Spații culturale nr. 11 (2)
MIRCEA DINUTZ
„Supleantul” sau Dubla fascinaţie
Petru Popescu, autor bine prizat de publicul cititor din România anilor ’70, mai puţin pentru volumele sale de poeme de inspiraţie transoceanică („Zeu printre blocuri”, 1966 şi „Fire de jazz”, 1969), cu atât mai puţin pentru volumele de proză scurtă („Moartea din fereastră”, 1967 şi „Om în somn”, 1971), dar – în mod cert – pentru cele două romane: „Prins” (1969, ed. a II-a, 1971) şi „Dulce ca mierea e glonţul patriei” (1971, ed. a II-a 1972), acestea două din urmă fiind traduse – în acei ani – în limbile poloneză, cehă, slovacă, maghiară şi germană. De altfel, în prima parte a romanului discutat aici, o parte a acţiunii se desfăşoară în Berlinul de Est (mai 1973), unde autorul – narator – personaj se deplasase pentru a-şi ridica onorariul pentru o traducere, la o editură est – germană, a romanului „Prins”.
Din anul 1975, când solicită şi obţine azil politic în Anglia, după care trece în S.U.A. la Hollywood (1978) şi până în 2009, Petru Popescu, devenit cetăţean american, şi-a scris toate scenariile şi romanele în limba engleză, ceea ce nu înseamnă că ar fi uitat vreodată cărei matrice spirituale îi aparţine. Găsim, astfel, destule referinţe la România în „Before and After Edith” (1978), tradus de Antoaneta Ralian sub titlul „Înainte şi după Edith” (1993) şi chiar într-un roman cu vampiri, „In Hot Blood” („Cu sânge fierbinte”), apărut în 1986, găsim personaje şi locuri evocate din România, e adevărat, în cheie senzaţională. Mult mai edificator este jurnalul apărut în 1997 sub titlul „The Return” şi tradus în 2001 de Magdalena Popescu şi Smaranda Bedrosian. Pretextul, punctul de plecare al acestui jurnal a fost o călătorie la Bucureşti şi discuţiile purtate cu cele mai multe personalităţi ale acelui moment politic, istoric şi cultural îi trezesc amintiri şi regrete, cu digresiuni fireşti în planul ideilor. Dar adevărata întoarcere a „fiului rătăcitor” se produce acum, cu „Supleantul”, redactat – după 35 de ani – în limba maternă în doar şase luni: februarie – iulie 2009 şi apărut la sfârşitul anului ce tocmai a trecut. Asta dovedeşte că a existat o presiune a substanţei şi că romanul era deja scris în mintea şi în sufletul său.
Mărturiseşte acesta într-un interviu acordat Ioanei Revnic (în „România literară” nr. 49 / 11 decembrie 2009): <
Este această carte – deci – o carte a regăsirii de Sine, romanul de iubire între Zoia Ceauşescu şi tânărul „supleant”, un roman al puterii şi adevărului, dar şi romanul unei generaţii, la care trebuie să adăugăm / luăm în consideraţie tema creaţiei, pe care o putem recepta ca fiind supratema acestei naraţiuni unde realul şi imaginarul se suprapun adesea, cu respect pentru o istorie concretă, cognoscibilă şi recognoscibilă, atât prin consultarea documentelor, prin analiza raţională a datelor, cât şi prin intuiţie, dar cu cedări importante în faţa imaginarului în vederea obţinerii formulei de succes, de care este atât de împătimit autorul român. Iată, de pildă, câteva exemple. N-am nicio îndoială că avatarurile personajului în cercurile puterii, cu ocazia vizitei de partid şi de stat în Cuba, Venezuela, Peru, sunt, într-o mare măsură, aproape de realitate, cu referiri atât la acţiuni, gesturi, replici, multe autentice, alcătuind un adevărat roman – document, ce satisface nevoia de informaţie a cititorului autohton. În faţa noastră se mişcă personaje aparţinând, de-acum, istoriei noastre apropiate, trăiesc, se exprimă în gesturi, texte, tăceri elocvente, ba chiar asistăm, pe jumătate amuzaţi, la ciocnirile dintre grupul Coman – Zoia şi lordul Anton – şarpele de la Externe, pentru o poziţie cât mai privilegiată în jocul Puterii, acum concentrată în mâinile soţilor Ceauşescu, cuplu deloc armonios, din perspectiva ochiului lacom analitic al „supleantului”. De asemenea, dacă e de crezut că povestea de dragoste s-a desfăşurat, într-o măsură greu de precizat, aproape de linia epică condusă cu siguranţă de autor, nu e de neglijat imaginarul ce cuprinde posesiv unele spaţii ocupate de cei doi tineri, pentru a asigura coerenţa şi a da un sens legitim textului în expansiune. E sigur că nici prima lor întâlnire şi discuţia nu s-a desfăşurat conform scenariului propus, cu atât mai puţin despărţirea lor învolburat – dramatică. Între dragoste şi putere există o scurtă filiaţie de substanţă. Şi totuşi… ce reprezintă Zoia în această ecuaţie?
La început, ea era „fata în roz”, culoare nepotrivită pentru o brunetă, după cum observă bărbatul experimentat. Interesante sunt reacţiile acestuia în faţa fetei, violent contradictorii: pe de o parte, se lasă cuprins de o „frică iraţională”, iar, pe de altă parte, tânăra îl fascinează / provoacă. Timp de două ore, cât conversează în avionul ce-i duce pe amândoi din Germania de Est la Bucureşti, îi studiază trăsăturile, compară şi se frământă: „Are sau nu buzele lui şi zâmbetul acela îngroşat de mândrie, tot al lui e?” Din când în când se lasă învăluit de „lumina (…) caldă a ochilor ei”, în momentele de cedare temporară. Protagonistul nu încearcă să pară mai bun decât e, recunoscându-şi duplicitatea în anumite momente. Supleantul joacă periculos atunci când prezintă în faţa C.C. al U. T. C. „un raport despre presa de tineret”, alternând laudele josnice la adresa Conducătorului cu observaţiile critice, cârtelile şi solicitările, abil strecurate în discurs. Aproape de fiecare dată, când cei doi rămân singuri, mizând pe forţa sa de seducţie, naratorul – personaj (cu rare translaţii spre persoana a III-a) se confruntă cu Fiica Puterii, simţind că, dincolo de farmecele ei feminine, ea „emană o aromă afrodiziacă specială: puterea”. Oare nu aceeaşi fascinaţie (inconştientă) l-a adus în poziţia de „supleant”? Adevărata sa dilemă nu e între fascinaţia puterii şi cea a dragostei, care – aproape – se suprapun, ci între putere şi libertate, cu observaţia că tema creaţiei este înţeleasă ca o formă de libertate. Pe ea o sperie „cărţile lui”, acea parte din el pe care o înţelege cel mai puţin, pe când el îşi propune, cu toată masculinitatea, să o supună pe ea, ridicându-se – astfel – deasupra puterii: „Am să-ţi arăt eu ce înseamnă un bărbat adevărat”. Una e ce vrea să fie personajul („un răzvrătit”, „un iconoclast”) şi cu totul altceva reuşeşte să fie: un „vechil de lux”, cel puţin, la prima vedere, ispitit să-şi consolideze poziţia în cercul puterii de la Bucureşti (mai la urmă, ispita nesfântului Anton pe culmile de la Machu Picchu) sau să alerge spre libertate, lăsând totul în urmă: copilăria, fratele geamăn mort la 13 ani, un tată protector, tinereţea sa marcată de apartenenţa la un grup de prieteni, apărându-se – prin solidaritate, afecţiune şi loialitate – în faţa unei lumi neprietenoase, pe această planetă a „lipsei de iubire”: Marcel, Călin, Stejar, Petru Popescu şi… uimitoarea Luminiţa.
