Spații culturale nr. 11 (1)

Editorial

Imposibilul downshifting

Într-un articol despre downshifting, Aurora
Liiceanu este de părere că la noi, mai ales după
plonjarea postdecembristă în materialism „grosolan şi
exagerat”, fenomenul nu are absolut nicio şansă de a
se manifesta, cu atât mai mult cu cât el înseamnă o
renunţare la acumulări materiale şi centrarea, cumva
idealistă, pe calitatea vieţii. Născut din refuzul
occidentalilor (fireşte, al unora dintre ei!) de a rămâne
/ a deveni sclavii bunurilor materiale, de a-şi consuma
existenţa alergând după bani sau după o poziţie
ierarhică, de a se înregimenta (prin dresaj social),
fenomenul de downshifting nu va avea, cu siguranţă,
nici un viitor pe plaiurile noastre. În primul rând,
pentru că este foarte dificil să-i pretinzi unui popor cu
obsesia pâinii celei de toate zilele, trecut prin toate
cataclismele istoriei (aproape toate, fiindcă, ce-i drept e
drept, bomba atomică încă nu ne-a fost trimisă) să-şi
schimbe atitudinea, să înţeleagă prin „a trăi bine” şi
altceva decât a avea o casă trăsnet, o maşină luxoasă,
bani în cont, ceva bijuterii şi copiii aranjaţi, dacă se
poate, în alte ţări. Un popor deprins cu foametea, cu
frigul şi cu boala, îndobitocit de lungul şir de
conducători răi şi corupţi, îngrozit de perspectiva de a
rămâne pe drumuri, fără acoperiş deasupra capului, la
cheremul unor semianalfabeţi lipsiţi de ruşine, n-are
cum aprecia „calitatea vieţii” altfel decât trecându-şi
linia ontologică prin stomac. „Şcoala vieţii” l-a învăţat
pe român că are nevoie de cât mai mulţi bani pentru a
fi fericit, că, pentru a avea aceşti bani, trebuie să fie
capabil de absolut orice (de la muncă îndârjită până la
furt, compromis ori crimă), că numai etalarea
zgomotoasă a bunăstării materiale îi poate aduce
„respectul” contemporanilor şi invidia lor. La noi
competiţia se desfăşoară în planul lui „a avea”: bani,
case, obiecte de valoare etc. „A fi” nu prea mai
contează, şi au grijă mass media să manipuleze
conştiinţele în aşa fel, încât tot ceea ce se referă la spirit
/ cultură să fie ridiculizat. Nu mai departe, zilele
trecute, la o oră de vârf, una dintre ştiristele plătite întro
lună cât trei profesori într-un an, punea alături, sub
genericul „ţara arde şi baba se piaptănă” două proiecte
de legi, chipurile, de acelaşi calibru: organizarea unui
comando care să extermine ciorile şi alte zburătoare de
pe aeroporturi şi decretarea zilei de 15 ianuarie ca „zi
naţională a culturii române”. Pentru ştirista în cauză,
atentă la prezentarea pe post a unei Românii
mizerabile, ţară de hoţi şi de borfaşi, de violatori şi de
asasini, a învăţa / a recita poezii, a te preocupa de
carte, a pretinde o minimă decenţă culturală păreau
iniţiative cel puţin caraghioase. Cum, domnule, se
subînţelegea din zâmbetul ei flancat de două gropiţe
întârziat-adolescentine, de asta ne arde nouă, la vreme
de criză?! Chiar. Cu atât mai mult, cu cât ştirea despre
„legile aberante” (dintre care, desigur, numai una, cea
cu constituirea unui comando împotriva ciorilor, îşi
merita calificativul) venea după amplul reportaj privind
scăderea vânzărilor la încălţămintea scumpă, din
colecţia unui pantofar român de lux, falimentul unor
magazine de bijuterii, ori impasul financiar al cine ştie
cărui alt vip agreat de protipendada postdecembristă.
Dacă te iei după ce vezi la televizor, pare mai trist faptul
că la români nu se mai cumpără pantofi scumpi decât că
nu se mai cumpără cărţi; e mai grav că dau faliment
barurile, cazinourile şi restaurantele cu fiţe, decât că nu
se mai investeşte în cultură, în sănătate şi educaţie. E
un dezastru, ni se spune, că renunţăm la vacanţe în
străinătate, că nu ne mai putem achiziţiona o maşină
scumpă, un televizor cu plasmă ori un calculator cu
gadget-uri la modă, în timp ce, vai, câtă inconştienţă! –
mai există primari ce nu vor să renunţe la aşa-numitele
„zile ale oraşului / comunei”, adică la manifestări
culturale destinate să mai schimbe „dominanta
afectivă” negativistă a populaţiei.
Întorcându-ne la downshiftingul occidental, el nu
merge în România mai cu seamă fiindcă are o
componentă intelectuală, care include preluarea critică
a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv, plasarea într-un
câmp al învăţării de calitate, al creşterii personale etc.,
lucruri greu de înfăptuit la noi, acum, când individul
este confiscat pentru profit şi consum. Sigur, mai trecem
şi printr-o criză economică. Am mai trecut printr-una,
între 1929-1933. Comparaţiile care se fac între cele două
dezastre nu se referă, însă, şi la atitudinea populaţiei de
atunci / de acum: între 1929-1933 oamenii au continuat
să cumpere cărţi, să citească şi să scrie, s-au dus la
concerte şi la teatru, au susţinut, din puţinul lor,
iniţiativele culturale, n-au stat numai cu gândul la
mâncare şi la băutură, nu s-au îndobitocit cu bunăştiinţă,
poate şi pentru că nici guvernanţii de atunci nu
le-au pretins aşa ceva. Dacă cei de atunci ar fi avut
atitudinea celor de acum, cu siguranţă că nici Arghezi
n-ar mai fi publicat „Flori de mucigai” (1931), nici
Bacovia „Cu voi” (1930), nici Ion Barbu „Joc secund”
(1930), nici Blaga „Laudă somnului” (1929) şi „La
cumpăna apelor” (1933), nici Camil Petrescu „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) şi
„Patul lui Procust” (1933), nici Sadoveanu „Zodia
cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” (1929), „Baltagul”
(1930), „Nunta domniţei Ruxandra” (1932)… şi
exemplele ar putea continua.
Nu înţeleg un lucru: de ce oamenii noştri politici, cei
puşi „în capul trebii”, mai toţi evrei, ne refuză exact
lucrul esenţial, care a salvat în repetate rânduri poporul
evreu: cultura şi educaţia. Ni-l refuză pentru că, deşi ne
conduc, au pentru noi doar dispreţ? Ni-l refuză pentru
că, vorba domnului preşedinte (din surse Wikipedia,
evreu şi el) nu au ce pierde? Am un mare respect pentru
evrei, dar, sincer, nu mă aşteptam să le placă să
guverneze peste o ladă de gunoi: nu-i o atitudine
demnă de un popor civilizat!

