Spații culturale nr. 12 (3)
AIDA HANCER
Poeme
credeam că în douăzecideani te-am învăţat
să plângi dar nu aşa ca fetele vecinilor
de nervi sau de supărare că pleacă
metoda mea era perfectă
stăteam atât de aproape de tine încât
atunci când nu mă nimereai cu respiraţia
te simţeai jignită. distanţa se făcuse
gheară de pisică şi se adâncea
dragostea mea nu zdrelise nimic
pielea se săpa înăuntru ca o fântână în care
gheara de pisică, oglindită în apă
era şi mai lungă şi nu tulbura cu nimic luciul sângelui
dormeam amândouă în patul tatei
şi foloseam pentru circulaţia noastră din sângele lui
eram două acum fără îndoială
inimile se lăsaseră pe tânjală şi pulsau ca la bâlci
să le vadă lumea să se holbeze copiii
aveam nevoie de intimitate
să le obligăm să accelereze
în douăzeci de ani relaţia noastră a ajuns
un lup care se înclină în faţa focului
un foc care se apleacă în faţa alpinistului rătăcit
fel de sălbăticiune care cedează în faţa oraşului
cap de cerb
am pus săbiile jos şi pe ele genunchii
şi cap în cap ca cerbii ne-am salutat pe muţeşte
dar noi suntem de-ale casei
munca tatei
sau somnul lui bătrânicios ne obligă
să părăsim casa asta numai în caz de mare nevoie
dacă el ar fi avut un uter
ar fi fost casa cu noi înăuntru în luna a opta
când deja aproximezi viitorul apropiat
suntem două surori ca degetul moale care
apără de reumatism şi de boală
degetul tare sau osul din el
când tu te mişti corpul tău transparent
lasă vederii mişcările mele
ca încheietura prin piele
mă mişc eu în tine după douăzecideani, mamă
Pubertatea oraşului Bucureşti
iată cum viermii ne rod din emoţii
liliac în oraş peste care tuşesc trecătorii
termopane pătate se deschid pentru soare
ca un mare spital care înşiră multe trupuri la uscat
pe-o sfoară invizibilă
liliac în oraş peste care tuşesc trecătorii
sânge viu bun de pus în vază
aici la noi dacă eşti candid poţi fi câine cel mult
şi câinii sunt nobili
ei locuiesc la picioarele tale
ei se pleacă în iarba cu rouă
iată cum din copaci ca un suflet dâmboviţa găseşte ieşirea
şi te opreşti pe pod să priveşti
soarele se strânge pe cer ca o bubă
ploaia
uite Dumnezeu are o falcă în cer
uite soarele
de fiecare dată când îl văd
mă bucur ca un mort
liliac în oraş peste care tuşesc
trecătoare cu cancer la sân
numai eu mă bat cu pumnul în piept
eu mă gândesc că cel mai mare blestem
este mişcarea
atunci când mă mişc vine predispoziţia
şi-mi amorţeşte simţurile
ca o sperietură după care te ghemuieşti
lângă atacator
cu aceeaşi plăcere sub limbă
cea mai mare plăcere frica
în ţesuturile umede
conservată
ca o palmă fierbinte care mângâie ceafa
ca o altă palmă fierbinte care apasă ochii nasul şi gura
simultan
şi limba se rulează ca un covor înăuntru se culcă
lângă inimă
dar atâta soare se vomită Doamne peste mişcare
Lupii de casă
când toate lucrurile dorm în zăpadă
stai treaz pentru mine când
toate lucrurile mucegăiesc tu
pune plicuri de ceai de iarnă
în dulap printre rufe
zbiară dar să n-audă
lupii care topesc gheaţa cu boturile fierbinţi
când toate lucrurile se opresc
lasă aerul cald să se frece de pulpele tale
într-un dans
respectă ritmurile albe ale patului
de noapte
şi sângele lupilor e ca sângele din vis
alb
şi rece şi-nconjoară de trei ori orice ruină
păzită de-un foc
dar sângele lucrurilor nu se prelinge
stă încolăcit ca iedera
acum toate lucrurile dorm în zăpadă
şi tu un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu mine.
Hohot
dintre toţi eu nu pot să râd
coloana mea vertebrală nu poate să zâmbească
nu se poate întoarce brusc
nu hohotesc vertebrele nu se încalecă
e linişte un şarpe blând s-a oprit pe spatele meu
un şarpe de casă care nu provoacă scandaluri
ci stă liniştit se preface că-i mort şi visează
că-i într-un ou viu de şerpoaică
dintre toate loviturile
una singură îşi face loc în carne
şi-o trage la loc ca pe o plapumă
aceea rămâne un semn că jumate hohoteşte
şi jumatea cealaltă poate să tacă
între ele vameşul stă tolănit
şi aproape că i se văd oasele
deasupra pluteşte un fir de sânge
ca o fundă a norocului
putea să mă despice pur şi simplu
dar maică-sa-i rafinarea
şi şarpele îşi lasă capul pe moale ca o fetiţă
cheală şi sinceră
Poem
căldura ne pusese nişte peşti fierbinţi
în gură
la fel aerul se lipise ca un piept umed
de gurile noastre şi respiram
respiraţia lui
în autobuze raiul stătea în partea dreaptă cu umbră
iar iadul îşi ţinea mâinile un pic transpirate
pe genunchi
în partea cu soare
și femeile se lipeau unele de altele
travaliul nu dura mult
eram eliminaţi cu apă cu tot
cerul era o limbă fierbinte şi uscată
în gurile noastre
când mi-am luat mâna din mâna ta
am văzut că mirosea a alcool
avea gust de acadea
când o să mori
o să ai palmele mai puţin transpirate
şi căldura o să-ţi grăbească raiul desigur
un tei îţi va părea o femeie
cu sâni aproape deloc aşa cum îţi place
când o să
dâmboviţa va dormi ca mai înainte
cu capul lăsat pe treptele casei poporului poporului
ieri
oamenii goi
ca nişte pahare
răsturnate pe chei
astăzi
prietenul obosit stă lângă mine
îşi linge ca o pisică gândurile despre sinucidere
Banquet
undeva în cer se discută obsesiile noastre
şi noi stăm liniştiţi
bolnavi terminali la petrecerea de crăciun
ologii primesc invitaţia la dans a reginei
în linişte. nu poţi să faci un pas greşit dacă n-ai picioare
dar de la brâu în sus să urli cu mâinile
ca nişte samovare spunea makine
nenorocite de samovare împărţite-n oribile ceşti chinezeşti
din ele sorb guri care cândva sărutatul
şi-şi lăsau sărutate picioarele
cu ochii apatici ca nişte melci mângâiaţi de gene
vorbim ceaiul fâşâie
petrecerea muţilor
un fast al naturii aproape executate
în mijlocul căreia un samovar încearcă
să se ridice înspre tavan
şi fiecare parte a corpului lui delirează
şi fiecare parte a corpului lui sunt chiar ceilalţi
care stau pe coate
semn al îngenuncherii mâinilor
samovare vă rugăm fierbeţi-ne ceaiul
gurile-s ca floarea uscată de tei