Are dreptate C. Stănescu („Cultura” nr. 46 / 19 noiembrie 2009) când apreciază aceste pagini dedicate unei generaţii saturate de minciună şi obsedate de libertate la nivelul celor mai bune cărţi ale sale publicate în ţară (1969 – 1972); are, de asemenea, dreptate, atunci când îl trece pe autorul „Supleantului” în categoria scriitorilor ce cultivă (şi caută) programatic formulele de succes, cu priză la public (v. episodul cu moartea Luminiţei sau confruntarea violentă între protagonist şi Anton, amândouă fiind imaginate), dar are mai puţină dreptate atunci când îl declară un autor preocupat exclusiv de „conţinuturi”, cu alte cuvinte, lipsit de adâncime şi prea puţin preocupat de expresie. Unele personaje au volum, relief, complexitate, altele sunt doar contururi nesigure. De departe, personajul cel mai interesant al romanului ni se pare a fi Luminiţa Banu. Marcată biografic de moartea tatălui în închisorile comuniste, rămasă singură şi aparent fragilă, aceasta îşi apără dreptul de a avea prieteni, dreptul la dragoste şi la protecţie. Aşa se explică, în bună parte, revolta ei împotriva Fiicei Puterii. Impresionează la ea luciditatea, spontaneitatea, naturaleţea şi lipsa de inhibiţii: „Ne-am bucurat că ni l-a adus pe Nixon” şi acum iată că „l-a scos pe Kim Ir Sen!” Tot ea se întreabă dramatic: „Oare nu există nici un mod să trăim fericiţi aici, unde ne-au zămislit mamele noastre?”. Nici vorbă de superficialitate în atitudinea ei. De fapt, acesta este gândul cel mai adânc ce-i uneşte pe cei cinci prieteni. Ea este în stare să garanteze, cu trupul ei, paşapoartele pentru toţi cinci, dacă va fi necesar: „Vreau”, spune ea, „o viaţă în libertate şi un soţ român – român, în America”. Când vede, cu disperare, că unul dintre ei se desprinde, cu intuiţia sfârşitului apropiat, ea îşi exprimă, cu voce tare, dragostea sa fără limite: „Visul meu a fost să fug cu voi patru, fiindcă am avut în voi patru fraţi (…) Gata, s-a terminat”. Nu frumuseţea ei fizică ne reţine atenţia, mai ales că nu prea ştim cum arată (blondă), ci aceea morală, candoarea ei copleşitoare. Tot ea apare în visul cu ochii deschişi al protagonistului ce străbate oraşul Caracas (Venezuela), bântuit de imaginea Luminiţei. Vocea ei îl ceartă şi grăbeşte momentul alegerii: libertatea, în locul unei „fermecătoare sclavii”. Vestea dispariţiei pământeşti a Luminiţei, victimă a unui regim politic iresponsabil, îi dă ultima lovitură: „Undeva, am un frate geamăn, în spaţiu… undeva, am acum şi o soră, în spaţiu… salvaţi de la viaţă amândoi…”.
Ca un adevărat laitmotiv, revine în acest roman despre dragoste şi moarte, despre adevăr şi minciună, despre putere şi simulare, tema creaţiei, ce l-a preocupat atât din perspectivă teoretică, cât şi practică, încă de la începutul carierei sale scriitoriceşti: „…cuvintele sunt ca nişte peşteri adânci şi sonore şi mişunând de viaţă. Peştera cu viaţa cea mai bogată şi mai complexă, mai surprinzătoare şi mai plină de secrete este peştera eu. Prin comparaţie, el e o peşteră atât de strâmtă, de neadâncă şi de lipsită de ecou”. E aici un mic nucleu de gândire narativă, cu idei, cărora le-a rămas fidel, întâlnite în articolele teoretice publicate în jurul anului 1970. Scrisul reprezintă, pentru Petru Popescu, un mod de a trăi autentic, de a exista vertical în lume: „Nu contează decât scrisul meu şi cititorii mei…”. Pe aceştia din urmă, să spunem că i-a (re-)câştigat, în ciuda faptului că are niscaiva ezitări (puţine, e adevărat) în mânuirea limbii române: „miei de lamă”, „albumuri” „atât de superioară”, „portativ” pentru „portabil”, ca să nu mai vorbim de sintagma nefericită „dinaintea pantalonilor” pentru „prohab”, semnalată şi de C. Stănescu.