ION MURGEANU

ÎNTOARCEREA „SUPLEANTULUI”

Prin anii 72, după venirea la Bucureşti, în căutarea destinului de scriitor, mă aflam la un moment dat în redacţia „Scânteia tineretului”, în biroul lui C. Stănescu, redactor-şef adjunct. Nu eram singurul, iar C. St. era foarte preocupat la telefon, să caute o maşină pentru Petru Popescu, membru supleant al CC al UTC, deja cunoscut scriitor de succes, să-l transporte acasă, sau până în centru etc. „Geniul” lui trăgea de pe-atunci foarte greu la cântar; debutase cu un volum de versuri, „Zeu printre blocuri”, dar mai ales devenise, cum s-ar zice azi „scriitor de fiţe”, după succesul enorm al primului său roman, „Prins”, dar şi al următoarelor: „Dulce ca mierea e glonţul patriei” şi „Sfârşitul bahic”. În paranteză fie spus, subiectul din „Prins” este o pastişă „pe dos” ori, cum ar spune francezul, à l’ invers a cunoscutului „Love story” de Erich Segal; şi rasa, şi America îl atrăgeau de la început pe noul scriitor român de succes. Nu am înţeles niciodată de ce atunci, în acea zi şi în acel loc, m-a ales tocmai pe mine să mi se confeseze, tranşându-şi dilema, ori ostoindu-şi spaimele şi „nervozitatea”: urma să plece din ţară şi avea probleme cu paşaportul. „Mie îmi fac probleme când toţi ştiu că am început să-mi construiesc o casă?!…”. Nu am mai apucat să-l consolez, pentru că C.St. îi şi găsise maşina care urma să-l transporte în centru; „Scânteia tineretului” fiind pe-atunci cu redacţia, la hurtă, ca toată presa românească socialistă, la Casa Scânteii. Plecând din ţară Petru Popescu, fireşte că nu s-a mai întors decât după 20 de ani fix, la căderea regimului Ceauşescu, şi nu a comunismului, deoarece, revenit, se lipi ca marca de plic de fostul său şef de la UTC, Ion Iliescu. M-am tot gândit însă de ce acea „afecţiune” faţă de mine, un necunoscut?! Să mă fi confundat poate cu vreun „ciripitor de serviciu”, cum circulau prin redacţii atâţia, unii arătând ca şi mine modeşti, iar unii de-a dreptul „jalnic”? Oricum, autorul „Sfârşitului bahic” îi cunoştea mai bine ca mine; eu abia aterizasem la Bucureşti, căutând să mă susţin material cu delegaţii de pe la ziare, zece zile, din care stăteai două sau trei la locul „documentării” cu „sfârşituri bahice”, de obicei prelungi… Pentru reportajele respective te documentai, normal, la cârciumă; nu interesa, până la urmă, dacă vor fi sau nu publicate; trebuia să-ţi justifici în schimb, într-un fel, deplasarea, nu şi „documentarea”; la întoarcere, în ziua când expira delegaţia, ca să-ţi poţi face decontul, te înfăţişai frumuşel pe peronul Gării de Nord: „Veniţi de la Suceava? (sau Iaşi, sau Cluj, sau Braşov)… Aveţi nevoie de biletul cu care aţi călătorit?!”. Era practică uzuală şi la alte genuri de delegaţi…
În tot acest timp, colegul de glorie al consangvinului său, pe o parte, Erich Segal, ajuns în patria limbii engleze, dădea interviuri furibunde împotriva „ţării noroaielor”, dar şi a limbii ei, care, vezi doamne, „nu-l putea exprima”… Obrăznicia aceasta mi-aduc aminte că nu am putut-o suporta şi m-am defulat liric într-un poem, de care nu cred să fi luat cunoştinţă proaspăt venitul fost „mare scriitor” din România cea cu noroaiele ei, şi mai ales cu „sărăcia” limbii noastre… Ştiu însă că acel „poem european” al meu nu a trecut neprizat de un Fănuş Neagu sau chiar de… Radu Cosaşu…
Despre evreitatea lui Petru Popescu s-a vorbit mai mult în şoaptă şi „în subsidiar”, el, cu numele Popescu al tatălui, netrezind nici un dubiu despre identitatea sa românească, pe care, ajuns în America, n-a mai putut-o suporta; decât dacă mama lui, actriţa Nelly Cutava, se întâmplă să fi fost (fie) evreică, atunci în mod logic, Petru Popescu este şi el evreu, căci identitatea evreiască se stabileşte pe linie maternă… Nu întâmplător lumea se susţine pe câteva mituri feminine ebree, de la Eva la Estera şi până la „Fata din Nazaret”, pentru noi Fecioara Maria, Maica Domnului; pentru Petru Popescu încă o „bombă” literară, cu bătaie lungă, după cum suntem anunţaţi…