dansul vă paşte pe dinăuntru
Dumnezeu v-agită ca pe mănunchiuri
de chei
Glanda pământului
tată noi vrem să te vindem dimineaţă
vom da jos perdelele să te acopere
soarele oraşului cu obraji de vin oranj
îngheţat
noi stăm cu tine în groapă numai în primele
cinci minute ale morţii tale
ca să ne spui ce văd porcii în ziua nunţii stăpânilor
fă-ne loc lângă tine
cinci minute între cutele hainei tale
ca un fulger între scândurile din gard sau
o femeie subţire dând pe-o răzătoare hainele murdare ale familiei
tată în casă mizeria creşte ca apele
şi ne umple de linişte. soarele apasă pedala coşului de gunoi se deschide
o gură a neplăcerii
îmbracă-te eroii tăi preferaţi au parcat maşinile
în ruşinea ta
dar tatăl calcă prelung îşi adună
pământul mai aproape un sfânt cu
pământ între picioare. el locuieşte o glandă
jos în pământ
noi stăm în picioare îi gâdilăm orgoliul
dar eu dau primele semne de disperare
îmi flutur mâinile în aer ca într-un aluat
urc în găleată şi fac semn
să mă scoată afară de-aici
unde sfinţii latră ca animale de casă
şi nu rămâne carne pe os
Glanda pământului II
tată au venit vânzătorii la uşă
le-am spus de porci
de ateliere şi de toate aşchiile pe care le-a
înghiţit carnea ta
de picioarele umflate de genunchii ca stâlpii
din poartă în care zăpada
a scobit până la os şi mai departe
îşi face loc printre venele tale
ca şerpii printre portative de iarbă
de gleznele mari şi gambele groase
ca nişte tumori care te-au purtat prin
oraş şi în care credeai că ai prieteni de încredere
pentru mult timp şi ochii
pământii de călugăr care se tulbură
nu pentru credinţă ci pentru o cană cu apă
după patruzeci de zile şi fălcile
lui se crapă ca nişte pereţi de colibă
te-ai mutat la oraş
ţi-ai făcut din betoane o casă
ai suflat în ele dar ele n-au înviat
ai mutat femeia iubită de pe-un genunchi pe celălalt
între orgă şi organic
şi să storci atâta lumină cât se poate
dintr-o femeie
şi să zideşti din carne curată
o casă care să nască în fiecare zi
pe uşă
să mă nască pe culoare şi să mă conducă
jos la parter cordonul ombilical
al blocului nostru
apartamentul nostru are ieşire la pământ
ai făcut dragoste într-o cutie de conserve
ai astupat crăpăturile de frig
şi de curioşi
cu şosete de lână
numai călcâiele tale uscate miros a zăpadă şi Casa Mare
ai găurit pereţii deşi ţi-era milă de ei
de parcă ar fi fost pielea unui uriaş care-a suferit
mult şi-a sfârşit răstignit pe pereţi la oraş
ai cumpărat cu greu mobila
şi când ai plecat şi din oraş
ai luat cu tine o pernă
şi dulapul din camera de nuntă.
Petru URSACHE
O carte dreaptă pentru Eliade
Iată, în sfîrşit, o carte mult aşteptată despre Mircea Eliade, gîndită şi elaborată cu documentele pe masă, astfel ca personalitatea autorului să fie receptată numai după fapte comise în act şi prin scriere. O carte dreaptă, nu de „dreapta”, nici de „extremă dreapta”. Este vorba de un volum recent al lui Gabriel Stănescu: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2009), cu un Cuvînt înainte de Mircea Handoca. Dat fiind că generoasa dedicaţie îi vizează pe eliadişti, pe colegi şi pe studenţi, deopotrivă, pare că se speră într-o revigorare a interesului pentru exilatul de la Chicago, în condiţiile doritei normalizări privind derularea dialogului civilizat şi profitabil pentru circulaţia liberă a ideilor.
Statutul intelectualului de bună credinţă este să dezvolte partitura în marginile adevărului şi cu răspundere de sine, marcînd cu acribie seria de aspecte comportamentale, caracterizante şi semnificative, fără echivocuri, deformări, exagerări, răstălmăciri restrictive, tendenţioase. Prea a durat vreme îndelungată procesul Eliade (şi al intelectualilor români de seamă, în general) şi încă durează în aceeaşi manieră comunistă, adică după dictat şi liste; prea s-au ivit judecători aprigi, fără să ţină seama, o clipă, de propria lor condiţie şi îndreptăţire morală: ei acuză de zor extrema dreaptă, dar o fac, fără jenă, de pe poziţiile stîngii bolşeo-comuniste, spectacol fără precedent în lumea civilizată. Cotele absurdului sunt atinse cînd tribunalul stîngii împinge la bară, pentru a fi sacrificate, personalităţi de valoare care s-au ţinut departe de carierismul politic: Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Petru Caraman, Anton Golopenţia, Petre V. Ştefănucă.
Este şi cazul lui Mircea Eliade.
De reţinut, ca fapt incredibil, că printre deformatorii de imagine, îşi fac prezenţa, cu viclenie şi cu rea intenţie şi unii dintre „prietenii” victimizatului, încă de pe vremea cînd istoricul religiilor se afla în ţară: Belu Zilber şi Mihail Sebastian; alţii lansau, tot atunci, atacuri violente la comanda stîngii comuniste: Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu, Stoian Stoilov. Să nu-i uităm nici pe cei care au ficţionat, transformîndu-l pe Eliade într-un criminal odios, preocupat nu de bibliotecă şi de cultură, ci de atîrnarea cadavrelor evree în cîrlige la Abatorul din Bucureşti. Nu conta că amintitul tip de supliciu a fost o invenţie asiatică din zone nu prea îndepărtate. Aşa apare imaginat Mircea Eliade într-un roman de Saul Bellow. Un amănunt de necrezut: Saul Bellow a fost şi el „prieten” cu Mircea Eliade, în perioada americană şi poate de mai multă vreme, dată fiind originea „română” a prozatorului american. Mai mult: autorul lui L. şi-a însoţit prietenul, bănuiesc, cu îndurerare mare, pe ultimul drum şi chiar a rostit un cuvînt de adio în capela Rockfeller, unde a fost depus, cu ceremonial academic, meşterul în cîrlige.
Se mai aud şi voci, aparent răzleţe, precum aceea a lui Norman Manea, care se zbate de zor să obţină premiul Nobel pentru literatură română, dar acuzînd mereu, sub pretextul a ceea ce numeşte „felix culpa”, tocmai pe Eliade căruia i se refuzase aceeaşi distincţie datorită presiunii organelor de la Bucureşti, tot bolşeo-comuniste. O pretenţie mai ciudată nici că se poate imagina.
Victimizarea lui Eliade a continuat şi în anii ceauşismului, cînd printre specialiştii în marxism – leninism-stalinism se aflau tanchiştii Leon Tismăneanu şi Valter Roman, cei care dictau anotimpurile de criză şi de secetă în cultura română. În cel mai bun caz: dacă se dădea undă verde pentru tipărirea unui volum de Eliade, prefaţa o scria un „specialist” indicat de putere, de pildă Vasile Nicolescu; nu Constantin Noica, nu Sergiu Al.-George, ferească sfîntul! Dacă se încerca un dialog cu exilatul de la Chicago, misiunea i se încredinţa lui Adrian Păunescu; pentru corespondenţă şi vicleană curtoazie, D. Micu trecea drept omul de încredere; dacă apăreau şi nume din afara listei, erau ţinute sub control. Nu sunt de neglijat nici elitiştii de ultimă oră, bine instrumentaţi după context, ca Florin Ţurcanu, beneficiar de călătorii şi burse ca să scrie o lucrare impunătoare în spiritul înşelător al „co-rectitudinilor”, tocmai de aceea întîmpinată cu zgomot de o anumită parte a „eliadiştilor”, ca Zoe Petre care scrie repede şi prefaţa; sau Dan Dana, cu un Zalmoxis înfăţişat doar ca „zeu al pretextului”; şi iarăşi cu recomandarea aceleiaşi specialiste în discipline care „nu ne învaţă nimic”. Nicolae Manolescu începe capitolul despre Mircea Eliade, din semeaţa sa Istorie, prezentînd datele cu intenţie: insistenţă pe aspecte biografice; semnalează „confuzii”, „contraziceri”; se dă credit jurnalului lui Sebastian, afacerii Toladot, scrierilor lui Z. Ornea, „cel mai avizat comentator al cazului şi al fenomenului”. Este un mod de a-l ţine în continuare pe Eliade la distanţa dorită de comanditari. Se poate spune că scriitorilor de limba română (de dincoace ori de dincolo de Prut, din ţară ori din exil) li s-a aplicat, în majoritate, o grilă restrictivă; iar dacă se întîmplă ca victima să-şi îndeplinească visul de a ajunge în Itaca, s-a procedat în aşa fel încît locul să fie, pentru el trist şi gol. Veselească-se cine poate de întoarcerea fiului risipitor.
Invocăm, din păcate, situaţii existente, încă, la timpul prezent. În acest context cartea recentă a lui Gabriel Stănescu se dovedeşte mai mult decît oportună şi utilă. I se prevede capacitatea de a dezmorţi spiritele, de a face accesibilă calea barată prea îndelungă vreme. Nu este vorba doar de o modă, de un capriciu al omului modern de a se regăsi pe sine la locul cuvenit. Raportarea la legendă se justifică datorită comportamentului aventurier; dictată de zei într-o parte, de mişei în cealaltă. Este o apropiere cu tîlc, acceptată doar cu intenţia de actualizare a modelelor mitice, însă pentru a mări distanţele. În varianta clasică, eroul se afla, cum am spus, la dispoziţia destinului; dar un destin cu chip de divinitate prevăzătoare care îl punea la „încercări grele”, ca să le biruie şi să devină model ales printre semeni. Este o răsplată, nu o corvoadă fără rost. Dincoace, individul „ales” cade sub diktatul „fiarei apocaliptice”, ca să numim oarecum convenţional grupul de comando care hotărăşte destinul oamenilor. Cel trecut pe listă întîmpină destinul victimei, nu al eroului. Aceasta ar fi diferenţa între varianta clasică şi cea „modernă” a legendei.
Mai este un „rest” care ţine mai curînd de „teroarea istoriei” decît de legendă. Este vorba de soarta intelectualilor din Estul Europei, nevoiţi să ia calea exilului, în massă, după cel de al Doilea Război Mondial. Îndrăcita prigoană a provocat seisme de proporţii mondiale, şi de o parte şi de alta a Cortinei de Fier. Dar nicăieri forţa distructivă, de origine cominternistă şi kremliniană nu s-a dezlănţuit cu mai multă dorinţă de exterminare masivă ca în spaţiul românesc şi împotriva exilaţilor aparţinînd neamului nostru, fie în bloc, fie individual. S-au căutat învinuiri dintre cele mai incredibile pentru ca persoana incriminată (de regulă creator de valoare) să fie ţinută la distanţă, scoasă din circulaţie, aspru pedepsită. Lui Vintilă Horia i s-a înscenat un proces celebru „de lot”, în stilul criminal al „tribunalului poporului”, apoi i s-a retras premiul Goncourt în ultima clipă, la intervenţii suspecte, cum arată documentele recent desecretizate, sub pretextul că a fost legionar. Dar lui George Enescu ce învinuire i s-o mai fi găsind? Al. Busuioceanu a fost trecut pe listă neagră pentru că nu s-a întors, în termen, din misiune diplomatică după instaurarea regimului roşu la Bucureşti. Dar ce-au avut cu Brâncuşi? Cu Al. Ciorănescu? Cu Ştefan Baciu? Cu Matilda Gyka? Cu…
În ce-l priveşte pe Mircea Eliade, acuzaţia principală şi singura, de altfel, a fost şi este pretinsa „tinereţe legionară” a istoricului religiilor. Ea a fost inventată, repetată, augmentată şi transmisă decenii în şir cu atîta perseverenţă, încît astăzi pare general acceptată. Scrierile consacrate între timp, chiar cele de bună credinţă, au ocolit tacit şi cu timiditate subiectul, dînd impresia de complicitate la calomniere a autorilor respectivi. Doar Mircea Handoca a încercat o replică în volumul cu titlu cam hazardant: Textele „legionare” şi despre „românism” (Editura „Dacia”, Cluj – Napoca, 2001), cuprinzînd articole din presa vremii semnate de Mircea Eliade; ca cititorul să judece singur şi nepresat de nimeni: dacă şi în ce măsură autorul a fost simpatizant, aderent ori ideolog al Gărzii. Dar cititorul postdecembrist, obişnuit cu frica cea de toate zilele, a citit documentele şi s-a făcut că nu înţelege despre ce este vorba, rămînînd în aceeaşi vinovată şi tacită complicitate. Evident, şi tăcerea este un răspuns. Dar, de vreme ce acuza devine agresivă prin repetiţie şi deformare, replica pentru restaurarea adevărului nu trebuie să întîrzie la infinit. Mircea Handoca încheie al său Cuvînt înainte cu o binevenită frază-avertisment: „citatul trunchiat, acuzele, calomniile şi insinuările gratuite, trimiterile greşite sau… nemenţionate, generalizările pripite nu sunt compatibile cu profesionalismul istoricului literar (indiferent de ce coloratură ar fi el)”. Să reţinem şi finalul unei note (pagina 35): „Acelaşi Edgar Reichmann care în deceniul al 8-lea – tot în Le Monde – era un admirator entuziast al lui Mircea Eliade, iar după moartea scriitorului a devenit un înverşunat mînuitor al baionetei decretînd: Mircea Eliade a fost legionar, fascist, antisemit”. Poate Edgar Reichmann aplică strategia lui Lenin: un pas înainte, doi paşi înapoi. Şi iar, pînă la victoria finală.
Ea s-a ivit, cum spuneam, prin Gabriel Stănescu, la modul demn şi curajos, cu speranţa normalizării situaţiei lui Eliade în special şi a cazurilor similare, unele deja semnalate mai sus. În primul rînd, redactorul de la „Origini” renunţă la intermediari şi la opinii second hand ori corectate, ideologizate, virusate programatic, după cum ne-a obişnuit tradiţia postbelică, prea timidă şi aliniată, de teamă să nu trezească mînia duşmanilor împătimiţi ai lui Eliade. Pe scurt, se apelează direct la documentele suspectate de legionarism, pentru a fi comentate riguros; ori sunt invocate acele aspecte biografice care au fost decupate de adversarii istoricului religiilor, mai curînd pentru a fi puse sub acuzaţie după criterii neapărat politice, decît pentru a se reţine înţelesul firesc, după logica desfăşurării faptelor, fie în „bine”, fie în „rău”.
În al doilea rînd, sau poate în primul, tot metodologic vorbind, Gabriel Stănescu, amintindu-şi cu folos de modelele clasice ale gîndirii ştiinţifice, ca probitate şi răspundere morală, plasează setul de probleme, pe care şi-l asumă pentru dialog, pe ecranul segmentului de timp corespunzător primelor decenii ale secolului trecut. Căci epoca, îndeosebi de la întoarcerea lui Carol al II-lea în ţară, a devenit atît de frămîntată, controversată, în derivă şi haotică, încît surprizele, în bine / rău, vin din toate părţile. Istoricii de profesie s-au şi angajat de vreo două decenii să ia în stăpînire ceea ce se numeşte „imperiul arhivelor”, cu ramificaţii în multe ascunzişuri ale planetei. Descoperirile sunt senzaţionale. Nu mai au temei tezele prefabricate la comandă, care au inundat conştiinţele şi manualele de istorie tip Roller. Cu alte cuvinte, se confirmă că epoca a fost terorizată, în aceeaşi măsură, de cele două extreme, „dreapta” / „stînga”, dar ca feţe ale aceluiaşi rău. Orice discurs acuzator sau de laudă care porneşte dintr-o parte ori din alta trebuie întîmpinat cu maximă prudenţă.
Gabriel Stănescu se află şi el în consens cu istoricii. Mă refer la cei care aparţin „noului val”. Ei îşi întemeiază judecăţile pe documente şi numai pe documente, ca să ne înveţe cum să înţelegem istoria. Este şi strategia de bibliotecă a lui Gabriel Stănescu: dacă, în anii începuturilor, istoricul religiilor a fost, într-adevăr „ideolog al legiunii”, „simpatizant”, „militant devotat”, are şi redactorul de la „Origini” un cuvînt de spus. Vom încerca să-l cunoaştem mai bine cu prilejul următor. Deocamdată, să reţinem: cartea lui este semnul că „bătălia pentru Eliade” a început.
Noul barbar
Cred că Mircea Eliade a procedat cu tact şi cu înţelegere lăsînd pe plan secund atacurile insistente şi tendenţioase pe teme biografice. A preferat să-i rămînă disponibilă puterea de creaţie şi de cercetare, mai de folos pentru sine şi pentru cei interesaţi de roadele muncii sale. Preţul a fost plătit în suferinţă grea, omul îndurînd în tăcere şi în condiţiile exilului „teroarea istoriei”, după propriul diagnostic, dar fiind întărit de zarea de lumină ce se ivea dinspre Itaca mult visată. Poate în conştiinţa lui se simţea stăpîn pe sine. Nu-i stătea bine să se coboare la nivelul polemicilor mărunte, să răspundă la învinuiri formulate fără temei serios. Adversarii au fost mereu inventivi, punînd în circulaţie altele şi altele, de la cei care ridiculizau, în perioada interbelică aşa-zisa „generaţie în pulbere” (Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu) pînă la normanmaniana „felix culpa”. Astăzi, simpla citare îi aruncă în ridicol pe iniţiatorii atacurilor, aşa cum se şi cuvine.
Să reţinem o frază semnificativă, ca punct de plecare, în acest moment al detensionărilor: „I se pun în cîrcă o mulţime de vini. Cea mai gravă e opţiunea de tinereţe pentru dreapta şi extrema dreaptă. Mişcarea legionară, în limitele fixate de Corneliu Zelea Codreanu, milita însă, spre deosebire de fascism, bolşevism sau hitlerism, pentru o revoluţie spirituală, pe fondul unui creştinism autohton: ortodox, fără a accede la lansarea în arena socială a unui program politic” (Gabriel Stănescu: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca. Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2009, p. 9). În această manieră tranşantă porneşte autorul discuţia despre „opţiunea” de tinereţe a lui Mircea Eliade. În accepţiunea detractorilor, „opţiune” cu înţeles politic; după judecata lui Gabriel Stănescu şi nu numai, pe temei moral şi religios, dar nu restrictiv legionar. Oricum, punerea în temă în termenii citatului de mai sus, firească şi logică, ar fi trezit mînie multă Ocultei aflate la comanda dictaturii „proletariatului”. Poate că şi astăzi.
Situaţia se prezintă astfel, dacă ne propunem să reluăm pasajul într-o lectură la obiect:
a). „…opţiunea de tinereţe pentru dreapta şi extrema dreaptă”. Înainte de toate, să pornim de la adevărul de bază că Mircea Eliade nu a fost şi nu şi-a dorit niciodată să fie om politic. Dar, cu siguranţă, conştiinţa civică l-a îndemnat să pledeze pentru „dreapta”. Dar între „dreapta” şi „extrema dreaptă”, diferenţa este ca de la cer la pămînt. E drept că, uneori, prin cădere, dar numai prin cădere, se ajunge de la prima la a doua. Morala obligă, însă, să nu fie amestecate. „Mişcarea” a avut asemenea momente de cădere, după care a rămas grav compromisă. De altfel, tînărul Eliade s-a delimitat la vreme şi de ideologia „extremei drepte”, şi de „extrema stîngă”. Este vorba de articolul Noul barbar (titlu pe care l-am împrumutat aici), publicat chiar într-o revistă considerată pro-legionară. Pasajul lămuritor pe care l-am citat şi cu alte prilejuri este următorul: „Am făcut exact două mii de ani înapoi… Economia spirituală a creştinătăţii nu mai poate funcţiona; în locul ei se instaurează matriarhatul german şi tribul sovietic, cu o economie specifică şi o spiritualitate specifică. Pîine nu vor mînca decît arienii (în matriarhatul german) şi proletarii (în tribul sovietic). De asemenea, «idei» nu vor mai avea decît cei care cunosc pe de rost formele magice ale economiilor respective” („Vremea”, 27 ianuarie, 1935, p. 3).
