţeală rotită şi avânt. Cădere. Facere şi desfacere. Cete îl înfăţişau pe Călăreţul Trac, îl însoţeau, sărbătoreau, chemau, se vindecau de rău prin el, îl însurau cu Sora Soarelui, veneau şi se duceau, rămânând parcă în nemişcare, ca însăşi Firea, ce se primeneşte, vădindu-se aceeaşi şi, poate, smerindu-se în timp ce se înalţă. Obiceiuri strămoşeşti, în parte cunoscute, dragi, în parte umilitor de neştiute. Aşteptam deznodământul, darea-pe-faţă; asta era, deci, slăbiciunea mea!
Miciu Cucoti, venerabilul, sub ce înşelătoare schimă se ascundea? Nu vedeam nici un Cocoş printre cei care jucau sau doar răspundeau de pe margini. Era prea bătrân să participe? Rangul său nu-i permitea? De l-aş fi văzut, aş fi reuşit să lămuresc al câtulea Zamolxe ori Deceneu reprezenta şi dacă va fi ultimul…?
Mă mir de mintea-mi puţină: a vedea nu înseamnă a recunoaşte decât în ochii filosofilor, iar eu nu-s filosof!
Nu l-am identificat pe Miciu şi cred că nimeni n-a izbutit s-o facă, deoarece, după măşti, între noi şi el se aşezară oglinzile timpului şi ale spaţiului – cel getic, se înţelege – şi acestea se reflectau unele pe altele, abia acceptându-ne ca pe nişte gene sau umbre. Părea să fie sub înfăţişarea lui Gorda – dar atunci făptura acestuia unde era? –, a Ursului, a Lupului, a Bufniţei… Ar fi trebuit să mă abţin de la orice presupunere.
Fapt este că, dansurile şi cântecele sfârşindu-se, am fost poftiţi prin semne să ieşim din cerc şi să ne amestecăm cu ei.
Nebuni, ne-am apucat să smulgem măştile de pe chipuri. Fiinţele acelea nu fugeau; blânde, se propteau uşor pe picioare şi se lăsau despuiate. (În somn, încă smulg obrăzarele Balaurului. Nici el nu se împotriveşte. Pielea scrâşneşte pe oasele ţestei şi în urma ei se iţeşte capul unui şarpe. Trag şi de solzii acestuia; am înainte o şopârlă. Însă monstrul meu are trei capete. Mă întorc spre al doilea şi reîncep… desfigurarea. Numai că, pândind cu coada ochiului, bag de seamă cum năpârca se lungeşte şi redevine şarpe. Mi-e frică să nu fie viperă. Îmi spun că, datoria ei fiind alta decât să mă muşte… Totuşi, mă cuprinde disperarea: oricât de repede aş jupui, chiar cu ambele braţe în acelaşi timp… Mă trezesc scăldat în sudoare, cu un rest de gând la un logos al încarnărilor şi descarnărilor. Ce păcat că n-am călătorit în Egipt pe vremea faraonilor!)
Miciu – sunt sigur c-a fost prezent – mă umileşte şi totodată mă încarcă de orgoliu. Mi-a dat o lecţie. Stau în T., în colivia-mi, şi cuget: dacă mi s-ar fi arătat, ori m-ar fi scârbit pentru totdeauna de viaţa mea, ori mi-ar fi şters încrederea în puterea sa de a pătrunde cu spiritul în tot ce există. Aşa, eu pot pune în el plinătatea golului, pe care o caut şi în mine, şi îmi pot continua cercetările (rătăcirile?) până la… consimţire şi consfinţire. Nu simplă convingere, nu înlăturarea nu ştiu câtor straturi de văluri.

DANIEL DRĂGAN

Frumoasa din vie

Deşi am fost şi sunt un timid, prima săgeată din arcul lui Cupidon a zbârnâit pe la urechea mea foarte de timpuriu. Cred că aveam şapte-opt ani, păşteam vaca pe un loc al nostru care se numea Poduşcă, o pantă cu iarbă şi o vie mărginită de un gard împletit din nuiele şi mărăcini. Noi nu dădeam vaca la izlaz, cu ciurda. Acolo nu mai era iarbă deloc şi vacile veneau seara acasă flămânde. Bunicul ne cerea să păştem vaca ducând-o de funie la locuri cu iarbă grasă, locuri ale noastre sau închiriate de la cei cărora le prisoseau. Aveam întotdeauna cu mine o carte şi o legam pe Joiana de ţăruş, lăsându-o să pască doar în jurul parului ca eu să citesc nestingherit. Şi citeam. Şi mă cufundam în lumile cărţilor şi aproape că nu-mi mai venea să mai ies de acolo şi să intru în lumea normală. Dar într-o bună zi, ridicând ochii din carte, nu vaca legată de par am văzut-o, ci o fetiţă ca o păpuşă în via vecină. Era o copiliţă aproape goală, cu o cămăşuţă ţinută pe trup cu două bretele subţiri, cu umerii goi. Era aşa de firavă cămaşa ei, că nu acoperea mai nimic şi eu am simţit că se petrece o minune. Trebuia să o iau în braţe, să fac masă cu trupul ei, să fac ceva, nu ştiam prea bine ce, dar momentul era unic şi era minunat. I-am făcut semn cu mâna şi nu m-a văzut sau poate că m-a văzut dar n-a vrut să văd că m-a văzut. A întors capul şi nu s-a mai uitat către mine deloc. Şedea între viţele de vie cu genunchii adunaţi sub bărbie şi se juca cu un pai, sau cu o frunză, nu mai ştiu.
Poate că ar fi trebuit să-i vorbesc, s-o întreb cum o cheamă, să-i propun să ne jucăm împreună, dar nu m-am priceput. Timiditatea mă copleşise cu totul. Aveam febră. Şi tremuram. Simţeam că trebuie să fac ceva ca să-i atrag atenţia, să privească spre mine, să mă vadă şi să mă admire aşa cum eu o admiram pe ea. Am început să lovesc pământul cu o măciucă mai mare decât mine pe care o purtam ca să fac pe ciobanul. Izbeam în pământ şi scoteam icnete ca şi când aş face un efort enorm. Simulam lupta cu un urs sau cu un balaur. Eram caraghios, dar nu-mi dădeam seama. Nici o clipă nu şi-a întors către mine privirea. Trebuia să fac ceva uimitor, să o uimesc. Cu ce? Dacă aş şti o limbă străină aş fi început să-i vorbesc în limba aceea ca să fie surprinsă şi uimită, dar nu ştiam decât vreo zece cuvinte nemţeşti, învăţate de la bunicu’, el avea o carte şi învăţase singur germana, o rupea binişor, l-am auzit eu vorbind cu un militar neamţ la primărie. Îmi părea rău că nu ştiu nemţeşte sau franţuzeşte sau bulgăreşte, o limbă străină, oricare ar fi fost ea, numai să mă audă vorbind în limba aceea şi să-şi dea seama cu nu sunt chiar oricine. Să mă privească şi să-i pot vorbi. Am început să îndrug fel de fel de vorbe inventate, foneme germane puse alandala:

– Du bist schone klawen buck
Danga tugen farben cuc

Am tras cu coada ochiul, ea nici nu se clintise. Am continuat:

Ales goga filter stol
Magleh furzen rotocol.
Zbungen klawen buturoi
Gaga braga schonen stoi!

Ţopăiam ca un faun neisprăvit, ca un apucat de sminteală şi poate că, dacă m-ar fi văzut, dacă s-ar fi întors către mine, s-ar fi speriat. Dar frumoasa mea fără nume nu m-a privit deloc şi eu am strigat şi m-am agitat, am izbit cu măciuca într-o tufă de măceşi până am făcut-o praf, am aruncat de zeci de ori cu măciuca în rămurişul unui plop, am inventat cuvinte şi versuri în limbi străine, nemaiştiute de nimeni şi nemaiauzite de nimeni, dar inutil. A plecat. Şi nici măcar nu ştiu când a plecat. Nici unde. Spre încotro? Am văzut doar că nu mai e acolo, că a dispărut. M-am strecurat prin gardul împletit şi m-am dus în locul unde fusese ea. Îmi lăsase doar urma trupului ei gravată în nisipul viei şi o frunză de viţă mototolită şi abandonată ca un obiect netrebnic.
Mă simţeam aşa de nenorocit, de parcă mi s-ar fi smuls din braţe cel mai frumos vis al vieţii mele. Al vieţii mele care poate că doar acum începea.
Zarva pe care am făcut-o cu măciuca aceea, cu ţopăielile mele n-au impresionat-o nici măcar pe Joiana noastră. Începuse să rumege liniştit.
În ani care au urmat, m-am simţit deseori tentat să atrag atenţia fetelor, doamnelor, să le uimesc aşa cum ele pe mine mă uimeau şi cum – iată! – nici azi n-au încetat să mă uimească. Şi mă întreb: oare cât histrionism nu este chiar în gesturile mele literare, în scrieri, în faptele de urbe în care m-am implicat?
Şi oare ar trebui să mă ruşinez de asta? Oare nu a făcut Dumnezeu ca păunii să-şi uimească păuniţele? Oare nu a dat Dumnezeu, cu scop anume, peştilor şi fluturilor culori atrăgătoare?