Mai mult ca în alte locuri, finalul este unul romanţat şi înţesat de simboluri ale libertăţii, altul decât cel din planul real. Acel pod suspendat, făcut din liane, reprezintă pragul dintre două lumi pe care protagonistul îl străbate cu teamă şi speranţă: „Uneşte-ţi ritmul pasului cu ritmul unduirii punţii şi îţi vei găsi ritmul firesc”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Fără a fi o revelaţie, „Supleantul” este o carte ce rezistă prin calitatea povestirii, consistenţa câtorva personaje şi adâncimea unor pagini eseistice.
GHEORGHE ISTRATE – 70
,,Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină’’.
– Stimate domnule Gheorghe Istrate, de curând aţi împlinit şapte decenii de viaţă şi nu mai ştiu câte de poezie. Când aţi început să scrieţi?
– Aşadar, de când am început să scriu? La început, am început să scriu pe plante: era o iarbă înaltă, care-şi despica floarea; eu aveam vreo 5-6 ani, şi ea îmi arăta exact când este ora 12. Miezul zilei, să-mi car văcuţa de pe viroagă şi să mergem la masă. Planta asta există şi acum, nu mai ştiu cum o cheamă, iar colegii copilăriei mele au murit cu toţii. Atunci am început să scriu (furasem alfabetul de pe cărţile pitoreşti – abecedare – ale surorilor mele mai mari) şi literele miroseau a iarba aia de 12, când mă întorceam acasă şi puteam să umblu în trăistuţele tustrelelor mele surori. Să ştiţi că alfabetul se învaţă foarte repede. Mai greu e fluviul lui de mai târziu. La început, am scris pe post-copertele cărţilor de poveşti (obicei pe care îl am şi astăzi). În ciclul II (clasele 5-7, după dicteul sovietic), la gramatică scriam versuri cu rimă şi ritm, integrându-mă în toate diatezele verbului cerut. Tot în acei ani, 12-13, m-am surprins că pot să scriu şi altfel, o poezie emblematică despre Bărăgan – imperiul fiinţei mele nesătule. Reţin doar prima strofă care l-a uluit pe Ion Gheorghe, oaspete de o noapte la mine, la Limpeziş:
,,Fântânile-s nevestele vădane
ce le sărută orice trecător,
cu oasele lor albe şi bălane
fac semne lungi în calea tuturor…’’
Poezia asta e inedită. Şi eu mă mir de unde mi-o fi venit şi de ce n-am publicat-o.
– V-aţi născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău. Este acesta un mirabilis locum care v-a inspirat şi volumul Limpeziş. Locul fiinţei (1997). Cât de important este locul naşterii pentru un scriitor?
– Locul naşterii pentru un scriitor – şi pentru oricine – este matricea lui, semnul buricului lui şi al destinului său viitor. Eu m-am născut pe un rug, pe un hotar, între pogoane. Şi de atunci port pe piele o frunză de iarbă, de ceva anume vegetal, un deget umed al lui Dumnezeu, în numărătoarea lui pluriarhaică, pluri-milenară. O amprentă. Că s-a numit Limpeziş, nu e meritul meu – ci doar al întâmplării. Dar câte ascunzişuri nu are copilăria?
– Câtă autobiografie există în cărţile dvs.?
– Nu autobiografie – ci biografie. Întrebarea dvs. e mult mai subtilă decât răspunsul meu fugitiv. Autobiografia e un cuibar secret, fără oaspeţi. Biografia e deschisă, ca un salon de întâlniri, ,,de conversaţii’’, cum îl definea Eminescu.
– Creaţia dvs. se organizează în ritualuri, rituri, semne. Aţi urmat un program estetic pe filonul ancestral-păgân-creştin, sesizat de critica de specialitate?
– La dracu’! ,,Critica de specialitate’’, pre cum o pronunţaţi dvs., nu m-a descoperit nici până acum. Eu sunt un ilustru anonim, absent din ultimele ,,dicţionare’’ (sic!). Nelipsit, însă, din cel al lui Marian Popa – marele urmaş al genialului G. Călinescu. Mai departe, nu rămâne decât un trotuar literar… Program estetic? Nu, n-am avut, ci doar program-instinctiv. Mama mea era analfabetă, ca şi mama lui Panait Istrati (e). Dar dânsa mi-a adus în casă prima carte, Poezii de M. Eminescu, fiindcă îi plăcea cum cântam (am voce!), împreună cu surioarele mele, ,,romanţele’’ lui M. Eminescu.
Eu am trăit mereu, adânc, în păgânitatea mea creştină. Clopotul satului, din subţioara casei noastre, era profetul, părintele Sfânt care mă reîncreştina prin repetatele morţi şi sfinţenii ale satului meu. Când părinţii se întorceau de la o înmormântare, cu un buchet de busuioc în mână, erau solemni şi tăcuţi, erau parcă în haine negre şi neguri văluroase curgeau pe pereţii casei noastre. Covrigul adus de ei îl piteam în gingia câinilor cu o frică uriaşă, întunecată, peste care se culcase gura marelui clopot obosit al bisericii din Limpeziş.
– Volumul de debut „Măştile somnului” (1968), apărut în cunoscuta colecţie ,,Luceafărul‘‘, a fost primit excelent şi a obţinut Medalia de argint din partea revistei ,,Breve‘‘ din Italia (Medalia de aur a fost primită de poetul Marin Sorescu.) Ce impact a avut asupra dvs. acest succes timpuriu?
– Succesul acela mi s-a părut artificial. Prelucrat de cineva. Dar de cine? Eu am stat mereu în spatele meu la pândă. Ştiam: succesele sunt temporare. Rădăcinile sunt totale şi nemincinoase. Eu am fost şi am rămas, mereu, un ţăran pe rădăcinile mele. Sub ele există un foc pe care doar oasele mele îl simt. În ultima vreme, doar pâlpâie…Dar tot rădăcini se numesc…
– L-aţi cunoscut pe Tudor Arghezi, căruia i-aţi fost prezentat în 1963, la aniversarea maestrului, care v-a încurajat şi pe care l-aţi frecventat. V-a influenţat în vreun fel autorul Florilor de mucigai?
– Tudor Arghezi e un capitol tulburător şi nedefinit încă în întreaga istorie a literaturii române. Eu am fost doar o mică bâzdâganie nimerită în acest altar, dar, căruia, curios, maestrul i-a dat o atenţie cuvenită. Pe scurt: luasem un Premiu I pe Armată (îmi ,,satisfăceam’’ – acesta era termenul oficial – stagiul militar la Constanţa), şi, brusc, am fost adus în Gara de Nord bucureşteană (eram soldat feroviar). Şi m-au luat N. Tăutu et &, şi m-au arătat lui T. Arghezi (aveam vreo 35-40 de Kg), încătărămat şi cu bocanci, ca pe o urâtanie talentată, pe care Arghezi a intuit-o precis. Rezemat de genunchii maestrului, am avut sentimentul instinctiv de a-i săruta mâna, semnal de care s-a ferit muscular. Dar m-a privit în ochi şi mi-a autografat o carte pe care o purtam în cufărul meu de soldat, împreună cu Labiş, Eminescu şi Esenin. Olteanul de deasupra norilor m-a intuit. Am făcut fotografii şi chiar un film. Anul următor, tot de 21 mai, 1964, l-am vizitat într-un ansamblu uriaş de personalităţi. Într-un final decent, declanşat de mine, m-a retras într-un ungher şi, după o dedicaţie uriaşă pe o cărticică a Domniei Sale, mi-a şoptit: ,,D-le Istrate, veniţi, vă rog, cât mai des pe la mine, dar daţi-mi un telefon, fiindcă de broasca asta neagră depinde viaţa mea!’’ Bea cafea şi ,,bea’’ tutun: ,,otrava mea necesară’’ – aşa mi-a zis.
Arghezi ca şi Eminescu au fost profeţii mei întru poezie. Asimilaţi pe dedesubt. Nu studiaţi! I-am lăsat să respire: ei în mine şi eu în ei, neprogramatic. Precum marile iubiri ce se întrepătrund. Şcoala adevărată a poeziei a venit ad-postem.
– La Facultatea de limba şi literatura română, aţi fost coleg şi uneori chiar prieten cu cei mai importanţi scriitori de azi. A fost o atmosferă care v-a stimulat?
– Al. Piru, la una din întâlnirile noastre promoţionale, a spus răspicat: ,,Dvs. aţi fost generaţia de aur a ultimilor ani.’’ Şi i-a numit, începând cu Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, Gr. Hagiu, Gh. Pituţ, Gabriela Melinescu, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Dorin Tudoran, undeva, între ei, pitindu-mă şi pe mine. Şi mai sunt şi alte nume: Dorina şi Liviu Grăsoiu, Ion Mincă, Nicolae Baltag, Dorin Teodorescu (ucis imediat, de viaţă, cu un studiu editat postum, esenţial, unic, despre Poetica lui Ion Barbu, 1978), Tia Şerbănescu, Florentin Popescu, discreţii Ion şi Rodica Madoşa etc., etc.
Amfiteatrul Odobescu a fost o matrice naţională, pe care o spurcă, astăzi, nişte nume construite, avide pentru Premiul Nobel, care încă nu ştiu că acest premiu s-a transformat în cenuşă. Somn uşor… Mai important e premiul de la Trei-Ogrăzi (unde o fi aceea?).
– Dar aţi audiat şi profesori iluştri, unul dintre aceştia fiind şi G. Călinescu. Ce impresie v-a lăsat ,,divinul critic’’?
– Divinul critic şi-a divinizat lectorii şi audienţii. El ştia cine este. Noi nu ştiam cine suntem. Acum ştim. El nu era un profesor. El era PROFESORUL. Ultimul lui curs a fost despre opera lui I. Creangă. Despre universalitatea acestui autor care se scufunda într-o putină cu sare, vară de vară, fiindcă suferea de epilepsie – şi dincolo de ea conversa cu Eminescu. Doamne, adună-mi minţile ca să cred că totul a fost adevărat!… Erau, acolo, convorbiri între Socrate şi Platon, şterse pe frunzele de toamnă din Ţicău. Unde s-o fi înregistrând Timpul şi sunetele lui pierdute?
– Aţi cunoscut mari oameni de cultură, dar aţi dat mâna şi cu… Nicolae Ceauşescu…
– Mâna lui Ceauşescu era flască şi negativă. Nu comunica. Era ,,tovărăşească’’. Era precum o pătlăgică murată de Oltenia. Nu avea senzori uscaţi şi nici sonori. Ne-am cunoscut (în 5 persoane) la cutremurul din 4 martie 1977, adică în zorii zilei de 5 martie, la Facultatea de Medicină, unde se prăbuşise plafonul celebrei ei biblioteci. O adusese după el şi pe aia, iartă-mă, o bipedă incultă cu pantofi ascuţiţi, negri, ce se împiedicau în fiecare cuib de iarbă. Scena a fost lungă şi barbară, mi-ar trebui vreo 2-3 file s-o descriu. Poate cu altă ocazie.
Simptomatic: prin anii 1992, împreună cu Ulici, am stat în preajma monseniorului Corneliu Coposu, în sediul partidului lor. Alături de El (era în stânga mea), am trăit, realmente, sentimentul clar al înălţării, al exaltării şi al euristiei, aşa cum l-am mai avut doar în preajma lui Arghezi (îmi pierdusem duhul), Octav Onicescu, Al. Rosetti, Ştefan Odobleja. În faţa marilor fântâni, eterne, eu îmi pierd respiraţia.
Pe Ceauşescu (vreme de o oră), l-am citit cu sentimentul sec al prăbuşirii, al unei impersonalităţi, al unui nimic sfios ascuns sub fusta acelei bipede scabroase. În 1980, aveam să fiu şi eu acolo, la CC, în plenul USR, lângă Laurenţiu Fulga (Dinescu lângă Ceauşescu) – acolo unde a fost desfiinţată, pe loc, organizaţia PCR a USR – , fiind realmente contrarevoluţionară. Putorile care au vorbit acolo (am stenografiat), ţi le voi developa cu altă ocazie. Acolo Ceauşescu era tern, mut şi când vorbea. Pentru el, intelectualitatea scriitoricească era duşmana dictaturii şi ideologiei comuniste. Am un carnet de peste 20 de pagini din ziua aceea, când Laurenţiu Fulga mi-a şoptit în ureche: ,,Gata, Gheorghiţă, ne-a desfiinţat!’’.