Din păcate, retorica prea aprinsă judecă nediferenţiat cele două feţe ale dreptei, rea / bună, astfel că lectorul contemporan, neavizat, rămîne în totală confuzie şi devine disponibil pentru manevre periculoase, după dorinţa deformatorilor de opinie. Este o regretabilă cale de ideologizare iar bolşeo-comuniştii erau (/ sunt) neîntrecuţi în asemenea meşteşuguri draconice.
b). Se crede, în general, că ar fi vorba doar de o opţiune de tinereţe. Să admitem. Problema se pune astfel (dacă altfel nu ne este permisă înţelegerea unor teme ştiinţifice precum dialectica sacrului, „teroarea istoriei”, nostalgia originilor, etc.): ca experienţă pasageră, a lăsat urme identificabile, pe linia legionarismului, în creaţia de mai tîrziu, ştiinţifică şi în invenţiile epice? Deja s-au ivit mai multe opinii, unele acuzatoare, altele îngăduitoare. Una aparţine lui Răzvan Codrescu, în articolul Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade (revista „Rost”, numărul pe aprilie, 2003). Este o intenţie de împăcare imposibilă a divergenţelor ivite între comentatorii italieni ai lui Mircea Eliade, anume Claudio Mutti şi Roberto Scagno). Cuvîntul „opţiune” nu arată gradul de implicare a lui Mircea Eliade în Mişcare, fie şi la modul pasager: ca simpatizant de ocazie, colaborator devotat publicaţiilor patronate de Comandamentul Legionar, doctrinar ideologic, membru activ, aşa cum s-a pretins cu diferite prilejuri.
Cred că există posibilităţi de răspuns la obiect, dacă vrem să restabilim adevărul. Cine cercetează sumarele revistelor recunoscute ca legionare, nu găseşte numele lui Mircea Eliade: nici în componenţa vreunui colectiv de redacţie, nici ca semnatar statornic. Specialiştii în materie, ideologi legionari în speţă, semnalează următoarele colective de redacţie.
Începem cu „Cuvîntul” (în seria lui nouă). Aici apar P. P. Panaitescu pe post de director, iar „colaboratori de mare prestigiu”: Oct. Onicescu, Liviu Stan, N. Roşu, Vladimir Dumitrescu, I. Cantacuzino, Barbu Sluşanski, Leon Ţopa, Horaţiu Comaniciu, Oct. Mărculescu, Constantin Gane, Horia I. Ursu, Şt. Ionescu, I. V. Vojen, Traian Cristescu, I. Veverca, I. Ţurcanu, Dan Rădulescu, Ernest Bernea, V. Posteucă.
Pentru „Axa” considerat „Ziar de luptă politică şi doctrină legionară”: M. Polihroniade, Crişu Axente, Anton Balotă, pr. Al. Popescu, Costin Murgescu, F. Florescu, N. Tatu, Horia Stamatu, Gh. Zamfir.
Pentru „Buna Vestire” sau „Ziar liber de luptă şi doctrină românească”: Gr. Manoilescu, Constantin Noica, I. Chinezu, I. Găvănescu, D. Cuclin, Horia Stamatu, Barbu Sluşanski, Oct. Vorobschievici, I. I. Ionică, Al. Radna, Aurel Călinescu, Paul Mihai.
Iar la „Frăţia de Cruce”, probabil publicaţie pentru tineret: Alex. Popşor (redactor responsabil), V. Băncilă, Traian Herseni, Const. Stoicănescu, Aron Cotruş, Aurel D. Bugnariu, Ilie Smultea, Virgil Ionescu, Vladimir Dumitrescu, Gh. C. Croitoru, Axente Creangă, Corneliu Andrei, P.P. Belu.
În cartea din care mi-am însuşit informaţiile, bazată pe documentare absolut credibilă (Valeriu Neştian, Perspective legionare asupra timpurilor prezente şi viitoare. Editura „Gordian”, Timişoara, 1995), numele lui Mircea Eliade este pomenit în două situaţii mai de luare aminte: pe o listă de protestatari (p. 43), cu prilejul unor alegeri şi arestări pe ţară (cca. 12.000, „fără mandate” ; din 10 / 11 decembrie 1933); a doua oară (p. 76) cînd este arestat Nae Ionescu: lui Mircea Eliade i se condiţionează eliberarea din închisoare dacă se desolidarizează, sub semnătură, de Mişcare. Nu a făcut-o, dar a fost, totuşi, eliberat; primul şi unicul din lot. Motivul eliberării: nu avea ce semna, întrucît nu era integrat în Gardă.
Să se mai reţină că orice publicaţie centrală ori judeţeană era condusă de o personalitate legionară cu vechi state în camaraderie ori simplu membru de cuib, după celebra formulă de 3 – 12. Primirile se făceau greu, cu recomandări, garanţii, control şi prestaţii de servicii, în prealabil, diverse şi grele. Dacă la şedinţe participau categorii diverse de public, faptul ţinea de viaţa „externă”, de propagandă, nu internă, ca instrucţie secretă şi jurămînt. Legiunea era o organizaţie de iniţiaţi, ocultată. Al. Cioran era sigur purtător de însemn legionar şi cu privilegiul de a primi salutul solemn din partea „gradelor”; nu şi Emil, fratele său. Mircea Eliade, nici atît.
Rămîne pe rol, cum pare a ne îndemna cu îndreptăţire Gabriel Stănescu, să ne întrebăm în legătură cu „opţiunea” pasageră, adică „de tinereţe”. Ca premiză: Eliade abia se întorsese din India, cu mintea incendiată de planuri culturale, ştiinţifice, literare generoase; iar Mişcarea tocmai ieşise din anonimat; promiţătoare deocamdată, pentru multe categorii de intelectuali şi nu numai: ţărani, muncitori de la oraşe, de la sate. Tînărul indianist s-a simţit atras, poate contaminat, ca şi colegul lui de ideal, cel mai apropiat la data respectivă, Mihail Sebastian. Cu siguranţă a decis acel punct din programul legionar care viza hotărît şi clar educaţia etnicului pe principii morale şi religioase, înainte de orice demers politic; sau „soluţie spirituală”, cum reformulează Gabriel Stănescu în citatul decupat mai sus. Dar Mişcarea nu s-a arătat aptă de a întîmpina vălmăşagul de forţe divergente şi malformate, cu neştiute interferări de interese pe plan intern şi mai ales extern. Descifrînd semne prevestitoare de rău, Mircea Eliade s-a recules cu prudenţă şi, poate, cu cutremurare. Dovadă, printre multe altele, articolul de netă atitudine, Noul barbar. Partea ciudată este că textul a fost acceptat spre tipărire la „Vremea”, publicaţie devenită prolegionară (din proliberală, sub conducerea lui Al. Donescu). Legionarii nu i-au iertat-o niciodată şi l-au ţinut permanent sub observaţie, mai ales în anii exilului, unii dintre ei luîndu-se la întrecere cu comuniştii din ţară în a-l denigra.
Aceeaşi acuză de tinereţe legionară este reluată şi amplificată, de cîte ori vine vorba, în propaganda bolşeo-comunistă, despre Nae Ionescu. Faptul porneşte, în fond, de la un aspect nepolitic: istoricul religiilor a fost unul dintre discipolii de marcă ai profesorului de Logică şi de Metafizică. Gabriel Stănescu citează, iarăşi curajos, diferite forme practicate în aria calomniei. Citim la p. 23 – 24: „Personaj negativ în literatura epocii «realismului socialist», Nae Ionescu trece pentru necunoscători drept un «scelerat», «machiavelic», «diabolic» (…). Învăţătura sa proclamă instinctul ca fond superior raţiunii, misticismul, violenţa, iraţionalul în locul raţionalului. În aceeaşi postură de «mecena», de «dirijor» secret al actelor criminale ale studenţilor legionari apare profesorul în scenariul lui Titus Popovici la filmul Actorul şi sălbaticii, care a rulat în România la începutul anilor ’70. Caricaturizînd maniera trăiristă a prelegerilor universitare naeionesciene în maniera unilaterală a realismului socialist, scenaristul plăsmuieşte o secvenţă în care nimeni altul decît Nae Ionescu decide «din umbră» asasinarea actorului C. Tănase (a cărui moarte a survenit abia în 1945, în timpul ocupaţiei sovietice…)”. Se aseamănă cu „jucăriile” aparent nevinovate ale lui Belu Zilber, cu născocirile epice ale lui Saul Bellow.
„Dar cine a fost, de fapt, Nae Ionescu (revine autorul pentru a-l avertiza pe cititorul neavizat, derutat, virusat), a cărui «legendă» a intrigat ori a stîrnit admiraţia fără margini a generaţiei lui Mircea Eliade? Cine a fost acest om, fără prezenţa căruia nu poate fi închipuită efervescenţa culturală fără precedent a epocii interbelice? Pentru a răspunde ar trebui să-i reconstituim personalitatea din mărturiile contemporanilor săi. Una dintre ele aparţine celui mai strălucit student şi colaborator al său, Mircea Eliade” (p. 24).
Iată, se pune întrebarea, se indică şi calea metodologică pentru construirea răspunsului, cititorul fiind îndemnat să opteze pe cont propriu, evitînd sursele intermediare, multe deviante. Se mai ştie că discipolul nu-şi urma maestrul în anumite privinţe: în viaţa mondenă, în relaţii riscante tip Carol II ori Zelea Codreanu. De altfel, s-ar cuveni o discuţie mai largă şi la obiect, mai ales că Eliade nutrea bune sentimente şi faţă de alţi profesori, C. Rădulescu-Motru, Al. Rosetti, sau chiar faţă de N.Iorga, unul dintre duşmanii de moarte ai Legiunii.
Mai citim: „E limpede că dintre toate personalităţile din exil, propaganda comunistă l-a ales pe Mircea Eliade şi nu pe Cioran, Eugen Ionesco, Stephane Lupasco, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu. Şi aceasta pentru că Eliade a fost singurul din generaţia sa care a făcut o carieră culturală şi ştiinţifică strălucită în Occident şi în Statele Unite” (p. 78). Perfect adevărat. Dar stînga bolşeo-comunistă are braţul mult mai lung şi e mai radicală decît se arată la prima vedere şi după cum o înţelegea însuşi tînărul indianist, pe vremea cînd scria articolul Noul barbar. În realitate, nu au fost cruţate de la chin şi de la moarte nici vîrfurile intelectuale române din exil, nici cei rămaşi direct în bătaia puştii în ţară; nici viii, nici morţii.
Punctul forte al acestei discuţii iniţiate de Gabriel Stănescu îl constituie capitolul despre Dosarul „Toladot”. Cînd am citit scrisoarea lui Gersham Scholem din (…) adresată lui Mircea Eliade, extrem de frumoasă şi de elegantă, pentru lămuriri privind „tinereţea legionară” (poveste urîtă, care făcuse vîlvă în toată Europa intelectuală, ca şi în cazul, la fel de nedrept, al lui Vintilă Horia) am trecut prin momente apăsătoare pentru că nu cunoşteam răspunsul împricinatului. Îmi ziceam: iată un om normal structurat sufleteşte (Gersham Scholem), care doreşte să afle adevărul pînă la capăt şi de la sursa cea mai sigură. Ştiam că acuza era cel puţin o exagerare. Dar aveam nevoie de cuvintele lui Mircea Eliade, victimizatul. Cititorul lui Gabriel Stănescu are noroc: i se pune la dispoziţie textul-răspuns, chiar dosarul „întreg” al problemei. Personal, reţin, deocamdată, două aspecte:
a). Nu numai că lucrurile nu sunt „chiar aşa” cum le-a prezentat împătimit propaganda extremistă de stînga, dar se pare că în anumite privinţe, Mihail Sebastian, ca să dau doar un nume ales nu la întîmplare, a avut o „tinereţe legionară”, cum arată documentele, mai accentuată decît „prietenul” Mircea Eliade. Şi atunci?
b). Acuzele lansate o dată cu „afacerea” Toladot, pornite din răzbunare talmudică, se întorc, de
fapt, în chip de bumerang împotriva iniţiatorilor, dar cu reverberaţii şi înnegurări mult mai mari. Nu ne rămîne decît să ne gîndim cu cutremurare la chipul cu o mie de feţe al „noului barbar”.
Rădăcini şi Modele
Depolitizarea discursului întru înţelegerea exactă a personalităţii lui Mircea Eliade constituie punctul de plecare şi, totodată, linia directoare a cărţii lui Gabriel Stănescu: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Criterion Publishing, Bucureşti, 2009). Documentele arată că momentele decisive din viaţa istoricului religiilor, peregrin încercat prin mai toate continentele Terei, s-au derulat în scopuri culturale, la cote înalte, cu intenţia tăinuită ori declarată de a face cunoscută fiinţa românească în lume. Faptul ţine de domeniul evidenţei, mai ales că autorul se implica adesea în desfăşurarea evenimentelor, fie că se înregimenta cu devotament şi răspundere cînd era cîştigat de o problemă de interes general (de pildă, sprijinul dat studiilor de istoria medicinei, pe principii hipocratice, promovate de Institutul special înfiinţat la Cluj în anii 30, condus de medicul savant Bologa), fie că lua iniţiative pe cont propriu, urmat de colegii de generaţie (înfiinţarea revistei „Zamolxis”, în lansarea indianisticii şi al mitologiei comparate, a publicaţiei „Luceafărul”, pentru organizarea forţelor intelectuale din exil, în condiţiile Cortinei de Fier).