Mărturisesc cu umilinţă că până la „Girl Mary”, roman tradus în româneşte de Mihnea Gafiţa cu titlul „Fata din Nazaret”, nu am citit nimic, dar absolut nimic de Petru Popescu, nici versurile lui, nici glorioasele lui romane, care, pe drept poate, l-au făcut un scriitor de succes, mai întâi, în România, şi, legat de acest succes, iubitul fiicei lui Ceauşescu, Zoia, şi la urmă, transfugul netemperat, ajuns la Los Angeles în Cetatea filmului american, şi devenit scenarist, căsătorit, în fine cu o evreică-evreică, şi tată a doi copii, evrei şi ei, locuind o reşedinţă în Beverly Hills, unde are toate condiţiile să creeze… scenarii… şi din ce în ce mai puţine scrieri literare sporadice şi pe teme pentru noi străine şi aproape neinteresante, din moment ce nici nu au ajuns toate şi la noi…
Lovitură de teatru: la întoarcerea „supleantului”, după loviluţia din decembrie 89, în 92, iarna, chiar de Ziua Naţională a României stil nou, 1 decembrie, l-am reîntâlnit la Alba Iulia pe Petru Popescu, la dineul porcesc oferit de Ion Iliescu participanţilor la ceremoniile laice din Postul Crăciunului… Am evocat acea întâlnire într-un articol, „La bal cu Petru Popescu”, scris pentru, şi publicat în „Meridianul Românesc”, Anaheim, CA, USA, unde, timp de 12 ani, cum am mai spus şi am repetat, ori de câte ori mi s-a oferit ocazia, am scris singur un supliment cultural: o revistă în miniatură cu şapte rubrici…
Acolo, la Alba Iulia, la dineul lui Iliescu, când Petru Popescu a venit el la masa noastră (hrana abundentă şi băuturile erau servite în picioare, la nişte mese ronde, cu un singur picior, din sala de festivităţi a Liceului Militar), cu Virgil Tănase şi alţi patrioţi din exil, flancaţi totuşi de Augustin Buzura, care îmi era şef atunci, la Fundaţia Culturală, eu fiind simplu redactor la „Curierul Românesc; m-a pişcat naiba de limbă să-i aduc aminte, cum şi în ce condiţii ne-am cunoscut… El s-a uitat lung la mine… cerând îngăduinţa să lipsească „doar un minut”… şi dus a fost…
Întoarcerea „supleantului” creează şi alte surprize, dincolo şi peste penibila întâlnire şi întâmplare de la Alba Iulia, cu un cunoscut/necunoscut, în fond; fereala lui de trecut, atâta timp cât Zoia Ceauşescu mai trăia încă, şi suferea cumplit în închisoare, fiind ostracizată şi torturată, după „clasicul” principiu, că părinţii mâncaseră struguri acri, iar copiilor li se strepezeau dinţii; vechea poveste… Întrebat atunci de jurnalişti, Petru Popescu a negat cu mult elan că ar fi cunoscut-o pe Zoia în vreun fel… Abundenţa de mărturisiri, fluxul amintirilor, cât mai multe şi nude în fond, revine în noul său roman autobiografic, scris în româneşte direct, în limba care la un moment dat era prea săracă să-l mai exprime, şi intitulat direct ”Supleantul”, ştiind de la început ce vrea, ce aşteaptă de la el publicul românesc… un mic gheşeft…
Nu am citit romanul, am citit în schimb, pe internet, o cronică foarte amănunţită, dedicată acestuia, culmea, de C. Stănescu, acelaşi care făcea sluj în faţa „supleantului”, şi care acum, „în noua noastră libertate”, îşi ia permisiunea să-i desfiinţeze cartea fostului „supleant” (care îl folosise altădată pe post de garajist), insistând pe foarte multe citate, în cronica sa, apăsând pe latura comercială a cărţii, susţinută la un moment dat de un sentimentalism ieftin…
Am mai citit pe urmă lungul, ba chiar „exhaustivul” interviu pe care-l ia Marius Tucă lui Petru Popescu: vă daţi seama: un dialog Tucă – Petru Popescu, în care scriitorului de succes „internaţional” nu i se întind propriu-zis capcane, ci este lăsat în voie să se destăinuie „sincer şi dureros”: cum a plecat el din România „de frica lui Ceauşescu”, deşi în 1973 Ceauşescu nu era nici dictatorul, şi nici tiranul care a devenit mai târziu… o recunoaşte chiar singur, iar despre Zoia numai de bine, încât citind evocarea şi amintirile lui Petrică (cel care se temuse de lup…) mai că îţi vine, nu alta, să plângi…
Cât despre „Girl Mary”, tradusă în româneşte cu titlul „Fata din Nazaret”, aflăm despre Maica Domnului cea din icoană lucruri surprinzătoare, tot ce-i trece prin cap unui scriitor bine documentat în tradiţia evreiască, fabulaţia lui, pentru un creştin, devenind la un moment dat supărătoare, dacă nu de-a dreptul şi jignitoare…

