Spații culturale nr. 12 (4)
Valeriu SOFRONIE
Zamolxe – Zeul fără hotare (I)
Motto:
„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci (…) După inzi, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt”
„Herodot afirmă că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi. Dar rolul lor în istoria politică a fost modest…”
“Popoarele acestea sunt desigur prea mici pentru a se putea gândi vreodată la expansiuni teritoriale şi la întemeieri imperiale, dar lor le este hărăzită cealaltă expansiune…cea mai frumoasă dintre expansiuni…expansiunea spre Cer.“
Problema. ,,Vorbim despre spiritul culturii noastre (…) Însemnatul procent de sânge slav şi trac ce clocoteşte în fiinţa noastră constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală” – aşa scrie tânărul Blaga într-un articol ce datează din acelaşi an al apariţiei lui ,,Zamolxe” – anul 1921. Tonul deosebit de incisiv al articolului (în contrast vădit cu felul de a fi al tăcutului şi melancolicului Blaga), virulenţa cu care sunt aduşi în bătaia puştii „îngâmfaţii”, ,,închinătorii îndârjiţi la altarul latinităţii”, ,,aparţinătorii trecutului, cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat”, precum şi exuberanţa bacantă a trăirii degajate din spatele textului, toate acestea ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva problema, la care ne invită să aderăm, nu era pentru autor mult mai mult decât o banală şi trecătoare problemă de cunoaştere. Ca una din acele conjuncturi căreia îi cădem din când în când victimă, făcându-ne să devenim partizanii unor idei străine de gândirea noastră. Idei de care abia dacă ne vom mai aduce aminte peste puţin timp, când alte şi alte ape îşi vor croi albie prin receptivitatea noastră culturală la fiicele Momentului. Este drept, un asemenea accent aperceptiv ar putea atinge destul de des un tânăr de 26 de ani, câţi avea şi autorul la vremea aceea. Şi poate că tentaţia de privi astfel lucrurile chiar ne-ar prinde şi pe noi (scutindu-ne de complicaţii hermeneutice inutile) dacă nu am da, în fragmentul de mai jos, peste unele ,,locuri” care, privite în contextul de ansamblu al creaţiei blagiene de tinereţe, lămuresc totul: ,,… în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc”. ,,Adâncimile metafizice ale sufletului românesc” şi ,,conştiinţa” reprezintă în vocabularul blagian termeni cu semnificaţii majore, definitorii pentru stilul său intelectual, pentru modul cum a ales (sau cum a fost ales) să valorifice cultural existenţa.
Pentru noi, a devenit clar faptul că problema la care face referire filosoful este o problemă de conştiinţă. Una dintre acelea care te implică într-atât de mult încât, în încercarea de a-i răspunde, devii, implicit, autorul unui grav exerciţiu al definirii de sine. Problema lui Lucian Blaga era în acelaşi timp a lui şi a neamului în straturile căruia se simţea răsădit.
După război, câştigarea independenţei politice româneşti a impulsionat conştiinţele purtătoare de mesaj naţional către împlinirea unui ideal mai înalt. ,,Primum vivere, deinde philosophari”. După secole de servilism imperialist, refacerea corpusului naţional cerea şi o întregire spirituală pe măsură. Românii nu voiau doar ,,să fie”. Ei voiau să fie ,,ei înşişi”. Voiau să îşi afle rostul existenţial. Pentru aflarea acestuia, o întreaga pleiadă de intelectuali de excepţie s-a grăbit să îşi aducă contribuţia. Era, în aceasta, o imperioasă nevoie de definire într-un orizont care le exceda sfera individualităţii. Încercau să se afle împreună cu neamul căruia îi aparţineau placentar. Aceasta face ca momentul de care vorbim să nu-şi găsească un alt echivalent istoric. Privind de la distanţa în timp la care ne aflăm astăzi, înţelegem măreţia şi tragismul acestei generaţii. Măreţia – pentru ceea ce le-a fost dat să trăiască, pentru uriaşa bucurie ce au încercat-o, deschizând izvoarele din fântâna stătută a neamului. Tragismul – pentru durerea de a-şi vedea visul prăbuşindu-se nu undeva într-un viitor incert, ci chiar sub ochii lor. Sub cizma sovietică – politică şi antimetafizică. Graţie şi blestem deopotrivă. Lucian Blaga a fost unul dintre ei. Nici graţia şi nici blestemul nu l-au ocolit.