Dar nu punea mai presus politicul, cum i s-a reproşat, în dauna culturalului, ci în vecinătatea lui. Cînd, în 1927, lansa manifestul generaţiei sale, Itinerar sentimental, tot atunci lua fiinţă şi Legiunea Arhanghelul Mihail, cu Zelea Codreanu în frunte. Nici o referinţă nu se face în Itinerar sentimental la Mişcare, deşi personalitatea conducătorului ei era bine cunoscută, încă din 1920, cînd Oculta a reuşit să dea jos tricolorul românesc de la Regia Monopolurilor ridicînd, în loc, steagul roşu şi portretele lui Marx, Troţki şi Racowski. Căpitanul, împreună cu un grup de camarazi, a avut curajul să normalizeze situaţia, urcînd pe clădire şi aruncînd ce trebuia aruncat; sau a organizat coloane de studenţi protestînd împotriva stîngii bolşeo – comuniste care, prin aventurierul Max Goldştein a făcut să explodeze o bombă în Senatul Romîniei. Au căzut victime mortale episcopul unit de Oradea (Radu Demetriu) şi Ministrul justiţiei (D. Greceanu). Manualul de istorie al lui Mihail Roller a ţinut ascunse aceste fapte de vitejie ale Ocultei, în dauna cunoaşterii adevărului.
În Itinerar sentimental, Eliade se afla în dialog direct cu alţi colegi de generaţie, mai precis cu Petre Pandrea şi cu Sandu Tudor care lansaseră şi ei, prin „Gândirea”, cum se ştie, „Manifestul Crinului Alb”, dovedind afinităţi elective, de luptă şi de ideal. Este drept că tînărul indianist îşi afirma poziţii anticomuniste, ca şi legionarii. Dar cine n-o făcea, la vremea respectivă, cuprins de îngrijorare? N-a dovedit, însă, niciodată, aptitudini politicianiste. Citim într-un text pomenit şi cu alt prilej: „După părerea lui Codreanu, liniile spirituale ale unui conducător de mişcare politică trebuie să însumeze: putere lăuntrică de atracţie; capacitate de dragoste; ştiinţă şi simţ al organizării; cunoaşterea oamenilor; putere de educaţie şi insuflare a eroismului; stăpînirea legilor conducerii; simţul bătăliei; curajul; conştiinţa obiectivelor drepte, morale şi a mijloacelor loiale. Un conducător întruneşte virtuţile luptătorului: jertfă, rezistenţă, devotament” (Valeriu Neştian, Perspective legionare…. Editura „Gordian”, Timişoara, 1995, p. 27).
Nimic de tăgăduit: toată viaţa, profesorul de la Chicago a dat dovadă de spirit de jertfă, de rezistenţă, de devotament, dar în direcţia la care ne-am referit şi cît i-a stat în putere deplină. Dacă am lua liniile de portret comportamental din pasajul citat, la întîmplare, multor indivizi trăitori în toate timpurile li s-ar putea atribui ceea ce s-a numit cu atîta iresponsabilitate „tinereţe legionară”.
Chiar dacă a tratat politicianismul ca temă publicistică, asta l-a preocupat în latura teoretică, în ton cu generaţia şi cu mentalul vremii. Aşa învăţase de la pedagogii săi, de la Nae Ionescu, dar şi de la C. Rădulescu – Motru. Ei făceau distincţia necesară, de neînţeles astăzi, între politicul cu funcţie axiologică, valorizare, constatare detaşată, şi politică – politicianism, sub raportul oportunităţii, competenţei, eficienţei. L-a urmat pe Nae Ionescu în episodul Miercurea – Ciuc, dar nu din interese politice, de partid (partidă), ci din solidaritate cu profesorul său ca profesor, cum au făcut-o şi Mihai Şora împreună cu Mariana Şora, fără ca acestora să li se afişeze aceeaşi sintagmă incriminantă, „tinereţe legionară”. Şi la Calcutta s-a ataşat spontan şi cu naivitate unui grup de manifestanţi autohtoni, întîlniţi întîmplător pe stradă. Englezii i-au purtat pică decenii în şir. În ce constă „politicul”, într-un caz ori în celălalt? Era umanism naiv în ambele situaţii, pe care Eliade, în tinereţea sa idealistă, l-a cultivat dezinteresat.
Încă de cînd era elev la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti se angajase din răsputeri să străbată cît mai multe meridiane ale spiritului creator, în cultură, în arte, în ştiinţe, mult peste limita destul de flexibilă a manualelor vremii, temeinic întocmite şi cu deschideri enciclopedice. Avea profesori de mare distincţie intelectuală şi morală, printre care Petre V. Haneş, basarabean de origine, unul dintre cei mai de seamă pedagogi din istoria şcolii româneşti. Haneş dezvolta spiritul de competiţie între elevi, îi învăţa să iubească valorile autohtone, organiza concursuri interşcolare, de selecţie, excursii în ţară şi peste hotare, îndeosebi în Italia, pentru a-i cunoaşte mai bine pe români în faptele şi în umanitatea lor. În revista liceului, „Vlăstarul”, scoasă numai de elevi, sub directa sa îndrumare, apăreau articole despre clasicii români, din manual, dar în interpretarea liberă şi „savantă” a tinerilor semnatari, pentru experimentarea propriilor aptitudini în privinţa construirii discursului ştiinţific. Unele prezintă interes şi astăzi. Aici şi-a făcut ucenicia Mircea Eliade (colaborator, totodată, în aceeaşi vreme, la „Ştiu tot”, la „Ziarul ştiinţelor populare”, la „Orizontul”, „Foaia tinerimii”), împreună cu el, Haig Acterian, Al. Ciorănescu, Const. Noica. Generaţia era însufleţită de credinţa că avea o datorie morală şi patriotică înainte de toate, pe măsura înaintaşilor care, cu numai un deceniu în urmă, aduseseră glorie ţării luptînd în tranşee pentru întregirea neamului. Băncile şcolii deveniseră tranşeele noii generaţii, pentru cealaltă glorie, culturală.
India îl pune în situaţia unică să re-descopere România, de data aceasta de la distanţă şi în dimensiunea arhaităţii. Eliade începe să gîndească în paradoxuri, oricum, într-o manieră de neînchipuit pentru cei rămaşi în patrie, admiratori ai Romei de ieri şi de astăzi: cultura tradiţională românească este de o vechime comparabilă cu a Indiei vedice, în aşezări şi în mentalităţi mitice; un asemenea spaţiu cultural, încă viu depăşeşte, în vigoare şi şanse de supravieţuire, fondul european contaminat de gîndirea pozitivistă şi tehnicistă; cultura română contemporană nu riscă să fie periclitată dacă este lăsată să funcţioneze după normele îndătinate, cele viabile, şi nu se aplică asupra ei, cu exagerare, forme prefabricate, de import. A fost sprijinit şi de unele direcţii curente de cercetare care îi confirmau tezele. Ele proveneau fie de la cultul Daciei în gîndirea lui Pârvan, fie de la Revolta fondului nostru autohton (Blaga). A continuat să îndrăgească Renaşterea italiană descoperită încă din anii liceului, dar rădăcinile naţiei sale nu le-a întrezărit încolăcite doar în jurul Columnei lui Traian, ca Bădiţa Cârţan. Le-a re-găsit acasă, pe întinderile carpato-dunărene, urme de la geto dacii adunaţi în jurul cetăţilor montane, de regulă organizaţi în fratrii războinice şi în caste sacerdotale. Zamolxis i s-a arătat reper ducînd prestigios şi departe peste timpuri fiinţa totalului românesc.
Cînd a înţeles că întoarcerea în ţară nu depindea numai de bunăvoinţa străinilor, prea înşelătoare în ce ne priveşte pe noi, românii, s-a decis să treacă la acţiuni mai practice, dar tot pe teren cultural. Anume să organizeze exilul disponibil şi activ, în jurul unor publicaţii şi asociaţii care să dezvăluie lumii civilizate politica sistematică a regimului de la Bucureşti, dirijată prin intermediari (celebra tripletă diabolică: Ana – Luca – Dej, aceea care „a băgat spaima-n burgheji”) direct de la Moscova, de a distruge, prin „reforme” şi prin „tribunalul poporului”, tradiţia culturală, clasa politică, universitară şi clericală, tot etnicul, pînă la ultimele categorii profesionale. Atunci a lansat exilatul de la Paris (anii 1949-1950) celebrul îndemn patriotic şi dramatic: rezistenţa prin cultură, a înfiinţat revista „Luceafărul”, tocmai în momentul centenarului eminescian (cu tînărul Virgil Ierunca secretar de redacţie), depunînd o remarcabilă prestaţie de presă în domeniu. Cine parcurge materialele scrise în „perioada franceză”, mai precis, din 1949, anul „Luceafărului” pînă în 19…. (plecarea la Chicago, începutul „perioadei americane”), constată că temele de interes major pentru românii din diaspora, ca şi pentru cei întemniţaţi în ţară, erau rădăcinile istorico-mitologice ale românismului şi modelelor culturale destinate să ne reprezinte peste hotare: Eminescu, Pârvan, Iorga…
Într-un cuvînt, se disting perioade diverse sub raport biografic, în existenţa istoricului religiilor („indiană”, „românească”, „portugheză”, „franceză”, „americană”), dar unitare în fondul lor, prin relevarea celor două mari aspecte mitico-etnologice semnalate şi devenite repere integrabile în totalul operei autorului, în fond bi-unitare: rădăcinile şi modelele. A fost şi preocuparea de bază a cercetătorului american, Mac Linsckott Recketts, de a dezvălui „rădăcinile româneşti”, ca demers operant şi de perspectivă în receptarea lui Mircea Eliade. A desfăşurat cercetări sistematice şi cu răbdare, a meditat cu măsură şi cu aplicaţie asupra documentelor, în dialog cu profesorul cînd a fost cazul, a venit în ţară pentru verificări la faţa locului. Nu i se poate pune la îndoială lucrul, aşezat şi temeinic, după cum nu sunt de bănuit sugestii primite necritic din partea celui consultat. Oricum, superficialitatea nu era în firea celor doi respectabili parteneri de dialog. Se subînţelege că Eliade a devenit o personalitate marcantă nu numai prin cumulul de informaţii dobîndite în centrele de cultură străine, ci, în primul rînd şi indubitabil, datorită unei moşteniri valoroase, unui cadru academic matur şi eficient funcţionînd în ţara de baştină, precum şi modelelor formative prestigioase, pe linia tradiţiei, de la Eminescu la C. Rădulescu-Motru, de la Dimitrie Cantemir la Nae Ionescu, de la B.P. Hasdeu la Lucian Blaga. Toţi se uneau în înfăţişarea unui mod românesc „de a fi în lume”.
În aceeaşi direcţie cu Mac Linsckott Ricketts, îl întîlnim şi pe Gabriel Stănescu. E rostul unor capitole din prima parte a cărţii sale, ca Mansarda, Schiţă de portret, Avatarurile cărturarului de tinereţe. Ele se referă la segmentul de timp al redactării manifestului Itinerar sentimental, cînd tînărul în formare se angaja alături de colegii de generaţie, prin „jertfă”, „rezistenţă”, „devotament” să dea un nou curs „modului de a fi” al cărturarului român, în context postbelic şi după modelul marilor înaintaşi. Citim în chip de schiţă de portret: „Cetăţean al lumii, de o erudiţie de tip renascentist, Eliade nu este numai publicistul din anii 30 cu vederi de dreapta care tuna şi fulgera împotriva «piloţilor orbi», adică a acelor politicieni inconştienţi aflaţi la cîrma ţării în vremurile tulburi dintre cele două războaie mondiale. Eliade este acela care exacerbează rolul propriei generaţii intelectuale, charismatică, prin efortul de salvare a valorilor tradiţionale, în special a celor de ordin moral” (Gabriel Stănescu, lucr. cit., p. 9). Este modul eliadesc de a se delimita, încă din anii începuturilor de activismul politic şi de a se pune în slujba imperiului mult mai seducător, al culturii.
Aspectul, tot tematic, al modelelor, îndeosebi cu proiecţii pe linia destinală a omului modern, în conformitate cu titlul cărţii, capătă sens şi extindere la Gabriel Stănescu. Mai întîi datorită înţelegerii ca aventură de legendă a autorilor preferaţi în conştiinţa generaţiilor sub „teroarea istoriei” şi a nevoii imperioase de „întoarcere”, de re-descoperire a „centrului”, transferat, la nevoie, în mit sau în eul isihastic. Eminescu, de pildă, n-a avut „norocul” unei existenţe „liniştite” după moarte, nici Varlaam, Dosoftei, Neculce, Maiorescu, Iorga şi mulţi alţii. Li s-a impus fără cruţare „imposibila întoarcere”, adică să repete mereu şi mereu calea spre Itaca, de fiecare dată, chiar din ajunul ajungerii la liman. Dar despre marile modele ale lui Eliade s-a mai vorbit şi în alte scrieri consacrate exilatului de la Chicago. Mă refer la Cantemir – Eminescu – Hasdeu; o ilustrează şi titlul «Linia» Eminescu, din carte, destinat să reamintească ideea de continuitate peste generaţii.
Partea inedită la Gabriel Stănescu şi demolatoare de ideologie bolşeo-comunistă este introducerea lui Nae Ionescu printre marile modele, om providenţial pentru tînăra generaţie, dar victimizat, ca nimeni altul, şi de dictatura carlistă, şi de ideologii regimului roşu. I s-au consacrat Profesorului „controversat” studii competente, ediţii, în mai multe rînduri şi ocazii, de la Octav Onicescu şi Gheorghe Racoveanu la Dora Mezdrea; mai puţin Marta Petreu. Autorul e privit în strictă individualitate, sub regim de schiţă biografică. Personalitatea puternică, impunătoare, cu efecte benefice asupra semenilor, se constată numai în relaţie cu semenii şi în contextul intelectual pe care ea însăşi îl dinamizează.
Să sperăm că este însăşi „linia” pe care o deblochează Gabriel Stănescu.
