Spații culturale nr. 11 (3)
Magda URSACHE
Scriitorul de alături
Beleaua asta numită Paul Goma mereu reîncepe lupta. Sub steagul romanului sau al docu-romanului, sub oriflama publicisticii şi – iată – sub flamura jurnalului: trei feluri de scrísuri sau de scrisúri, toate à bout de souffle. Nu-i odihnitor Goma, nu ocoleşte subiectele dificile, sensibile, dimpotrivă; pentru că lupta o duce nu cu îngerul, ci cu fiara. Şi cine altcineva i-ar fi propus lui Ceauşescu, forţînd limita, să susţină Cartha cehă din ’77? O probă de curaj mai exemplar, mai desperant cunoaşteţi?
Într-un „Argeş” (de aprilie, 2010), Theodor Codreanu opina că jurnalul e „ultima redută a d-lui Paul Goma în bătălia pentru adevărul istoriei româneşti”. Aşa este. Jurnalele lui Goma (optsprezece) înseamnă război dus cu luciditate politică, război pentru un proiect de renovare morală, război „frăţesc” cu cobreslaşii nedemni. Goma e fundamental de neîmblînzit; incontrolabil, aşadar autonom. Nu-i e frică să rămînă singur împotriva lor. seul et envers tous. N-are spaima că adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant. Unii spun rigid (în loc de ferm), chiar abuziv în atac, iar cei care l-ar castra (măcar l-ar amorţi niţel cu aconitină) nu-s puţini.
Goma n-a fost şi nu este adeptul naraţiunii reci, detaşate; nici al dublei conştiinţe, nici al disimulării, ca Pessoa. Jocul de-a literatura înseamnă şi joc al măştilor. Or, Goma refuză travestiul, nu joacă în fals.
Mărturisesc: nu l-am urmat de la început. Cum? Să nu-l mai intereseze vieţile imaginare, die Welt als ob? Am înţeles, însă, că, pentru Goma, a scrie roman e ca un fel de a folosi jumătate de cuvînt, poate şi de adevăr.
În roman, poţi orice: să scrii cu rea credinţă, ca stalinistul Mihai Beniuc, trecîndu-l pe Blaga pe muchie de cuţit, ca să-l anihileze. Pe-atunci, arta angajată era zdrobitoare la propriu, artiştii angajaţi avînd condeiul focusat pe neangajaţi. Poţi (model Saul Bellow, Ravelstein) să încurci voit ficţia cu realitatea istorică, dînd nume reale unor personaje de ficţiune sau invers. Poţi să minţi.
Raportul corect ficţiune-istorie e bulversat, realul, autenticul fiind amestecat nepermis cu imaginarul, în numele logicii ficţiunii, foarte îngăduitoare cu rescrierile curriculare. Fictorii au descoperit plăcerea de a dezinforma în proză, cînd la Secu nu se mai poate.
Goma n-are nevoie de altă viaţă (de personaj), sub protecţia imunităţii ficţionale, de refugiu în lumi închipuite. Oglinda literară purtată de-a lungul etc., etc. poate deforma imaginea lumii în care trăim. Omul din Belleville nu mai vrea o imagine aburită, pătată, crăpată, spartă chiar. Cît priveşte imaginea din dosarele Secu, în Culoarea curcubeului ’77, ne-a atras atenţia că este „mutilantă, negatoare”.
A optat pentru calea jurnalului publicat/ postat antum, pentru a intra în priză directă cu cititorii. E o călimară spaţiul social şi Goma îl foloseşte astfel. Cine mai crede că autorul sporeşte realul, cînd ce trăim bate orice ficţie, e de-a dreptul FABULO?
Destinul său are, cu un cuvînt enorm, o trăsătură hristică, dar nu în latură ascetică. E dureros, e tragic, fiind vorba de ofensivă, cu uitare de sine responsabilă.
Eşti ceea ce ţi se întîmplă? Da. Şi-i bine de rememorat: prima dată, l-au arestat pe holurile Facultăţii de Filologie, în 22 noiembrie ’56, după ce citise în „seminarul de creaţie”, condus de Mihai Gafiţa, proza despre UTM-istul care, ca protest, a vrut să-şi predea carnetul. Civilul Paul Goma a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la doi ani de închisoare corecţională, pentru delict de agitaţie publică. Martorul apărării, profesorul Gafiţa, a lipsit: îşi făcuse rost de-o călătorie de plăcere în URSS. Aşa că Goma n-a fost „redat societăţii”, rămînînd „contrarevoluţionar agitator”. La 1 aprilie ’77, cînd a fost, după 4 cincinale re-arestat şi dus la organul de anchetă din calea Rahovei, a lăsat în spate „soţia, copilul, casa, cărţile, cărţile mele scrise, cele nescrise, semnatarii…”
Încerca să creeze o mişcare pentru respectarea Drepturilor Omului. L-au vizitat/ căutat telefonic, atunci, 431 de persoane.
A fost torturat şi trimis acolo unde spune Pleşiţă:
„– Şez’ ăn pezda mă-ti, nu mai face pă Cristuăs”.
L-au acuzat că-i „corist” şi „jădan”, că-i trădător de patrie, că atentează la ordinea socială, că nu-i lasă liniştiţi pe români să construiască multilateral-socialismul. Şi l-au construit!
Ce-i rămîne anchetatului? Scrisul. „Te ţin eu minte, te scriu, te pun într-o carte”; „cu ţinutul-minte mă apăr – şi atac… ” Singura armă e memoria: „să-i neuit, să-i netac”.
Putea să accepte prostituţia ideologică şi să se lase folosit de Putere, cu cinism. N-a capitulat. Evadarea din lagăr ca singura scăpare? Mai era una: tăcerea autoimpusă. Numai că greva tăcerii este, pentru un scriitor, automutilare. Mai ales că a tăcea poate însemna şi a fi de acord. A ales poziţia „reacţionară”, cînd numai Ceauşescu nu striga „Trăiască Nicolae Ceauşescu!” şi a ajuns pe lista de lichidare a Securităţii.
Goma e mereu pe cîte o listă de lichidare. Scrisul îi e negat ciclic (ah, ştiuta noastră incertitudine în aprecieri!), inspiră animozităţi. Îl aprobă mulţi, dar mai mulţi se ambalează contra lui şi a jurnalelor lui. Ei şi? Nici Baudelaire, nici Céline, nici Sartre n-au fost iubiţi de contemporanii lor. Goma e şi el taxat nerezonabil, nedisciplinat, nedrept cu A-B (mai şi este, în tensiunea confruntărilor), nemilos cu C –D, „pişcăcios” cu T-Ţ, face dese trimiteri în M-P. Într-un cuvînt, neduslabiserică. „Scrisul ca sinucidere socială” e sintagma lui Emil Botta. O preiau.
Invidioşi pe imaginea sa în vest, construită cu risc vital, au fost destui. Legea H/C/M 957/1966 nu permitea să-ţi publici cărţile în străinătate. Goma nu s-a supus. Ostinato a apărut (l-au ajutat Dieter Schlesak şi D. Ţepeneag) la Suhrkamp; La cellule des liberables, la Gallimard.
S-a decretat că politica e asfixiantă în romanele sale. Ba îl salvează curajul şi stilul sau, cum ar spune Caragiale, cinstea şi gramatica. Stilul Goma e precis ca un acord subiect-predicat.
Îmi aduc aminte că jurnalul lui Mihail Sebastian a apărut în acelaşi timp cu jurnalul gomic (I, II, III – ’97). Sebastian a fost declarat pe dată model de moralitate intelectuală, în timp ce Goma a avut parte de reacţii repulsiv-violente. Nu diferite de cele din 1977, cînd, pentru Eugen Barbu, era „un zero”: „nu înseamnă nimic pentru conştiinţa românească”. N-a pomenit mai nimeni că Sebastian era şi autor al broşurii clandestine Armata roşie vine, circulînd în aprilie ’44. După Marian Popa, Vin ruşii!, broşură apărută după acel 23 august majusculizat, unde M. Sebastian saluta comunismul exportat cu tancul de URSS.
Cu exigenţă inflexibilă, în numele aceleiaşi opţiuni politico-etice, Goma se manifestă dur contra celor care nu cuvîntă. Are raporturi proaste cu amnezicii şi cu oportuniştii. Călcîiul lui Ahile al scriitorului român este pohta de celebritate cu preţul compromisului. Nenorocitul calcul conjunctural e mereu refăcut. Le-a intrat vechilor slujnicari în vene. Nu se mai vindecă de trişerie ideologică, de duplicitate. Au dovedit-o şi piticii de grădină, din Grădina Puterii şi-a Plăcerii preşedintelui Traian Băsescu.
Care Putere are darul ei de a compromite marile idei, marile teme: consensul, sub mandat Iliescu; existenţa normală, sub mandat Băsescu. Şi este o graniţă morală (nu numai geografică) între eternul Odisseu rămas fără Ithaca şi profitorii de partide, foşti profitori de partid. Din care motiv nu-l văd pe Goma nici medaliat, nici academizat, nici indemnizat, nici repus în drepturile civice fireşti. A luptat pentru drepturile omului, dar drepturi nu are; s-a privat de libertate, ca să nu mai fim noi privaţi de libertate.
Personajul principal al jurnalelor fiind România Întreagă (nu Mare, cuvînt demonetizat de politichie), Goma nu poate fi calm, egal, milostiv. Sigur că are resentimente (Gide: „Literatura bună nu se face cu bune sentimente”), sigur că e tensionat, pasional, pătimaş, că nu-şi temperează „moarea”. Nu este un diarist atemporal, cum îşi doreşte Andrei Pleşu (în Note, stări, zile, Humanitas, 2010): „A ieşi din timp e a reuşi să contempli lumea din punct de vedere al lui Dumnezeu”. Îl vedeţi pe Goma fără dram de participare la viaţa publică? Are alte urgenţe decît Pleşu, alte stări şi nici n-ar face compromisuri – declaraţii din politeţe ori în oarece beneficiu. Exasperanţele lui Goma sînt foarte diferite de exasperanţele lui Pleşu. Altceva îi disperă.
În corespondenţa cu Bernard Henry-Lévy, Michel Houellebecq spunea că preşul discuţiei e rotund, are cîte colţuri vrei, îl ridici de oriunde. E şi strategia lui Goma: nu uită nimic vîrît sub preş. Nu scapă nici un ‘veniment; nici un gestem, nici un biografem ori lexem, de la protogînditorii marxist-stalinişti pînă la postgînditorii recenţi; de la falsul „Marii Rivuluţii din Decembrie” la erorile iliescane, emiliene, băsescane…; de la „ostaşu’ Cosaşu” la transcrierea Baconsky în Baconschi şi de acolo la soacra lui Geoană, revoluţionară rănită, cu carnet.
Întregul proces al comunismului l-a luat pe cont propriu. Ce ne cere repetat Goma e să nu uităm, să nu-i uităm. Îndemn vital cînd trăim o altfel de „piteştizare”, de „re-educare”, de manevrare a gîndirii. Un Piteşti II, fără Nürenberg II, dar cu Rolleri mulţi. Antidotul acestui nou control al minţii e memoria corectă şi Goma ştie bine ce nu trebuie uitat. E mai aproape de noi decît dacă ar fi locuit la vechea adresă din Bucureşti, de pe strada Compozitorilor. Anulează, din Franţa, distanţa, înţelege din interior, din România, ce (ni) se întîmplă. E scriitorul de alături.
Goma nu face parte dintre cei care îşi pun sub lacăt jurnalele sau memoriile, ca să fie publicate după 50 de ani sau după 5. N-a vrut să le tipărească „de dincolo de mormînt”. Laşilor le cam vine de hac. „Eu nu sunt disident. Sunt scriitor. Punct”. Aşa a ripostat Marianei Sipoş în cartea-interviu intitulată chiar Destinul unui disident: Paul Goma, Universal Dalsi, 2005, interviu luat într-un fevruar 1998. Nu disident, ci inamic public al comunismului. Nici eu nu cred că poţi fi scriitor pur şi simplu, după cum nu cred că a fi opozantul lui Ceauşescu face rău calităţii sale de prozator. Cu spusa lui, „fiecare pasăre scriitoare pe hîrtia sa piere”. Dacă sinceritatea e păguboasă, minciuna, pe termen lung, e şi mai păguboasă.
„Îi convine lui Goma să vorbească despre frica la scriitorul român!, s-a rostit un iritat. Au fost mari presiuni morale”. Au fost, dar unii au rezistat şi alţii nu. Să-i tratăm la hurtă? Ce-i drept, altfel ar fi arătat procesul comunismului făcut de ne-cumintele Goma decît de un expert în comunism, reciclat. Altfel ar fi stat lucrurile cu Goma în fruntea comisiei prezidenţiale, sprijinit de părintele Iustin Pârvu, de Grigore Caraza, de Ion Gavrilă Ogoranu, de Marcel Petrişor, de Vasile Paraschiv, de Dorin Tudoran, de dr. Florin Mătrescu (v. Holocaustul roşu, ed. a III-a, 2008, Bucureşti, ed. Recson) de Andrei Vartic… Acţiunea „decomunizatoare” Băsescu n-ar fi rămas formală după Raportul final. Vedeţi vreo coerenţă în decizii cînd preşedintele numeşte regimul comunist „ilegitim şi criminal”, fără a-i pedepsi pe criminali?
De descoperit, Goma se lasă descoperit din toate flancurile: şi dinspre excelenţele intelectuale GDS, şi dinspre mai puţin excelenţele intelectuale peceriste (nu că unii, ca Pavel Câmpeanu, n-ar figura în ambele tabere). Goma îi detestă şi pe Roller şi pe Ilie Ceauşescu; pe Croh, în tustrele ipostaze: înainte de Ceau, în timpul lui Ceau, după Ceau. Desantismul a fost „pistă aplicativă”, cum ziceau propagandiştii, falsă. Cred, ca şi Radu Mareş, că sîntem condamnaţi la realism; aşa – căci – deci, cum spune ironic Goma, paraliteratura să mai aştepte!
Goma a trecut prin închisori, a şomat, a „trăit pe unghie”, cum nu se sfieşte s-o recunoască într-un Dialog (ed. Vremea, 2008). Cu toate astea, Andrei Pleşu deplînge puţinătatea disidenţei româneşti, numindu-i doar pe Doina Cornea, protestatară din 1982 şi pe Radu Filipescu. Pe Goma, nu. Să-şi fi dat foc, ca Jan Palach, în ianuarie ’69, la Praga? Într-un fel şi-a şi dat: a fost interzis în Rumânia, cum pronunţa Ceauşescu, din ’70 pînă-n ’89, pus la popreală amar de ani. În alt fel, a făcut mai mult decît să-şi dea foc: Le Mouvement Goma. Ne plîngem că n-avem un Soljeniţîn cînd avem un Goma, că n-avem un Havel cînd avem un Goma, că n-avem un Michnik cînd avem un Goma. Însuşi Adrian Marino, contestatarul tuturor, recunoaşte în scandalizantele memorii: „Meritele sale ideologico-politice sînt indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul comunist «arhetipic»”, chiar dacă îl acuză de „enormităţi şi extravaganţe”, „în forme maladive”. Marino se consideră chiar „suporter secret” Goma. De ce secret, poate ştiţi domniile voastre, cititorii.
Postdecembrist, vai, a intrat în inappropriate relationship cu ebreii. A fost acuzat pentru păcatul greu al antisemitismului, pe varii corzi: coarda Ancel, coarda Radu Ioanid, coarda Shafir, coarda Andrei Oişteanu, coarda Al. Florian (director executiv al INSHR „Elie Wiesel”), coarda Boris Mehr, coarda Lavastine, coarda Carmen Muşat, M.D. Gheorghiu, în care Goma vede sentinela pariziană la antisemitism, s-a arătat gata să sucească gîtul elocvenţei şi elocinţei Săptămînii roşii. Un argument pe… numărate: Goma a folosit de 126 de ori cuvîntul evreu. Aha. Cum îl ştiu, va scoate altă variantă a cărţii-document, a eseului-memoranda, unde va uza de vocabula incriminată şi a 127-a oară. Pe Ovidiu Şimonca îl deranjează „evreii cu 2 de i”, altfel spus, generalizările. Dar generalizările cu 2 i (corect gramatical) à propos de români nu-l deranjează? Un anonimeni, autor de sentinţe neargumentate, care vede iudeofobi peste tot, şuieră de indignare ca un ventil la afirmaţia că evreii (cu 2 i) au fost în fruntea bucatelor. În fruntea bucatelor literare au prea fost. Prima secţie de critică a USR a fost formată din Vitner, Vicu Mândra, Nistor Ignat, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu, Crohmălniceanu, plus 2 neevrei, Paul Georgescu şi Geo Dumitrescu. Discuţi despre vremea aceea, apare suspiciunea că îi vizezi pe evrei şi eşti clasat drept ce nu eşti: antisemit. Există mulţi arbitri specializaţi în „antisemitizare”. Chiar cînd afirmi că românii n-au fost mai puţin fanatici în aplicarea metodei realist-socialiste, tot te citesc ca neonazi, cu derivatul legionaroid. Şi cine a diriguit manu forte cultura decît Iosif Chişinevschi cu liceu neterminat, Leonte Răutu Oigenstein, Iulea Şafran (nume literar N. Moraru)? Etnicizăm ororile dacă dăm numele real al torţionarilor? Şi încă: au fost românii menajaţi în totalitarism faţă de evrei? Măcar puteau pleca (pe taxă), după cum pot să revină, conform noului diasporism: repatrierea în ţările Europei de Est.
Lui Goma nu i s-a restituit nici azi cetăţenia, răpită (ca Basarabia) în 1977, nici carnetul de scriitor.
Dacă dispare Goma, „România va deveni liberă, democrată şi la cur curată?”. Numai că Paul Goma, prezent în toate zonele de impact cu o realitate cum n-ar trebui să fie, nu moare. Nu cred că a intrat în Zodia Bolii, a Morţii, cum notează în 26 ianuarie 2010. Nu-i vreme de murit cînd procesul de ştergerea memoriei continuă. Categoric, temelia e şubrezită rău dacă ne propunem să construim în dispreţul valorilor care nu pot fi dispreţuite, iar Goma are parte, cu calamburul lui Corneliu Regman, de „un pios ciomagiu”.
Îmi place să-mi închipui – ipoteză de lucru – cum ar fi fost dacă ar fi ocupat locul prim în stat. Ce reacţie îngrozită ar fi avut alde Pleşiţă şi alte stele mari; prosovieticii (deşi nu mai există, de facto, URSS, prosovieticii au rămas prosovietici), dar şi ştefangheorghiştii ceauşişti, deveniţi analişti politici; politicienii plini de semenitate, adică de dragoste pentru aproapele din partid, să trăiască bine.
Nu ştiu dacă Paul Goma o să revină la roman; eu mi-o doresc, dar asta s-ar întîmpla doar în cazul normalizării, ceea ce-i destul de improbabil. Ce trebuie spus limpede e că nu se va scrie acest segment de istorie, dar şi de istorie literară, fără jurnalul lui Paul Goma, deopotrivă document şi reprezentare artistică de clasă. Iar de documentat, privind universul concentraţionar, s-a „documentat” chiar la gherlă. Cînd a aflat întîia oară, de la Ştefan Davidescu despre „fenomenul Piteşti”, era la Jilava, în celula 36. S-a „documentat” apoi în Lăteşti – DO. Deţine cu prisosinţă experienţa închisorilor, cu tot ce implică ea. Al. Paleologu vorbea despre puşcărie ca despre o aventură biografică. Haida de, în care puşcărie?
„Am integrat (citez o însemnare din 25 ian. 2000) în jurnal texte impure, străine: eseuri, scrisori, articole, invenţii tehnice (nu chiar tehnice…);
Prin asta am făcut din Jurnal(ul meu – precizez) genul total, romanul integral. La urma urmei eu, autor (m-)am retrogradat în poziţia povestitorului care povesteşte povestea poveştii (vieţii) sale”.
Iată o reuşită venită de unde nu te aştepţi: „jurnal-roman-total”, dar şi roman-fluviu, un haos… controlat, un hibrid roditor.
N-am evitat să eşuez în laudatio, aşa cum nu dorea Flori Bălănescu să se întîmple. N-o fac des, detest critica piaristică a găşcarilor puşi pe encomii nesăbuite. Dar prea sînt mi(s)tificaţi tot felul de „tenori ai opiniei publice”, de „elitarzi intelectualiceşti”, aşa cum le zice Goma, în timp ce primus inter pares, model formativ prin excelenţă, e taxat de ponegritor şi cusurgiu, contaminant şi otrăvicios. Şi-mi aduc aminte că Nietzsche cerea stabilirea scării valorilor în funcţie de capacitatea de a suferi. Reformulat – în funcţie de capacitatea de a te sacrifica. Goma are vocaţia rară a jertfei de sine, principiu de moralia nu minima, ci maxima.
Atitudinea sa nedilematică, tranşantă, care e a(l)titudine, complexează, ce-i drept, dar Goma e un reper moral care (ne) salvează obrazul.
Radu Voinescu
Basarab Nicolescu – drumul de la ştiinţă la doctrină
Un „exerciţiu de admiraţie”
Basarab Nicolescu este o figură binecunoscută a vieţii noaste culturale, numele său fiind „însoţit, adesea, şi pe drept cuvânt, de etichete encomiastice”, cum spune Emanuela Ilie într-un cuprinzător şi bine scris eseu pe care i-l dedică (Basarab Nicolescu, eseu monografic, Editura Timpul, Iaşi, 2008). Până la schimbarea de regim politic din 1989, numele acesta al viitorului promotor al transdisciplinarităţii era legat de o interpretare a universului poetic al lui Ion Barbu într-o cheie derivată din studiul matematicilor şi al teoriilor poetului însuşi, ca matematician de această dată, Dan Barbilian. Este vorba de Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, carte apărută în 1968, tocmai în perioada în care, pe de-o parte, structuralismul, în plină expansiune încă, pe de alta, aplicarea matematicilor în aria „inefabilului” (poetica, estetica, folclorul) deschideau un câmp prielnic unor astfel de abordări în spaţiul nostru, care se reconecta la mişcarea de idei a Occidentului în cursul relativului dezgheţ ideologic iniţiat de Nicolae Ceauşescu.
Solomon Marcus, la noi – dar el este chiar unul dintre cei cunoscuţi pe plan mondial –, avea să publice, peste numai doi ani, Poetica matematică, după ce în 1963 tipărise Lingvistica matematică. Modele matematice în lingvistică. Să nu uităm, totuşi, că Pius Sérvien/Piu-Şerban Coculescu îşi publicase celebra Estetică în 1953, după ce deja de la începutul anilor ’30 lucrase asupra ritmului dar şi a unor chestiuni care ţin de aplicarea matematicilor în materia disciplinelor umaniste. Cum tânărul asistent la Facultatea de Fizică a Universităţii bucureştene emigrase în Franţa în 1969, desigur că, în condiţiile date, abia după momentul ’89 a putut fi reintegrat culturii materne. Devenit, între timp, o celebritate internaţională, Basarab Nicolescu nu a ezitat să se prezinte acasă cu lucrările sale încă necunoscute publicului român şi mai ales cu doctrina care i-a adus prestigiul, transdisciplinaritatea.
Intenţia autoarei, din capul locului dezvăluită, dincolo de necesitatea de a acoperi o lacună în ceea ce priveşte cunoaşterea activităţii lui Basarab Nicolescu, este „de a re-vedea, pe urmele cercetătorului însuşi, în-semnele transdisciplinare care existau, in nuce, încă din prima sa lucrare, Ion Barbu. Cosmologia «Jocului secund» (1964; de fapt, cum s-a văzut mai sus, 1968 – n.m., R.V.), deşi căpătau formă şi validitate începând cu Noi, particula şi lumea (1985), Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme (1988) sau Teoremele poetice (1994), pentru a se rotunji în binecunoscutul manifest teoretic intitulat chiar Transdisciplinaritatea (manifest) (1996).” Este, aici, mai mult decât o motivare a demersului, avem chiar planul lucrării prezentat pe scurt, laolaltă cu o extrem de concisă definire a caracteristicilor şi evoluţiei operei lui Basarab Nicolescu.
Metoda după care a lucrat autoarea este, la fel, definită, ca într-un referat universitar în toată regula, minus limbajul intens schematizat al acestui tip de scrieri: „Lectura – mai întâi, să recunosc, hipo-, abia apoi hiperlogografică – a devenit treptat o abordare evolutivă, în diacronie […]”, pentru a se converti, „pe nesimţite, într-un eseu monografic, care eludează de la bun început ideea exhaustivităţii sau a studiului academic cu pretenţii, odată ce îşi propune doar a prezenta într-o formă accesibilă, şi nu a vulgariza (horribile dictu!) o teorie al cărei impact asupra ştiinţelor şi umanioarelor creşte, exponenţial, în timp.” Să consemnăm, deocamdată, unul dintre sensurile cuvântului logograf, şi anume, „orator care scria pledoarii pentru particulari”.
Emanuela Ilie realizează mai mult decât afirmă în această expunere de motive făcută cu o modestie care stă bine criticului, dar din care transpare şi o reverenţă adâncă, adresată unui personaj a cărui faimă şi influenţă sporesc de la an la an. Capitolelor propriu-zise ale cărţii – „Viaţa ca spectacol al inteligenţei. Dinspre biografie…” şi „…Înspre operă. Treptele clarificării. Spre configurarea şi validarea unui concept” (acesta, foarte consistent, împărţit în secţiuni care tratează fiecare carte majoră şi fiecare etapă a evoluţiei lui Basarab Nicolescu, de la hermeneutica operei lui Ion Barbu la o hermeneutică mult mai cuprinzătoare, a lumii) le sunt ataşate, spre marele folos al cititorului, câteva secţiuni dedicate facilitării cunoaşterii directe a doctrinei lui Basarab Nicolescu. Este vorba, mai întâi, de un grupaj de trei interviuri, unul foarte redus ca dimensiuni, acordat autoarei, menit să clarifice anumite idei şi să completeze câteva informaţii, şi de alte două, apărute în presa culturală românească. La acestea se adaugă un consistent grupaj de excerpte din eseul despre Ion Barbu şi din traducerile apărute în româneşte din opera lui Basarab Nicolescu, secţiune extrem de preţioasă, întrucât cititorul care nu l-a citit integral sau nu l-a aprofundat are ocazia să se convingă singur cât de mult se susţin ideile Maestrului. Urmează o secţiune de referinţe critice, în fapt, extrase din cronici şi recenzii din revistele din România, din 1968 până în 2006, de la Solomon Marcus, Marian Popa, Nicolae Manolescu şi Al. Piru, la Mircea Tomuş şi Cassian Maria Spiridon, precum şi din corespondenţă, prefeţe, dicţionare, enciclopedii etc., mici bucăţi de text semnate Ştefan Lupaşcu, Pompiliu Crăciunescu, Jean-Louis Basdevant, Michel Camus ori André Chouraqui.
În fine, un inventar al operei ştiinţifice şi doctrinare a lui Basarab Nicolescu. Remarc, nu chiar în treacăt, că în enumerarea distincţiilor, medaliilor, decoraţiilor primite de acesta se strecoară o inadvertenţă: ordinul cu care acesta a fost distins de statul român în 2000 se numeşte „Serviciu Credincios” şi nu „Serviciu Fidel”, cum sună în franceză, limbă din care îşi va fi luat autoarea informaţia, după cum formularea corectă este: Ordinul „Serviciu Credincios”, în grad de „Mare Ofiţer” (cu toate că, dacă ar fi să urmăm o tradiţie veche, s-ar putea spune: gradul de „Mare Ofiţer” al Ordinului „Serviciu Credincios”, dar cum nici ordinele nu mai sunt ce au fost…), iar nu „Decoraţia «Mare Ofiţer», Ordinul «Serviciu Fidel»”.