…Tocmai citisem o altă carte, a unui evreu polonez, care în schimb îşi asumă evreitatea deschis, cu o biografie „de ocnă”, acela, într-adevăr: Marek Halter, despre Maica Domnului, intitulată simplu:”MARIA”; într-o singură carte pe format „poche” reuşeşte o biografie nu doar credibilă, ci rezolvă şi multe „necunoscute” din biografia biblică a Mariei, mama lui Iisus. Petru Popescu, într-o carte de 305 pagini, format înalt, seamănă din belşug confuzii şi face literatură de „liber cugetător”, cu toate că lui Tucă el s-a mărturisit credincios în Dumnezeu. Care Dumnezeu nu întrebăm, pentru că Dumnezeu e Unul; pentru credincioşii Crezului de la Niceea, e drept, Unul în Trei Ipostazuri şi Nedespărţit; sigur, cartea lui PP despre Fecioara Maria e un început: până la „întâlnirea cu îngerul” vor urma, avertizează scriitorul, alte două volume. Le aşteptăm cu mult interes. O întrebare stăruie totuşi în legătură cu PP, dacă este şi cât de evreu este el?! Romanul „Fata din Nazaret”, chiar pe copertă, poartă înscrisul lui Elie Wiesel, ca pe o recomandare supremă: „Imaginaţia literară din acest roman al lui Petru Popescu stimulează interesul cititorilor faţă de evenimente religioase şi istorice”. Cam vagă „recomandare”, ce e drept, şi inconsistentă, eu unul nu aş fi pus-o, fie ea de la un personaj atât de ilustru şi controversat de români dar, în fond, Laureat al Premiului Nobel…
Este în carte, mai mult, şi o pledoarie pentru oamenii iluştri, din toate vremurile, „pe jumătate evrei” (nu ştiam, de altfel, că în această situaţie s-ar fi aflat şi poetul latin Vergilius)… Dar, în fond, pentru mine a fi evreu, a face parte din „poporul ales” poate fi o virtute: este un titlu de mândrie şi o „recomandare” sui-generis…

Distribuie: