Spații culturale nr. 12 (2)

INTERVIU
Dan Iordăchescu

Pentru mine muzica este o vocaţie şi o misiune…

Dan Iordachescu s-a născut în Vânju Mare (Mehedinţi) având o descendenţă moldovenească. A urmat cursurile Facultăţii de Teatru din Iaşi (1948-49), apoi ale Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1952-56), pe care le-a absolvit cu brio; aici a fost îndrumat de o elită a pedagogiei de canto româneşti: maeştrii Constantin Stroescu, Petre Ştefănescu Goangă, regizorii Jean Rânzescu, Panait V. Cottescu, Hero Lupescu şi dirijorul Jean Bobescu. A făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).
A întreprins 262 de turnee internaţionale în 61 de ţări în 61 de capitale, peste 80 de metropole şi 331 de oraşe ale lumii. În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-a susţinut pe tot globul a cântat 45 de roluri importante; a cântat peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Cariera sa l-a purtat pe cele mai importante scene de operă A participat la 31 de festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. A fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, a fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Marea Britanie – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1986 până în 2005 (de trei ori preşedinte).
Din 1979 a susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia şi România. A fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti. Din 1993 Dan Iordăchescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
La 76 de ani a fost invitat pentru concerte şi spectacole în România, Grecia şi Spania şi continuă să cânte în recitaluri şi în prezent. la 80 de ani. Cu cei 61 de ani de carieră neîntreruptă a devenit cel mai longeviv interpret de canto în viaţă din întreaga lume. A câştigat 13 premii în competiţii internaţionale de canto, a fost distins cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine.

Oamenii vin la operă nu să audă muzica, ci să o asculte

– Aş vrea să ne amintim împreună de vremea adolescenţei şi studenţiei noastre când la camera A-2-2 din căminul studenţesc situat pe Bulevardul Kisselef cu intrarea prin Barbu Delavrancea ne adunaserăm ca-n Boema de Puccini un mănunchi de studenţi de la artă dramatică, Boris Olinescu; regie de film, Stelică Ciucescu; arhitectură, Horia Hudiţă; literatură, Daniel Drăgan, muzică, basul Petre Petrov, baritonul Dan Iordăchescu şi tenorul Alexandru Iordăchescu, pe atunci student la matematici…

– Da, fratele meu, Bebe, avea o voce plăcută de tenor, studia vioara şi cocheta cu compoziţia…

– Compusese chiar un Concertino pentru vioară şi orchestră…

– … Dar a ales să urmeze Facultatea de Comerţ Exterior, a deţinut posturi de conducere la Românoexport şi, mai târziu, în Ministerul Finanţelor.

– Noi, cei de la A2-2, eram nucleul tare al comunităţii incipiente a fanilor tăi. Mergeam la toate concertele, aplaudam cu frenezie şi strigam de la balcon din toţi rărunchi, „Bravo, bravo Dane!” În vara lui 1955 eram cu toţii pe peronul Gării de Nord, aşteptând trenul de la Varşovia. Aduceai în ţară cel mai strălucit trofeu artistic de până atunci, Marele Premiu al Festivalului Mondial al Tineretului. Te-au întâmpinat o droaie de reporteri, fotoreporteri. Televiziune nu era pe atunci, doar cei de la Studioul de Actualităţi cu aparatele lor enorme care filmau pentru jurnalele ce se difuzau înaintea filmelor şi tu, Dane, ai apărut pe scara vagonului. O ploaie de întrebări s-au năpustit asupra ta. Îţi mai aminteşti care a fost primul tău răspuns?

– Nu.

– Vădit emoţionat ai zis aşa: Decât să vorbesc, aş prefera să cânt.

– Da. Cred că am spus asta, că pentru mine principalul mijloc de a mă exprima a fost şi a rămas muzica, arta sunetelor.

– Asta mă face să te întreb: când ai conştientizat tu, că muzica este modul tău absolut de exprimare?

– Cântul l-am făcut ca să urmez un har de la Dumnezeu. Toată viaţa mea am studiat, chiar şi acum, la optzeci de ani, fac zilnic, dar absolut zilnic, vocalize. Pentru mine muzica este o vocaţie şi o misiune. Cântecul a fost mereu pe primul plan. Vorba am învăţat-o ulterior, în şcoală, în familie, în discuţiile cu cronicarii şi în masteratele pe care le-am făcut, 18 masterate în diferite colţuri ale lumii.

– Care este momentul când ai înţeles că muzica este vocaţia ta, când ai conştientizat lucrul acesta?

– Mai întâi vreau să-ţi spun că am ascultat foarte multă muzică, încă din burtica mamei mele, care îmi cânta tot timpul, şi ea şi bunica Maria din Hlipiceni. Iată aici o fotografie cu cel mai mare bariton al lumii, Tita Ruffo, a cântat cu Caruso, Beniamino Gigli… iată ce scrie: „L’arte prima Dea!” Arta, prima zeiţă! La Bucureşti, în 1930, autograf dat părinţilor mei, la Atheneul Român, mamei mele când mă avea în burtică, peste o lună m-am născut eu. Familia mea a colindat mult prin ţară, tata fiind inspector şcolar, dar tot timpul a căutat şi a găsit muzica. De la Iaşi au mers la Vânjul Mare şi acolo m-am născut, am fost apoi la Bozovici şi Cehul Silvaniei, unde tata inspecta liceul şi şcolile din judeţ şi toate aceste peregrinări mi-au insuflat dragostea de muzică, dar şi de călătorie, dorul de lume, dorul de a fi azi aici şi mâine foarte departe, iar poimâine la antipozi. Mama şi bunica mi-au povestit că atunci când am pronunţat prima dată cuvântul „ma-ma” l-am, pronunţat cântând două note, l-am rostit muzical cu voce înaltă, iar când am zis „ta-ta” am intonat jos, cu voce gravă. Noi aveam la Iaşi un gramofon, tata era profesor de fizică, mama învăţătoare şi în casa noastră era muzică tot timpul. Eram ahtiat după sunetele melodioase, după cântecele mamei, prelucrări de folclor, după ariile de operă pe care mi le oferea gramofonul, după programele muzicale de la radio, cu Leonard, cu Maria Tănase, şi neuronii mei au perceput muzica drept ceva total şi definitiv. Această dorinţă a cântecului, această pasiune era hrănită permanent de mediul în care am crescut. Aşa se face că la vârsta de 8-9 ani frecventam Opera din Iaşi unde îl ascultam pe Ionel Tudoran venit de la Opera din Bucureşti să cânte în Traviata. După spectacol, plecam acasă pe jos ca să fredonez principalele arii şi melodii. Apoi, la Timişoara, eram nelipsit la spectacolele Operei Române din Cluj care se refugiase în Banat după Dictatul de la Viena. Acolo am ascultat tot repertoriul, aproape tot Mozart: Don Giovanni, Flautul fermecat, Nunta lui Figaro, acolo mi s-a pus la suflet această dragoste imensă pentru Wolfgang Amadeus (cel iubit de Dumnezeu) Mozart. Acolo i-am cunoscut bine, ascultându-i în mod repetat pe Verdi, Puccini, Bizet, Leoncavallo…

– Şi când ai debutat?

– În 1945, revenind la Iaşi, am cântat lui Dumnezeu. Aveam deja 15 ani, am început liceul la Colegiul Naţional din Iaşi. Îl aveam profesor pe ilustrul Ghiţă Carp care nu a vrut să mă ia în corul liceului şi n-am înţeles de ce. L-a primit în cor pe Octavian Coteţ (Octavian Cotescu de mai târziu) colegul meu de bancă, devenit apoi marele actor, dar pe atunci nu avea voce deloc. Mi-a explicat profesorul Carp mai târziu. „Acum, zicea el, te pot primi în cor. Ai trecut pubertatea. Ţi-ai schimbat vocea. Ar fi trebuit să te bag la soprane şi n-am vrut, îţi stricam această sclipire mângâietoare a vocii. Acuma da!” Şi m-a dus la corul Mitropoliei, la Ion Verdeş. Dirijorul de la Mitropolie a fost încântat de glasul meu şi a zis că dacă sunt ascultător şi harnic mă pune să cânt „Doamne, Doamne miluieşte!” şi „Tatăl Nostru” de Biedermayer. Şi n-au trecut nici opt luni şi Verdeş m-a ascultat din nou. Şi m-a făcut solist. Din loja catedralei, cu un sobor de preoţi la altar, cu Mitropolitul, cu naosul plin de lumea bună a Moldovei am cântat lui Dumnezeu „Doamne, Doamne miluieşte!” şi Dumnezeu m-a auzit şi m-a miluit.

– Ce ai cântat la Varşovia?

– Din Nunta lui Figaro de Mozart şi din Don Giovanni. N-am avut curajul să cânt aria şampaniei care este înspăimântător de grea şi am cântat Leporello, bas-bariton, voce joasă, destul de puternică şi am cântat Andrea Chenier de Giordano Preşedinte al juriului a fost Elizabeth Schwarzkopf, ilustra cântăreaţă a dat dispoziţie să nu se aplaude în primele două etape de concurs. Şi cine s-a ridicat în picioare şi a dat tonul aplauzelor? Chiar Elisabeth Schwarzkopf! În etapa a doua am cântat din Traviata iar în finală am cântat Cortigianni, vil razza dannata şi am luat Marele Premiu.

– A mai fost în familie cineva cu tradiţie muzicală?

– Moş Traian, fratele mamei, Traian Demetrescu Popa, numit astfel pentru că făcuse teologia din dragoste pentru arta cântului şi cânta la strană cu o voce baritonală de minuna lumea. Şi mama ar fi vrut o carieră muzicală. Fraţii ei au făcut studii superioare, numai pe mama au oprit-o din reticenţele caracteristice epocii. Nu ar fi fost serios pentru o doamnă să facă o carieră artistică. Mai bine învăţătoare. Dar mama tot a cântat. Mereu. Şi la bătrâneţe. Moş Traian a făcut facultatea de teologie, a ajuns preot, dar pe lângă pasiunea cântecului a mai avut una. Cea de aviator şi paraşutist. Şi nu s-a lăsat. Lumea spunea: „Cum, un popă să sară cu paraşuta?”. Dar el s-a dus la Bucureşti unde, în jurul anilor ’30 ai secolului trecut, i-a cunoscut pe Ionel Fernic, paraşutist de renume şi compozitor, celebrul autor al majorităţii romanţelor care se cântă şi azi, şi pe Smaranda Brăescu, una din primele femei paraşutiste din lume. Ionel Fernic l-a învăţat pe moş Traian să-şi lege paraşuta în spinare. Unchiul meu a insistat, s-a antrenat asiduu, apoi a ieşit la competiţie şi, înainte de război, a devenit campion european şi vicecampion mondial la salturi cu cădere liberă, fără mască de oxigen. A sărit de la 6800 de metri şi a deschis paraşuta la mai puţin de 300 de metri când toţi îl socoteau pierdut. Concomitent şi-a luat brevetul de pilot şi s-a specializat în acrobaţie aero. În timpul războiului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul cu Capă şi Spadă şi cu alte ordine şi medalii După război şi până la pensionare a făcut parte din celebrul grup de aviatori de elită de la aeroportul militar Clinceni, condus de Comandorul Doru Negulici.

– De la Iaşi ai ajuns la Oraşul Stalin.

– Da, aşa se numea atunci Braşovul. Locuiam în Oraşul Stalin pe bulevardul Lenin. Dă-ţi seama! Ştii casa, ai fost de multe ori la noi. Vizavi a fost prima mea mare dragoste, Neli Cristea, căreia îi cântam tot timpul…

– Erai student la Conservator.

– Da, dar eram şi într-o explozie a tinereţii. Era perioada când mi-am verificat puterea cântecului, puterea de seducţie. Roiau în jurul meu tot felul de fete şi fetiţe, fetişcane care îmi propuneau distracţii. Am înţeles că glasul meu exprima senzualitate, trezea dorinţă şi asta m-a ajutat, dar mi-a făcut şi mult rău că, cedând ispitelor, am pierdut mult timp şi energie care ar fi trebuit să fie consacrate iubirii mele absolute, muzica. Muzica ar fi trebuit să fie prima şi definitiva mea soţie şi de neschimbat, ori eu o schimbam destul de des pentru efemere plăceri.

– Ai spus că te-a şi ajutat. În ce fel?

– Trăirile, sentimentele mi-au modelat vocea, cred că a devenit mai catifelată, mai seducătoare pentru că aveam în faţă un auditoriu feminin căruia mă adresam cu precădere şi îmi plăcea să aud o doamnă care-mi spunea: „Aveţi o voce caldă, mângâietoare, armonioasă, catifelată…”. Şi îmi plăcea să mângâi cu vocea mea lumea.

– Îţi pun acum o întrebare pe care aş fi vrut să ţi-o pun mai târziu, dar pentru că ai adus vorba, anticipez: multă lume cultivată, instruită, melomani vreau să zic, remarcă dinamica sonoră, dezinvoltura cu care treci de la un gen la altul, de la muzica de operă cu accente dramatice, sau cu străluciri de diamant mozartian, la belcanto-ul italian, la liedul german şi chiar la muzica cultă de sorginte populară. Şi chiar în interiorul unei singure piese, o arie, un lied, desfăşori o multitudine de nuanţe, de sonorităţi cu expresivitate diferită care toate converg într-o impresie artistică de neegalat. De la duioşiile cele mai diafane, de la suspine poţi trece aşa de fin, de uşor către rostiri dramatice, ferme, cu voce cristal, tăioasă, dură, diamant, o voce mare, curată, timbrată cu armonici pline, capabile să izbucnească mişcate de o energie neobişnuită. Cum ai realizat, Dan Iordăchescu, maestre şi prietene, cum ai ajuns la această unică performanţă?

– Dumnezeu a avut bunătatea să-mi dea nu numai un organ vocal performant, ci şi împrejurări de viaţă, maeştri şi profesori care m-au ajutat să găsesc cel mai bun drum. Încă din 1949 am fost angajat ca solist la Ansamblul CCS unde am debutat cu Balada lui Mihăilescu-Toscani în formă de lied şi cu rolul Chiaburul din opereta Cântec de viaţă nouă de Florin Comişel, un compozitor remarcabil, la timpul acela în mare vogă. Ei, bine, erau două piese diferite, însă mi-am dat seama că pot să le fac pe amândouă, dar cum? Nedespărţind muzica în genuri vocale, lăsând-o să se întrepătrundă: să fac lied, să cânt operă, să cânt vocal simfonic, să practic aceste genuri simultan. Dând fiecărui gen ce-i aparţine, dar în acelaşi timp luând din fiecare gen şi transferând în altul nuanţe capabile să-mi facă rostirea mai adecvată unităţii dintre text şi muzică. Un sincretism, o sinteză de genuri vocale, dacă vrei, dar în armonie cu textul, cu stilul, cu epoca…Dacă n-aş fi cântat în Traviata „Di Provenza il mar, il suol…” în acelaşi timp luând din alte genuri şi punând în operă culori şi intensităţi vocale care se acordau cu vibraţia zbuciumului sufletesc al bătrânului Germont, dacă nu puneam aici liedul, ca stil şi expresie vocală, nu s-ar mai fi scris în cronicile de la Vancouver şi (la) San Francisco, aşa cum ai citit şi tu, că Iordăchescu este cel mai mare bariton al lumii. Dacă nu puneam în „Die beiden Grenadiere” sau în Dichterliebe ale lui Schumann, lied-uri atât de diferite ca intensitate a trăirii artistice, sau în „An die Ferne Geliebte” al lui Beethoven, dacă nu puneam alături de suave pianissimo şi voce „mare”, intensitate sonoră de operă, nu mai ieşea efectul dorit, că acolo trebuia vână, că aveam sus, Sol, cum să dai Sol-ul cu un firicel de glas? Eu îl dădeam în plin şi coboram iarăşi la mezza voce şi lumea era uluită şi iarăşi când urcam pe sol bemol de la pianissimo-ul acela, sol-bemolul era de trei ori mai tare în auzul lor, înţelegi de ce? Pentru că venea de la un pianissimo, nu de la un sunet vocal continuu în forţă. Gîndeşte-te şi la irealul lied „L’heure exquise” al compozitorului francez Reynaldo Hahn pe versuri de Paul Verlaine, o muzică ce transcende realitatea sensibilă, pe care eu îl cânt pe un „firicel” de voce, şi ascultă-l alături de „Balada puricelui” a lui Mussorgsky în care vocea mea „tună”, muzical, bine înţeles. Diferenţa asta mare făcea impresia artistică, emoţia extraordinară şi punea publicul în stare de urale. Ei, asta ar fi cauza principală. Unii numesc aceasta „măiestrie vocal-artistică”.

– Mai sunt şi alte cauze?

– Da, că mi-a plăcut muzica. Toată muzica.

– Adică toate genurile?