Aruncând o privire degajată de prejudecăţile trecutului, Vasile Băncilă, un alt frate de generaţie, condamnând ,,secăturismul” care vede în cultură nu mai mult decât un ,,sport intelectual”, ceva neserios deci, descifrează în noua atmosferă o ,,atitudine integrală care să unifice conduita faţă de problemele mari, eterne cu aceea faţă de problemele sociale”. Aşadar, agentul noii generaţii vrea o atitudine. El nu se vrea doar un contemplator al prezentului demonetizat, cât unul capabil să îi imprime o direcţie. Se doreşte nu atât un mânuitor, cat un mântuitor al realităţii. Seriozitatea lui atinge proporţii cosmice. Tinerii aceştia însetaţi de absolut au trecut toţi pe la şcoala lui Socrate şi a lui Dostoievski. De la cel dintâi au învăţat că singurul adevăr pentru care merită să lupţi şi să mori este adevărul existenţial. La acest adevăr nu se ajunge decât printr-o profundă transformare lăuntrică. Cu aceasta, ajungem la Dostoievski. Rezumându-i ideea, Lev Şestov admite şi el că singurul drum care duce către adevăr este ,,subterana”. Generaţia aceasta interbelică a fost într-adevăr o generaţie a subteranei.
Spiritul poporului român era încă o ,,monadă în somn”. Ea urma să fie trezită la viaţă de strigătele acestor tineri. Dar ei erau neînvăţaţi şi nu ştiau cum să-şi călăuzească demoniile interioare. Cum spunea Nichifor Crainic, ei căutau în toate părţile, dar nu găseau decât ,,profesori”, fie ei şi de excepţie, ,,incapabili să înflăcăreze muntele ştiinţific cu aurora fulgerătoare a unei mari şi antrenante convingeri“. Niciun maestru spiritual. Nicio călăuză. Aşadar, nimeni dintre contemporani nu le putea ajuta. Şi totuşi, îndrumare exista: una venea dinspre trecut – era Tradiţia, înţeleasă într-o altă manieră decât înţelegea să o facă orientarea semănătoristă; cealaltă, supratemporală, era a Învăţătorului Hristos. Toţi au trăit, cum spunea Petre Tuţea ,,între Dumnezeu şi neam“. Dar a căuta tradiţia înseamnă a căuta esenţa, acel “ar putea să fie“. Criticii tradiţionalismului întârziau doar la fenomenul istoric al tradiţiei. La ceea ce istoria a putut da. Şi aici aveau dreptate să critice – românii nu au dat o mare istorie, în delta căreia, revenind, să ne reîmprospătăm forţele. Tradiţia trebuia căutată la izvoare. Iar aceste izvoare erau ale spiritului românesc. La fel de inocent, de proaspăt în acele vremuri, ca şi la începuturi. Ceva mai târziu, reluând întrebarea, Blaga va scrie: ,,… nu trebuie să căutăm originalitatea noastră în ceea ce ne place să numim ,,istoria noastră“. Originalitatea noastră e undeva dincolo de această istorie – care nu e o adevărată istorie. Originalitatea noastră – de cuprins prin intuiţie, dar nu formulabilă – e încă pe planul de dincolo al esenţelor şi nu în fenomenalitatea noastră pseudoistorică“ . Un posibil asemenea izvor era şi legendarul Zamolxe. Un alt Zamolxe decât cel reţinut firav de istorie. Un Zamolxe spiritual, contemporan cu zilele Genezei.
Cheia înţelegerii lui Zamolxe (şi de fapt a întregii creaţii blagiene de tinereţe) este tocmai problema la care am făcut referire. Cine nu admite această perspectivă îl ratează pe Blaga, aşa cum a făcut-o mai toată critica noastră: cheia înţelegerii lui Blaga nu este ,,demonismul“, aşa cum credea Alexandru Paleologu. Cheia este – ,,noua spiritualitate“, de care Poetul filosof se simţea atins. ,,Mut” cum a fost, Blaga, nu ne-a dat prea multe indicii. Zgârcenia lui în această privinţă a devenit proverbială. Dar a avut un moment când a vorbit liber, fără să se mai ascundă după personajele sau tăcerile sale. În noiembrie 1928, Petru Comarnescu realizează o ,,anchetă” ale cărei rezultate le va publica în ,,Tiparniţa Literară“. Întrebarea, adresată marilor personalităţi ale vremii a fost: ,,Observaţi în preocupările Dvs. sau în ale întregii culturi, deosebiri care ar întemeia încrederea într-o nouă spiritualitate de adâncă şi generală semnificaţie?“. Dată fiind sărăcia referirilor lui Blaga la propria creaţie, vom cita întregul său răspuns: ,,Noua spiritualitate există. Aşa de mult încât nu mă simt existând decât prin ea. Sunt în măsura în care e şi această nouă spiritualitate. Din parte-mi am încercat să-i sporesc mitul în toate poeziile, metafizica somnului din ultimele, Orbul lui Zalmolxe, Iisus-Pământul, anonimatul lui Luca, jertfa lui Manole. Întru-cât am izbutit, nu ştiu. Sigur e că toţi prietenii mei poartă aurole”.