Demersul Emanuelei Ilie este unul al admiraţiei. Deşi în abordarea sa precumpăneşte argumentaţia sprijinită pe citate din operă şi nu speculaţia proprie, aşa cum se mai întâmplă în astfel de încercări monografice. Apropierea de ideatica din cărţile lui Basarab Nicolescu se face cu respect, nu şi cu timiditate, sporind, însă, în ciuda meritelor lucrării, a seriozităţii abordării, encomiastica (nu-i facem o vină din asta, autoarea este un cercetător tânăr, care s-a achitat mai mult decât bine de misiunea pe care şi-a asumat-o) la adresa unei opere ştiinţifice ce nu pare prea impresionantă, dar înapoia căreia se află o imensă, neobosită investiţie de public-relations, de autopromovare pe toate meridianele în ipostază de savant activist itinerant, prezent frecvent la mondenităţi cu aer de congrese – multe generate chiar de el, după cum o mărturiseşte în interviuri –, unde se discută despre transdisciplinaritate mai degrabă în manieră teologală decât ştiinţifică, în opinia mea. Dar să nu ne grăbim!
Între „particulă” şi mistica sufistă
Cu o grijă firească pentru minuţie, tânăra autoare extrage tot ce i se pare mai important din perspectiva, din viziunea lui Basarab Nicolescu asupra fenomenelor despre care scrie. Ea înţelege foarte bine nuanţele gândirii acestuia atunci când relevă, pe urmele textului din cartea despre Ion Barbu, faptul că ar fi greşită aplicaţia exclusivă a uneia dintre cele două grile de cunoaştere asupra poeticii/poieticii din Joc secund, „pur raţională, respectiv, afectivă”, că este preferabilă sinteza, „o sinteză vie, dinamică, care [sic!] să nu anuleze, ci să fructifice ambele moduri de articulare a viziunii despre lume şi raporturile ei cu individul”. Pe scurt, după Basarab Nicolescu, opera lui Ion Barbu este o formă superioară de umanism matematic, o cosmologie în centrul căreia se află omul, beneficiind de o „mitologie ternară”, ce are la bază simbolurile Soarelui, al Nunţii şi al Oglinzii (acestea, analoage unor simboluri matematice, în conformitate cu o teorie pentru care e nevoie, desigur, de o armătură matematică mai puternică decât aş putea să aduc eu în discuţie), corespunzătoare modului de a percepe şi înţelege lumea prin parcurgerea a trei etape iniţiatice, trei „roate”, „a Venerii, a lui Mercur şi a Soarelui”. Avem, în virtutea acestei logici tripartite, trei percepţii: „una primitivă, de trăire în carnal, în concret, deci, impus (roata Venerii), una a inteligenţei analitice, a lucidităţii ştiinţifice (roata lui Mercur), respectiv, cea a «supremei nunţi a omului cu misterul existenţei», ce are loc prin intermediul «sintezei intelect-afect» (roata Soarelui)”. Autoarea nu omite să gloseze uşor pe marginea teoremelor matematice puse la bătaie într-o formulă literar-eseistică de Basarab Nicolescu, pentru a revela partea de scientism din opera autorului poeziilor „Grup”. „Din ceas dedus” şi altele.
Personal, cred că legarea foarte strânsă a poeticii lui Ion Barbu de matematică este o supralicitare. Autorul „Rigăi Crypto…” n-a fost chiar un versificator al teoriei grupurilor, nici al teoremelor Şcolii de la Erlangen, cum susţine, mai nou, Bogdan Suceavă, şi nici chiar al propriilor contribuţii la dezvoltarea matematicilor. Doar în câteva poezii, nu în toate, viziunile matematice sunt generatoare de substanţă literară, iar a marşa cu asupra de măsură pe universul matematico-poetic barbian ar însemna, după modesta mea părere, a-l separa pe poet de darul său de a crea în interiorul literaturii.
Următoarea carte pe care se aplică analiza este Noi, particula şi lumea, inspirată „dintr-o povestire filosofică despre Sfatul păsărilor, scrisă de un poet persan din secolul al XII-lea, Attar”, spune autoarea. Este vorba – în paranteză – despre poemul lui Farid al-Din ‘Attar, Limba păsărilor (Manteq al-Tayr, după unele surse, Sfatul păsărilor – după altele, „conferinţa” sau, cum am zice, „divanul”. La noi am impresia că este cunoscut însă mai cu seamă sub primul titlu – a se vedea şi notele eminentei traducătoare a lui Orhan Pamuk, Luminiţa Munteanu, la romanul Zăpadă, al laureatului cu Nobelul pentru literatură –, cu varianta Graiul păsărilor; titlul Limba păsărilor a fost folosit, conform obiceiului său, de Andrei Pleşu, pentru una dintre cărţile pe care le-a publicat. Fiindcă tot ne-am oprit pentru această mică paranteză, autoarea îl creditează prea mult pe Basarab Nicolescu şi textele lui în franceză sau, poate, nu ia seama la contaminarea acestuia cu limba lui René Thom. Astfel, legat de poemul lui Farid al-Din ‘Attar, chiar dacă el scrie Simorg, desemnând acest punct nodal al misticii sufite, e bine de luat aminte că la noi circulă forma Simurgh (nu mai zăbovesc asupra înţelesului Simurgh-ului, deja mă tem că am dat dovadă de prea multă pedanterie).
Cartea aceasta, care s-a bucurat de un mare succes, propulsând numele autorului în atenţia publicului mai larg, uzează de date din fizica modernă şi mai ales de concepte din latura teoretică a acesteia – domeniu în care activează Basarab Nicolescu –, de contribuţiile lui Planck, Schrödinger, de Broglie, Heisenberg, de paradoxul Einstein–Podolsky–Rosen (în mare, ar fi vorba de faptul că există zone ale realităţii pe care mecanica cuantică nu poate să le descrie, ceea ce ar deriva, dacă am înţeles eu bine, din înseşi formulările şi principiile acestei mecanici) etc., pentru a trece, o dată cu apelul la dialectica lui Ştefan Lupaşcu, spre configurarea unui model de interpretare a lumii în conformitate cu acceptarea unei structuri tripolare, cu adoptarea logicii terţului inclus şi cu introducerea în reflecţia filosofică a ideii existenţei mai multor niveluri de realitate.
Încă nu este făcută apropierea de ontogeniile şi de gnoseologiile Orientului, aşa cum se poate constata în taofizica lui Fritjof Capra, cu care e în concurenţă, dar se vede efortul de a găsi o teorie unificatoare şi tendinţa de a integra în aceasta o logică neconvenţională, poetică, dacă o putem numi aşa. Doar la nivelul gândirii, al unei reflecţii filosofice – după opinia mea – mai curând vulgarizatoare sau, oricum, în pofida invocării atâtor abstracţii cu care operează elita fizicienilor, destul de departe de rigorile unui discurs ştiinţific şi mai aproape de militantism.
Care este contribuţia ştiinţifică a lui Basarab Nicolescu? Este mai greu de aflat pentru profani aşa cum este şi cel care scrie aceste rânduri, de vreme ce până şi termenul de transdisciplinaritate este preluat de la Jean Piaget, care l-a introdus prin 1970. Ideea integrării modului de cunoaştere al Orientului în înţelegerea lumii este utilizată, pe lângă Fritjof Capra, pe care l-am invocat deja, de mulţi alţii, ea fiind demultişor un loc comun în articolele de almanah despre ştiinţa şi lumea de azi, ca să nu mai pomenesc de istoria pe care a făcut-o, cu felul particular de a îmbina materialismul cu idealismul, ceea ce s-a numit „Gnoza de la Princeton”. Totul trecut, la Basarab Nicolescu, prin dialectica triadei subiect–obiect–realitate. Cât priveşte conceptul, fenomenul de Odderon, pe care l-a propus, încă din 1973, împreună cu polonezul Leszek Lukaszuk, acesta nu a fost încă pus în evidenţă de fizica experimentală, ba mai mult, în ciuda cercetărilor care se fac – căutări la care cel puţin primul dintre autori nu ia parte, fiind fizician de teorie –, există opinii care sugerează că teoria Pomeronului (Odderon ar fi perechea contradictorie a Pomeronului, acesta din urmă, un concept introdus de sovieticul Isaak Pomeranciuk) ar putea ea singură explica fenomenele care se petrec la nivelul interacţiunilor hadronilor fără a mai fi nevoie de acest binom Odderon–Pomeron. Dar, la nivelul câmpurilor cuantice orice descoperire e posibilă.
Revelaţia
Cu Ştiinţa, sensul şi evoluţia,Eseu asupra lui Jakob Böhme, Basarab Nicolescu face pasul decisiv către o doctrină care să interpreteze lumea după noua metodă de „investigare”, metodă care este ea însăşi şi cale şi răspuns. Dumnezeu însuşi intră în ecuaţia lumii, după Böhme şi după Basarab Nicolescu, născându-se nu în lume ci o dată cu ea. Gândirea lui Jakob Böhme este, în viziunea lui Basarab Nicolescu, o teosofie taumaturgică, păstrându-şi în contemporaneitatea noastră caracteristicile care o defineau în secolul al XVII-lea: „o sfidare crucială: să împaci, păstrându-le specificitatea, raţionalul şi iraţionalul, materia şi spiritul, finalitatea şi non-finalitatea, binele şi răul, libertatea şi legea, determinismul şi indeterminismul, imaginarul şi realul”. Avântate vorbe!
Cosmologia lui Böhme, negustor neinstruit din Görlitz, care are, într-o zi, o revelaţie ce îl poartă către esenţa şi către înţelesul lumii, ceea ce-l face să se dedice scrisului şi predicării acestor adevăruri, statuează faptul că realitatea are o structură ternară, determinată de conlucrarea a trei principii: „Sursa tenebrelor este primul principiu; puterea luminii este cel de-al doilea principiu şi extragenerarea în afara tenebrelor prin puterea luminii este cel de-al treilea principiu…” Cum funcţionează, efectiv, acestea? „Se cuvine – zice Böhme – să înţelegem o fiinţă triplă sau trei lumi una în alta. Prima este lumea focului, care derivă din centrul naturii… A doua este lumea luminii, care fiinţează în libertate, în nesfârşit, în afara naturii, dar care derivă din lumea focului… Ea fiinţează în foc şi focul nu o cuprinde. Şi aceasta-i lumea de mijloc. Cea de-a treia lume este exteriorul, în care locuim prin corpul exterior, cu operele şi esenţele exterioare, care au fost create din tenebre şi totodată din lumea luminii…”
E posibilă o comparare a acestor imagini revelate cu dimensiunile ontice la care avem acces cu mijloacele intelectului şi cu instrumentarul ştiinţific de azi, dar mi se pare că a acorda un statut fondator şi explicativ intuiţiilor poetice ale unui creier mistic – splendid înzestrat, altminteri, dar trebuie să luăm totul cum grano salis şi să evaluăm această gândire în contextul veacului al şaptesprezecelea – cum a fost acela al lui Böhme, înseamnă nu numai o supralicitare, dar o deplasare a ţintelor de investigaţie către imaginar şi revelat şi nu către realitatea fizică în manifestările ei. Nutresc o stimă particulară pentru subtilitatea cabbaliştilor, dar nu cred că am putea folosi ceva din splendida lor desfăşurare de virtuozitate speculativă, nu pentru a calcula traiectoria sondei „Voyager” sau a configura softul cu care Basarab Nicolescu îşi construieşte blogul personal, dar nici măcar pentru a fabrica un biet creion. Şi nu din perspectiva raţionalismului clasic, propriu ştiinţelor occidentale vorbesc, ci chiar din aceea a cuiva care reuşeşte să priceapă, cât de cât, dialectica în care ceea ce numim uneori iraţional, în lipsa unei cunoaşteri mai profunde, intervine cu putere în datele realităţii pentru a le influenţa.
Desigur că-l putem interpreta pe Jakob Böhme cu metodele gândirii de azi, dar nu cred că realitatea de azi – tocmai din perspectiva dialecticii în care survine activ subiectul – poate fi explicată prin gândirea lui Böhme. Restul este mistică modernă, agrementată cu noţiuni ştiinţifice şi cu pretenţia unui nou umanism. Mai mult, s-ar putea să nu fie singurul autor vechi în legătură cu care – în ciuda limbajului vetust – să fie identificate asemănări, paralelisme, coincidenţe cu teorii contemporane.
Am făcut aceste lungi şi, poate, plicticoase digresiuni, pe de-o parte obligat de seriozitatea cu care Emanuela Ilie şi-a abordat materia, seriozitate ce se vădeşte şi în tratarea temelor la care face referinţă Basarab Nicolescu – autoarea asimilând nu doar concepte ce ţin de obiectul demersului lui Basarab Nicolescu, ci şi alte concepţii şi idei filosofice în conexiune cu acestea –, pe de alta, pentru a încerca să înţelegem felul cum entuziasmul unui cercetător în ştiinţele exacte devine o chestiune de glisare spre formulări şi concepţii doctrinare, mai apropiate de mistici şi de profeţi decât de savanţi.
Trecem direct la Teoreme poetice. Subcapitolul respectiv este intitulat de Emanuela Ilie „Trepte spre adevăr”. Este, se înţelege, apoteoza unui drum iniţiatic parcurs de Maestru de la interpretarea lui Ion Barbu în limitele unei matematici edulcorate şi literaturizate la o teorie unificată asupra omului şi a Universului, adică adevărul ultim, dinamizat de un „terţ tainic inclus”. Exegeta îşi urmează corect, onest, aş putea zice din punctul de vedere al cuiva care se îndrăgosteşte de obiectul studiului său, parcursul, ajungând aici la punctul cel mai de sus al demonstraţiei în privinţa unicităţii celui despre care scrie şi a rolului acestuia în trezirea sentimentelor şi a raţiunii adormite ale omenirii, arătând calea spre mântuire gnoseologică, morală, culturală, ecologică şi, natural, pedagogică.
În 19 noiembrie 1989, „spre orele 16, aproape de Nôtre-Dame, la Paris, eul biografic [aici, cu această formulare, „eul biografic, autoarea oferă involuntar cifrul utilizării cuvântului „hiperlogografic” din debutul eseului, dacă vă amintiţi, arătând cât de mult s-a lăsat influenţată de profilul acesta gigantesc, aproape suprauman, al Maestrului, adică, vezi Doamne, ar trebui să ţinem seama că există multiplicităţi de euri ale celui despre care scrie; parcă am fi într-un binecunoscut roman de Nicolae Breban], trăieşte ceea ce va îndrăzni să numească, în Rădăcinile libertăţii, «experienţa sa fundamentală, similară unei experienţe revelatoare prin autotransformare. Nu cred că se poate vorbi de o experienţă a iluminării, cu toate că lumina a jucat aici un rol important.” După această revelaţie, rolul „Predicii de la Benares” aveau să-l joace Teoremele poetice (şi, mai târziu, Manifestul transdisciplinarităţii). „Această nouă învăţătură iniţiatică – scrie Emanuela Ilie –, scrisă sub forma unor sutre [mie mi se pare că ambiţionează, prin formă şi prin formulări, şi la o confruntare cu Tractatus logico-philosophicus, al lui Wittgenstein, dar, cum zice un pic mai jos autoarea, «sunt posibile multe alegeri»] se organizează, după cum atenţionează însuşi Basarab Nicolescu, ca un material ordonator al haosului (ideatic şi, în fond) ontologic iniţial.” Mai e nevoie să atrag atenţia că nu sunt năzăriri ale celui care scrie aceste rânduri toate cele scrise până acum despre doctrină, misionarism şi aşa mai departe? Se dezvăluie, în sfârşit, şi cititorului care nu a fost prea atent pe parcursul acestui eseu dens şi, într-un fel captivant, faptul că ne aflăm în faţa unui profet modern, iniţiat, care îşi transmite învăţătura. Cât de acharné, vom vedea ceva mai departe.
Emanuela Ilie a realizat, o spun încă o dată, un eseu comprehensiv şi cu multă aplicaţie la opera lui Basarab Nicolescu. Felul în care şi-a ordonat lucrarea, modalităţile prin care a introdus propriul comentariu, inteligent şi, nu o dată, subtil şi nuanţat poate constitui un punct de reflecţie pentru cei care se vor dedica unei întreprinderi similare în ce priveşte atâţia şi atâţia autori din cultura română care ar avea nevoie să fie aduşi în atenţia publicului de specialişti sau de nespecialişti. Ajunşi în acest punct, ne vom despărţi de autoare – faţă de a cărei muncă îmi exprim preţuirea, cu atât mai mult cu cât este evident pentru oricine ce eforturi a făcut, specialitatea domniei sale fiind filologia (este cadrul didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi), pentru a se familiariza cu noţiuni din fizica cuantică, din filozofie şi din istoria ştiinţei, în scopul de a oferi cititorilor un discurs cât mai în cunoştinţă de cauză –, pentru a zăbovi pentru scurt timp exclusiv asupra operei şi personalităţii celui care a ocazionat acest eseu, Basarab Nicolescu.
Dincolo de extrasele din textul Emanuelei Ilie, se cuvine să lămuresc ceva mai detaliat observaţiile, pe care cititorul le va fi găsit, desigur, destul de surprinzătoare, în contradicţie cu opinia larg răspândită despre rolul şi personalitatea Maestrului, pe care le-am făcut pe parcursul acestui lung comentariu. Ne despărţim nu înainte de a transcrie cuvintele care stau la finalul cărţii: „închinarea întregii sale vieţi demersului transdisciplinar pot convinge de necesitatea re-valorizării lumii în pragul secolului XXI. În definitiv, doar citite împreună, Biografia şi Opera lui Basarab Nicolescu pot valida, prin ideea de sacrificiu total, resimţit ca un har, conceptul în care nu puţini văd singura speranţă şi, în orice caz, marea turnură a lumii actuale.” Remarcaţi cuvintele şi expresiile pe care le-am subliniat, de asemenea, majusculele şi dacă asta nu este mistică hagiografică, atunci ce ar putea fi?
Apostolorum
Basarab Nicolescu pare, aşadar, mai mult un profet al omului aflat la intersecţia coliziunilor la nivelul barionilor, al mezonilor μ, π, k etc., al câmpurilor cuantice şi electromagnetice, al bootstrap şi al Ipotezei Gaia. Dar nu lucrează cu teorii ştiinţifice ci cu o doctrină. Nu ştiu să fi scris o singură lucrare transdisciplinară propriu-zisă. Adică o carte, un studiu, o teorie în care o chestiune de importanţă fundamentală pentru înţelegerea omului, a evoluţiei, a existenţei lui Dumnezeu, a artei, un demers epistemologic, metaştiinţific şi tot ce mai vreţi să fie tratată metodic în lumina acestei sisteme care la autorul Manifestului şi al Cartei transdisciplinarităţii (aceasta, în colaborare cu Lima de Freitas şi Edgar Morin) s-a transformat în doctrină şi, finalmente, pare că merge spre credinţă. Credinţă în lumina căreia, „orice tentativă de reducere a fiinţei umane la o definiţie şi de descompunere a sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea, este incompatibilă cu viziunea transdisciplinară.” Foarte ferm, apără preventiv puritatea; pe când „transdisciplinarismul ortodox”, „secte transdisciplinare” ş.a.m.d., ş.a.m.d.? Nu luăm în discuţie aporetica flagrantă a acestui paragraf, faptul că, în fond, el nu are nici un sens, dar se rosteşte ca şi cum ar exista unul, criptic, tainic, care trebuie pătruns şi… însuşit.
Aporiile sunt la ele acasă în gândirea care stă la baza Teoremelor poetice: „Cine observa universul înainte ca omul să fi fost inventat? Omul ce avea să vină.” Hazliu! Omul de ştiinţă care se exprimă aici pare a ignora teoriile evoluţioniste. Ori fizica, în viziunea lui Basarab Nicolescu, are de-a face nemijlocit cu Dumnezeu!? Fizica, poate, admitem şi aşa, dar ce facem cu „subiectul ireductibil”? Ar fi, probabil, utilă o lectură din Upanişade sau măcar din Eminescu, „Rugăciunea unui dac”, dacă tot ne racordăm la gândirea orientală şi la relaţiile acesteia cu Marele Tot, cu Kosmos-ul, cu Nirvana etc.! Dar iată alte ziceri stranii dacă nu ar fi decât simplă retorică bombastică şi goală, asezonată cu ritm poetico-apodictic: „Distanţa de la sine la sine este mai mare decât raza universului. De aceea ea nu poate fi abolită nici de spaţiu, nici de timp [ceea ce e frumos spus, ca poezie].” Sau: „Singurul război sfânt care merită acest nume este o călătorie. Călătoria de la un nivel de Realitate către alt nivel de Realitate.” În ce fel s-ar face asta? Iată: „Există o singură iniţiere veritabilă: auto-iniţierea. Scopul ei: întâlnirea cu tine însuţi după ce ai trecut prin încercările infinitului mic şi infinitului mare.” Problema este: cum? („Dar piatra-în rugăciune, a humei despuiare/ Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?” – Ion Barbu, „Timbru”).
Trebuie să recunosc, însă, cum observam şi adineauri, că apar şi memorabile formulări poetice; cu adevărul lor poetic, de subliniat: „Este evident că nu omul a inventat universul ci universul a inventat omul. În infernul clocotitor al universul primordial, omul apărea ca un vis al particulelor cuantice [magistral, altminteri! – R.V.]. Un vis cuantic ce nu trebuie povestit adulţilor.”