– Toate genurile muzicale. Gândeşte-te că la şase ani îi ascultam fascinat pe Leonard dar ascultam cu aceeaşi pasiune şi opere de Verdi. Şi ce cânta Leonard? Cânta operetă. Şi am debutat în operete, ţi-am spus, opereta lui Comişel. Şi am iubit tot timpul şi apoi am practicat lied, operă, operetă, vocal-simfonic, oratoriu, canţonetă, romanţă, cântec popular stilizat şi chiar muzică uşoară. Am cântat în concerte şi am înregistrat muzică uşoară, pe ultimul CD am un cântec de Alexandru Mandi, Încredere. Cu o orchestră a lui din Belgrad am făcut turneu la Belgrad, Novi Sad, Syeged, Budapesta şi apoi în România: Bucureşti, Braşov, Constanţa. Am cântat muzică uşoară. Nu cântecul manelist, nici muzică pop care se bătea cot la cot cu ritmul, ci muzică veritabilă, de expresie vocală, muzică izvorâtă din căldură sufletească, din bunătatea gândului şi a sufletului. Dar am cântat şi Iago, unde nu mai era bunătate, ci ură, invidie, minciună, răutate, delaţiune. Un contrast. Şi am vrut să arăt lumii câţi răi sunt printre noi şi să se ferească, pentru că altfel vom ajunge acolo unde a ajuns personajul shakespearean.

– Bine, Dane! Ai avut un maestru pe care l-am iubit şi eu. În anii studenţiei mele era nelipsit, lună de lună, în sala oglinzilor la Uniunea Scriitorilor cu câte un splendid recital de lieduri şi piese româneşti de sorginte folclorică.

– Maestrul Constantin Stroescu. Da! O figură ilustră. Cânta şi colinde. La operă. Ei bine, maestrul Constantin Stroescu a fost una din marile şanse ale vieţii şi activităţii mele lirice. De ce spun una? Pentru că au fost mai multe mari şanse cu care m-a milostivit Dumnezeu, cel căruia îi cântasem la Mitropolia din Iaşi, „Doamne, Doamne miluieşte…!”. Prima mare şansă a fost harul dat mie dintru începuturi. Dar Dumnezeu îmi dăduse muzica chiar prin părinţii mei care cântau, care iubeau muzica şi se cultivau muzical. A treia mare şansă a fost Maria Snejina, ilustra prim-solistă a Operei din Bucureşti şi pedagog de canto la Ansamblul CCS, cu care am studiat înainte de a-l cunoaşte pe maestrul Constantin Stroescu. Această mare artistă, mezzosoprană şi profesoară de canto, auzindu-mă la clasa unui profesor căruia nu-i dau numele, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Vino să facem împreună şcoală şi ai să vezi ce se va întâmpla cu vocea ta.” Eu nu treceam de Mi natural şi cum? Un Mi deschis. Dar ca bariton ar fi trebuit să închid şi mi bemol şi Mi-ul. Într-o lună, Maria Snejina mi-a închis mi bemolul şi Mi naturalul deschizându-mi extraordinar şi pe vecie acutul. În trei luni de zile dădeam Sol-ul şi în şase luni dădeam si bemolul. Asta este pentru tenor. Eu eram (şi sunt) bariton, dar îl dădeam plin. Deci cu Maria Snejina am făcut prima ucenicie a cântului care a fost decisivă. Am venit şi am cântat la examen la Conservator Nunta lui Figaro de Mozart într-un concert şi Escamillo din Carmen de Bizet, care este altceva, alt stil, altă epocă, alte solicitări vocale. Juriul a fost entuziasmat, juriul prezidat de Petre Ştefănescu Goangă pe care l-am avut de asemenea profesor, mai târziu, la dorinţa maestrului Stroescu care mi-a spus: „Treci şi pe la el, ştie foarte multe despre tehnica vocală, despre respiraţie. Nu-ţi strică”. Şi nu mi-a stricat. Am făcut două masterate cu el, cu Petre Ştefănescu Goangă. Apoi au venit marile premii: Bicentenarul naşterii lui Mozart la Salzburg (1756-1956) premiu unic în lume, un alt bicentenar nu mai există al lui Mozart şi tricentenarul, peste încă o jumătate de veac, las să-l cucerească altcineva, poate chiar un român. Apoi a venit Premiul Schumann de la Berlin-Zwickau (la Zwickau s-a născut Schumann) şi Marele Premiu de la Geneva.