Vine cometa

Bunicul a citit într-un ziar sau într-un almanah că la o dată anume va să treacă pe cerul nostru o cometă care poate fi văzută cu un telescop simplu şi chiar cu ochiul liber, o cometă prin dreptul constelaţiei Orion. Mi-a spus şi mie şi, pentru că l-am întrebat, mi-a explicat cum e cu cometele, din ce sunt alcătuite, cum zboară ele pe o orbită anume şi trec cu precizie astronomică la un interval fix de timp, arătându-se vederii noastre. Să fi trecut de atunci câteva luni bune sau poate un an şi, într-o seară, l-am auzit pe bunicul exclamând cu surprindere, de parcă abia atunci ar fi aflat:
– Vine cometa! şi a început să caute disperat prin ziarele vechi articolaşul din care aflase de trecerea cometei. Nu mai ştia data, o uitase şi nu mai găsea sursa informaţiei sale, dar presupunea că ar cam fi timpul să apară exotica formaţiune astrală. N-a găsit ce căuta, dar nici n-a mai stat mult pe gânduri. A împrumutat de la un pădurar un ochean vechi de când lumea, lung de un metru, cu trepied, şi a zis: Hai!
– Unde ?
– Mergem sus, în dealul Mălâia să vedem cometa.
– Vine azi?
– Nu ştiu exact când vine, dar vine!
– Şi de ce trebuie să mergem acolo, de aici nu se vede?
– De acolo se vede mai bine şi e mai multă linişte.
N-am prea înţeles cum ar fi putut liniştea să determine vizibilitatea, dar m-am pregătit de plecare. Mai întâi mi-a arătat din nou o hartă a cerului, pe care mi-o mai arătase cândva şi am văzut acolo, mai întâi centura vânătorului, cele trei stele şi apoi braţele şi picioarele cu celelalte patru stele ale constelaţiei Orion. Am urcat dealul, el gâfâind, eu nu, şi am ajuns sus, unde avea chiar un mic refugiu de ploaie şi punctul de pază când păzea toamna strugurii să nu-i prade răufăcătorii. Tocmai bine se lăsase înserarea, ne-am tras un pic sufletul, am montat ocheanul pe trepied şi l-am pus la ochi. Ce frumos se vedea cerul! Stelele erau mai multe şi mai mari, mult mai mari, parcă veniseră mai aproape.
– Vezi steaua aceea, aproape de orizont, cea mai strălucitoare? E Sirius. În dreapta sus trebuie să fie constelaţia Orion. Am găsit-o. Priveşte şi tu. Vezi cele trei stele din centură?
Nu le vedeam. Cu greu am reuşit să orientez ocheanul până le-am găsit şi am exclamat de bucurie: aaaaa!
– În vechime, strămoşii credeau că acolo e raiul ceresc.
– Şi nu e?
– O fi, dar n-a venit nimeni de acolo să ne spună ce şi cum. Cele trei stele se mai numesc şi Scăriţa, că seamănă cu o scară, cu trei fusceie. Cam pe acolo ar fi trebuit să fie cometa noastră.
– Şi nu e?
– Acum n-o văd. Poate că n-a venit încă. Bunică-ta a aprins focul cu ziarele mele şi nu mai ştiu ziua exactă când va veni. Dar de venit, vine!
Ne-am mai uitat un timp la stele, eu nu mă săturam să le privesc, dar bunicul a zis că s-a făcut târziu, este frig, mâine seară să ne îmbrăcăm mai gros. Când am auzit că vom veni din nou în seara următoare, mi-a mai venit inima la loc şi am strâns telescopul şi am coborât în tăcere.
Bunica ne-a întâmpinat curioasă:
– A venit? Aţi văzut-o?
Bunicul nu a vrut să-i răspundă şi i-am explicat eu cum e cu orbita cometei, că dacă am fi ştiut ziua şi ora am fi văzut-o, dar dacă ziarele…
În seara următoare din nou ne-am dus. Ne-am pus haine mai groase că bătea şi vântul, erau şi nori, stele se vedeau cât se vedeau şi apoi se ascundeau în spatele norilor, dar până n-a prins constelaţia în ochean, bunicul nu s-a lăsat. Şi nu era cometa. Nu venise. Şi din nou bunicul a strâns cu tristeţe ocheanul şi, tocmai când am început coborâşul, a început să plouă.
– Bunicule, ce este o ploaie de stele?
– O ploaie de meteoriţi. Cad spre pământ şi, când ajung în atmosferă, se aprind şi ard şi noi vedem mulţimi de stele căzătoare.
– Tu ai văzut vreodată mulţimi de stele căzătoare?
– Am văzut căzând două-trei stele, dar aşa de multe, nu. Poate că, dacă aş mai trăi o viaţa, s-ar nimeri să văd şi aşa ceva.
Am ajuns acasă uzi ciuciulete, dar în sufletul nostru eram şi mai uzi. A fost apoi încă o seară cu ploaie, încă una şi apoi cerul s-a luminat. Ne-am dus iarăşi în vârful dealului, dar o teamă încolţise în mine şi l-am întrebat cu jumătate de glas pe bunicul:
– Dar ce ne facem dacă cometa a venit în lipsa noastră, a stat cât a stat şi a plecat?
– Dacă vine, nu pleacă aşa repede. Mai stă. Adică traversează constelaţia. Nu ştiu cât durează, dar poate fi văzută mai multe zile.
Cometa nu venise. Dar nu mi-a părut rău că ne-am dus, pentru că iar am privit cerul şi parcă era chiar mai frumos decât în celelalte seri, era aerul mai curat, după ploaie, şi am înţeles şi ce voise să spună bunicul când a zis că acolo e mai multă linişte. Nu se mai auzeau zgomotele din sat, eram singuri, şi parcă am fi vorbit cu stelele de pe cer. Bunicul îmi mai spunea ba una, ba alta, că cele trei stele din scăriţă se mai numesc şi trei popi, iar mie mi-a venit să râd, cum să zici unui popă că e stea şi unei stele să-i zici că e popă? Bunicul mi-a explicat că e ca un fel de poreclă, aşa cum lui Mitică Plugaru i se spune tirbuşon, deşi cu el nu poţi să scoţi nici un dop din sticlă, poate să-l bagi şi mai adânc în gaura lui. Ne-am amuzat amândoi şi am coborât, am ajuns acasă fericiţi ca doi pescari care, deşi n-au prins nici un peşte, zic că au avut o zi bună, au stat pe malul apei şi au dat cu undiţa. Bunicul mi-a promis că vom merge din nou şi ne-am dus încă de cinci şase ori, că eu începusem să cred că cine ştie, cometa o fi trecut printr-o altă constelaţie şi n-o să o mai vedem niciodată. Şi, în seara aceea, de cum s-a uitat prin ochean, bunicul a strigat ceva, nu ştiu, n-am înţeles nimic, a scos aşa nişte sunete de mirare, de bucurie, a fost ca o explozie şi a dărâmat trepiedul cu ochean cu tot. L-am adunat de pe jos, din nisip, l-am şters cu o cârpă moale, tremuram de spaimă că s-o fi stricat şi că ce scandal vom avea cu pădurarul, dar eu nu apucasem să văd nimic şi parcă pierdusem ceva cu care n-aveam să mă mai întâlnesc niciodată. L-am pus iarăşi pe trepied, nu se stricase nimic, bunicul a privit prin ochean şi eu l-am întrebat cu glasul sugrumat de emoţie:
– Mai este acolo? Pot s-o văd şi eu?
Şi am văzut-o. Era ca o linie violetă, ca un ac de gămălie albastru-mov, cu gămălia uşor roşiatică spre violet, coada ei se pierdea în adâncul întunecat al nopţii, dar măciulia scânteia şi bunicul a zis:
– Vezi? Aşa-i că e minunată?
Era, într-adevăr minunată şi era a noastră, noi o pândisem seri după seri şi acum sta cuminte sub ochii noştri şi noi ne uitam la ea ca la un trofeu, ceva cucerit, ceva câştigat prin strădanie, prin luptă, cu pasiune şi ambiţie mare.
În seara aceia nu ne mai înduram să plecăm acasă. Am fi privit-o şi am fi tot privit-o. Bunicul era cel puţin tot aşa de emoţionat ca şi mine. M-a luat în braţe, cum nu făcuse niciodată până atunci, m-a luat în braţe şi mi-a spus:
– Mai vine peste şaizeci şi şapte de ani şi două luni. Va fi într-o iarnă. Eu n-am să mai fiu. Dar tu să vii aici şi s-o vezi, că merită. Este o frumuseţe. E făcută de mâna lui Dumnezeu!

(Fragmente din romanul „STUBREA”, în curs de apariţie)