…Nu mai lungim vorba. Aşa cum percep eu lucrurile – aş vrea să greşesc, dar… – Basarab Nicolescu este un mistic de modă nouă, de secol XXI (ce să mai zic de lansarea Manifestului tocmai în jurul anul 2000?!). Are viziuni, viziunile se transformă în texte ce au aspect de predică, textele sunt inflamate de un spirit militant, misionar, mesianic. Dar profetul este un hedonist. Nu demult (i.e., începutul lui mai 2010), l-am putut urmări într-un dialog cu Horia-Roman Patapievici (Basarab în sus, Basarab în jos) în care şi-a dezvăluit şi dincolo de text această bosă misionară. Există doctorate în transdisciplinaritate, am aflat cu acea ocazie. „– Cine poate să se înscrie cu o astfel de temă”? – „Oricine, şi un tâmplar” a sunat răspunsul, de parcă ar fi vorbit un „pescar de oameni” („– Veniţi după mine şi vă voi face pre voi pescari de oameni!”). Este indimenticabil momentul petrecut tot în acea emisiune de televiziune, când H.-R. Patapievici a desfăcut legătura unei ediţii luxoase la Teoreme poetice, apărute în româneşte, moment în care figura Maestrului mi s-a părut că afişează o satisfacţie mult prea mireană în faţa unui obiect ce ţine, prin luxul şi frivolitatea sa, după cum văd eu lucrurile, mai mult de vanitate decât de rigoare şi măsură ştiinţifică.
„Cuvântul nou”
Basarab Nicolescu, deşi a glosat mult în jurul doctrinei interdisciplinarităţii, nu a „produs”, până acum, nicio operă care să fie consecinţa acestei metode. Lucrările sale publicate nu au prea multe în comun cu studiile ştiinţifice, ci mai mult cu eseul, cu epistolele, cu manifestele, cu enciclicele. Iată mostre de stil: „Acesta este cuvântul nou pe care noul umanism îl aduce în contextul căutărilor înfrigurate ale artei contemporane.” (Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund”); „Cunoaşterea tradiţională îşi revendică, deci, dreptul la ineficacitate, pe planul materialităţii spaţio-temporale, pe planul materialităţii direct observabile. Când o asemenea eficacitate este totuşi atinsă, ea este privită de tradiţia veritabilă ca fiind accidentală, chiar diabolică (în sensul de „separaţie”), ca un baraj redutabil pe calea progresului spiritual.” (Noi, particula şi lumea; am înţeles că, aici, Pavel al transdisciplinarităţii se referă la faptul că Tradiţia nu operează la nivelul concretului, al anodinului, al manifestărilor fizice vizibile, că ea are legătură cu ceea ce este nevăzut, inexplicabil prin mijloacele bunului simţ comun – cuante, dimensiunea informaţională a universului etc. – şi chiar ale ştiinţei de la un moment dat. Iar lucrul acesta, ar trebui să o ştie oricine s-a ocupat măcar de înţelegerea şamanismului, a practicilor apotropaice ori măcar a medicinei tradiţionale – în măsura în care acestea se pot desprinde din sincretismul lor originar –, funcţionează, dacă luăm în calcul şi alte dimensiuni ale Universului, „niveluri” de Realitate [şi nu „nivele”, cum apare peste tot în scrierile Maestrului, dar „nivela” asta trimite şi la o paradigmă despre care nu am de ce să vorbesc acum deşi, poate, ar avea mai multă legătură cu teoriile lui Basarab Nicolescu decât pare la prima vedere], cu toate că aproximările ştiinţifice nu reuşesc încă să descifreze esenţa, natura, cauzele acestor fenomene; „Putem alege între evoluţie şi dispariţie. Evoluţia noastră este o autotranscendenţă. Nimeni şi nimic nu ne poate obliga să evoluăm. Constrângerile naturale ale mediului, care l-au determinat pe om să evolueze din punct de vedere biologic, nu se mai exercită. Evoluţia biologică s-a încheiat. Iese la lumină un nou tip de evoluţie, legat de cultură, ştiinţă, conştienţă, relaţia cu celălalt. […] Homo sui transcendentalis este pe cale de a se naşte. Nu este doar un oarecare «om nou». Această nouă naştere este o potenţialitate înscrisă înlăuntrul fiinţei umane” (Transdisciplinaritatea. Manifest); „Lumina va avea ca funcţie reaşezarea întunericului în locul pe care îl merită, ca să i se respecte rolul de rezistenţă constructivă la dezvoltarea evolutivă” (Rădăcinile libertăţii). Italicele din aceste extrase sunt marcate astfel în textele originale şi cred că ele vorbesc de la sine despre accentuarea doctrinară.
Basarab Nicolescu este un misionar cu o viaţă itinerantă trepidantă, despre care vorbeşte cu mândrie şi plăcere. Apostolat pus în slujba promovării credinţei sale în transdisciplinaritate, prin deplasări pe tot globul, de la un congres la altul, de la o conferinţă la alta, pare-se, cel mai adesea „provocate” chiar de către propagandist. Hotărârile legate de impunerea transdisciplinarităţii se iau la astfel de colocvii şi concilii, la Veneţia, la Locarno, la Arrábida (Portugalia)… Va veni, pesemne, rândul Lateranului, Niceei, Efesului, Calcedonului, Lyonului u.s.w. A vorbi despre „trezire”, „iluminare”, „revelaţie”, „război sfânt” nu e chiar probă de spirit ştiinţific. Aşa se exprimă profeţii şi predicatorii de doctrine.
Că este conştient de importanţa misiunii sale o demonstrează, dacă mai era nevoie, felul în care se referă la unul dintre cei mai mari papi din istoria Bisericii, Ioan-Paul al II-lea: „L-am văzut când deja începuse să fie bolnav. Era obosit, era lângă mine, într-o sală impresionantă de la Vatican…” Adică, el, Papa, era lângă mine, nu invers. Şi unde, tocmai la… Vatican! Dixit! Cu un astfel de încrezător, triumfal zel misionar, nu e de mirare că doctrina transdisciplinarităţii se răspândeşte, se „globalizează”. În primul rând, unde? „În ştiinţele educaţiei” – spune într-o notă din eseul său biografic Emanuela Ilie – „pedagogi recunoscuţi, autorii de didactici generale ori speciale etc. explică, deşi succint sau chiar lapidar, ideea de transdisciplinaritate, recomandând-o ca pe una dintre mizele esenţiale ale educaţiei”. Cu alte cuvinte, începem de acolo de unde ar fi trebuit să sfârşim, în sistemul educaţional. Dar nu ştiu ce pot învăţa copiii, tinerii, câtă vreme transdisciplinaritatea nu e decât o intenţie, o sumă de principii care nu au generat nimic concret. Doar statutul de doctrină îi poate justifica succesul. Iar doctrinele introduse în educaţie nu ştiu cât sunt de luminoase.
Să ne înţelegem, nu metoda aceasta a transdisciplinarităţii mi se pare suspectă. Dimpotrivă, din punctul meu de vedere este foarte fertilă, deschizătoare de imense perspective în cercetare. Găsesc bizar acest militantism la nivelul doctrinei, fără realizări concrete, în afară de comunităţi coagulate în jurul respectivei idei. Colecţia de fraze bombastice ale Manifestului transdisciplinarităţii, dar şi din celelalte scrieri la care ne-am referit, ar putea ţine loc de orice, întocmai ca romanul modern, dar nu de instrument ştiinţific.