– Deşi sunteţi perceput ca o persoană discretă, sfioasă, v-aţi implicat serios în evenimentele din ’89, făcând parte din ,,grupul Dinescu’’ de la Televiziune în zilele 22-23 decembrie, refuzând apoi titlul de Erou al Revoluţiei. De ce l-aţi refuzat?
– Fusesem ,,sechestrat’’ de pe stradă de securitatea semnalată de blândul scriitor informator Vasile Băran, fiindcă îl ,,alimentam’’ pe disidentul M.D. După ,,dialog’’, am fost eliberat. La evenimentul din dec. ’89, am fost un ,,intervenient’’ excitat. M-a purtat mulţimea în braţe peste gărduţul verde, până-n culoarul de trecere al TV-ului, studioul 4; acolo m-a întâmpinat Dinescu, cu ochii ex-holbaţi, de victorie, mi-a zis să nu plec; mi-am instalat ad-hoc, dintr-un instinct disciplinar, un pluton de pază cu 2 soldaţi, stânga-dreapta, la stud. 4 – şi comunicam cu Dinescu prin interfon. Prin uşa aia i-am pătruns pe I.P.F. Teoctist, şi pe Ion Iliescu (care se tot fofila: ,,vreau să dau un telefon scurt, vreau să dau un telefon scurt.’’), până ce l-am smuls de mâna dreaptă şi l-am împins în studio. Atunci şi astfel l-aţi văzut pe primul preşedinte al României ,,capitaliste’’ cu hainele şifonate de mine.
Am părăsit turnul Televiziunii, spre seară, când ni s-a spus că s-a descoperit o bombă la subsol şi vom fi aruncaţi în aer (alarmă falsă). De acolo ne-am dus la USR şi-am propus o nouă conducere.
Am refuzat Titlul, fiindcă şi Dinescu l-a refuzat (el avea rezervele lui secrete, f.f.f. secrete). Eu eram un simplu iobag, dar n-am vrut să mă amestec cu ,,ţiganii şi golanii’’. Adevăraţii eroi s-au retras în anonimat ori în postumitate. Câţiva, mulţi, au scăpat şi s-au furişat în interminabilele lor Parlamente şi supremaţii.
– După ’89, aţi lucrat în presă, aţi iniţiat şi condus ,,Curierul Românesc’’, revistă care din 30 decembrie ’89 s-a difuzat în 70 de ţări. Ce a însemnat pentru dvs. această publicaţie?
– O gură de comunicare. Vorbeam prin ,,porta-voce’’ cu M. Eliade, cu ambii Ciorănescu (Alex şi George), cu Cioran (incomunicabil, dar atent), cu George Emil Palade, cu Eugen Ionescu…
– Aţi susţinut mulţi autori, tineri sau mai în vârstă, aţi girat intrări în USR, aţi scris cronici despre cărţile confraţilor şi nu de puţine ori aţi făcut demersuri discrete şi eficiente atunci când a fost vorba de boală ori deces în rândul scriitorilor. Este vorba de generozitate, responsabilitate, solidaritate?
– Tăcere. Totală tăcere.
– Creaţia dvs. de până acum a fost încununată cu Premiul Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Române, cu Premiul Omnia la diverse festivaluri, cu numeroase, distincţii, diplome de excelenţă, din ţară şi din străinătate etc. Consideraţi că acestea certifică valoarea unei opere?
– Nu.
– Mă întorc la prima dvs. carte, „Măştile somnului”, care a fost întâmpinată entuziast, inclusiv de Nicolae Manolescu, criticul afirmând că sunteţi ,,un poet excepţional‘‘, dar care vă omite în recenta sa Istorie critică… Unde greşeşte criticul?
– Acolo, în el; în ghiveciul lui ,,critic’’.
– Aţi definit poetul: ,,Poetul e lacrima lui Dumnezeu’’. Cum definiţi poezia?
– Poezia este suspinul lui Iisus de pe cruce: ,,Eli, Eli, lama, Sabachtami!’’
Interviu realizat de Victoria Milescu