– Cu acel prilej, ziarul „Salzburger Nachrichten”, din 12 septembrie 1956, scria: „A venit un român să ne înveţe să cântăm Mozart. Cu Dan Iordăchescu, muzica lui Mozart nu mai trece prin Salzburg, ci prin Bucureşti.” Încă nu terminaseşi Conservatorul.

– După patru ani, nu după cinci, cum era regula, Conservatorul mi-a dat Diploma cu „excepţional” şi am mers mai departe tot cu maestrul Stroescu care-mi spunea din când în când: „Mai treci şi pe la maestrul Goangă, ar mai fi ceva de şlefuit la mi bemol, la Re mai ales, prepasajul Re-ului şi pasajul Mi, treci pe la el.” Şi am fost şi am învăţat enorm. De asta îmi funcţionează glasul la optzeci de ani, dragul meu Daniel, funcţionează perfect şi dacă mă scoli noaptea din somn iau fără nici un efort Sol sau la bemol, notele maxime ale baritonului ţi le dau oricând. Pentru că e imprimată pe neuroni, pe celulele mele, e imprimată poziţia fiecărui sunet, încât eu nu mai pot să dau greş. N-am rupt niciodată o notă. Am văzut cântăreţi mari rupând. Şi au fost fluieraţi. N-am cunoscut aşa ceva şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.

– Mai spune-mi de maestrul Stroescu, de ce a fost aşa de important pentru tine şi ce a avut el unic?

– Unicitatea lui în peisajul intelectual şi al şcolii lirice româneşti, al şcolii de canto româneşti vine de acolo că a fost un artist complex. A început să cânte şi să studieze ceva mai târziu, la 17 ani, dar în trei ani a ajuns un tenor extraordinar care a plecat la Paris. L-a cunoscut pe Jules Massenet şi i-a devenit prieten. L-a cunoscut pe Claude Debussy şi i-a devenit prieten. L-a cunoscut pe Maurice Ravel şi i-a devenit prieten. Deci Jules Massenet, Claude Debussy şi Maurice Ravel! Trei nume care te fac să tremuri. Cu ei începe postromantismul, cu ei începe secolul XX. Constantin Stroescu i-a cunoscut şi a început să cânte cu ei. Le-a cântat muzica în primă audiţie L’enfant prodigue (Fiul rătăcitor) de Claude Debussy. Dar ce e unic în lume: a cântat Manon de Massenet la 22 de ani la Paris şi a apoi cântat Visul din Manon de Massenet la 90 de ani, la concertul omagial pe care i l-am dedicat lui la Atheneul Român. Mă acompania Wolfgang Scheringer, unul din marii pianişti ai lumii. Maestrul nonagenar a venit lângă mine şi mi-a zis: „Dane, îmi dai voie să încep eu?” Şi a început cu Estrenne a Anne… (lied de George Enescu pe versuri de Clément Marot) în vechea limbă franceză înseamnă „Catren pentru Ana”. A început cu acest Enescu şi a continuat cu Visul de Massenet. Ce-a fost în sală! Delir! Mi-a fost greu de tot să-mi apăr succesul. Împlinea nouăzeci de ani atunci, la 23 martie 1975 când i-am făcut concertul omagial. A murit doi ani mai târziu, la 22 martie 1977 după o suferinţă groaznică provocată de cutremur. Ei bine, el este o unicitate. De ce sunt eu, la optzeci de ani, ca bariton, al doilea din lume longeviv artistic? Giussepe Taddei, marele bariton italian a cântat mai mult de şaizeci de ani, dar cu întreruperi foarte mari. A fost închis de Mussolini, apoi de Hitler – eu am fost mai norocos. Eu am cântat neîntrerupt şaizeci de ani. El a cântat până la 83 de ani. Sper să-l ajung şi să-l întrec, dacă-mi dă Dumnezeu zile. Am cântat şi lied şi operă şi aşa mai departe, toate genurile. El a cântat numai operă. Canţonete va fi cântat, desigur, doar era italian. Canţonete am cântat şi eu, deşi român.

– Rolul preferat, Dane!

– E greu de spus, multă lume mă întreabă. Dacă ţi-aş spune că e rolul lui Germont din Traviata, cântat în 420 de spectacole, ar fi în detrimentul lui Escamillo din Carmen pe care l-am făcut de 402 ori, dar care mi-e la fel de drag. Şi dacă ţi-aş spune că Germont şi Escamillo sunt rolurile mele preferate ar fi în detrimentul Nunţii lui Figaro cu care am debutat, cântând rolul titular, la Opera din Bucuresti (T.O.B., Teatrul de Opera şi Balet, pe care „fanii” îl numeau, mai târziu, „Teatrul de Opera şi Baritoni”) şi ar fi în detrimentul lui Don Giovanni care este culmea creaţiei mele lirice şi ar fi şi în detrimentul Balului mascat de Verdi pe care l-am cântat cu succese extraordinare peste tot în lume, în America, în Germania, în Italia. Eu am debutat la Veneţia în teatrul La Fenice cu Bal mascat în 1960, aşa că e greu de spus, dar hai să spunem că fiind Traviata unicitate în discografia mondială, hai să spunem că este Germont din Traviata.

– Ce ai fi dorit să faci şi nu ai avut timp sau posibilitate să faci?

– N-am avut timp sau n-am avut suficientă voinţă, ambiţie. Sunt două roluri. Pe unul l-am cântat o singură dată şi pe celălalt de şapte ori. Dar niciodată la Bucureşti. Primul este Gerard din Andrea Chénier de Umberto Giordano pe care l-am cântat doar la Manilla pentru că mi l-a cerut Manilla şi l-am învăţat special pentru ei, şi pentru că fusesem la Palatul Malacanian şi locuisem acolo opt zile la Ferdinand Marcos. Uite ici! (Şi-mi arată o superbă „ladă de zestre” în spatele scaunului de la biroul său, piesă de artă dintr-un lemn exotic cu intarsii de sidef). Priveşte inscripţia: „Dăruită de Ferdinand şi Imelda Marcos”. Am primit-o plină cu obiecte de artă, îmbrăcăminte, podoabe…E din lemn de santal cu încrustaţii de sidef. Deci Andrea Chénier cântat o singură dată la Manilla şi… Rigoletto de Verdi.

– Cum, n-ai cântat Rigoletto? Îl am pe Cortigianni în mai multe înregistrări ale tale pe discuri.

– În spectacol am cântat Rigoletto de şapte ori în străinătate, am făcut numeroase înregistrări, am cântat în concerte, dar n-am făcut nici un spectacol la Bucureşti. În România am interpretat rolul de două ori la Cluj, pregătindu-mă pentru turneu, apoi de două ori la Budapesta, o dată la opera din Dresda şi de două ori în Venezuela, la Caracas şi la Maracaibo.

– De ce nu l-ai cântat pe prima scenă a României?

– Pentru că mi s-a făcut rău la Cluj, mi s-a făcut rău şi la Budapesta în final, când moare Gilda în braţele mele şi când cânt „Nu trebuie să mori…” intensitatea dramatică m-a biruit. N-am putut ieşi la aplauze, la ovaţii. Nici la Budapesta şi nici la Caracas, unde cronicarul cel mai exigent a scris că „Iordăchescu reprezintă o victorie a artei lirice şi a tehnicităţii în cânt”. Semnează Franz Venger în Panorama din Maracaibo. Am renunţat să fac rolul în ţară, temându-mă că voi suferi un accident. Regret foarte mult. Şi ce mult mi-ar fi plăcut să-l fac. Şi ce bine l-aş fi putut face dacă aş fi izbutit să-mi înfrâng temerile şi să-mi stăpânesc emoţiile! Ar fi trebuit să caut un remediu medical, o protecţie medicală ca să-mi sporesc rezistenţa, să mă pot controla. Dar regretul suprem este Bărbierul din Sevilla. L-ai auzit înregistrat. Îl ai pe disc. Îţi aminteşti tempoul? Nimeni nu-l face aşa de rapid. Nimeni în lume nu-l poate face aşa. Dar culorile vocale, dar solul acela ţinut şase timpi timp de şase secunde şi jumătate.

– Şi n-ai făcut un spectacol!

– Nu, n-am făcut un spectacol. Numai arii. Dar ştii de ce? Dintr-un orgoliu absurd. Recunosc lucrul acesta. Orgoliu absurd. Am zis aşa: de ce să nu fiu eu number one în rolurile mele şi să fiu number two în rolul lui Herlea. Că era al lui. Mergeam la spectacolul lui Herlea cu Bărbierul din Sevilla şi mi se părea că Rossini este în sală şi că aplaudă împreună cu lumea.

– Hai să trecem acum la o nouă pagină. Am vorbit despre muzica secolelor XVIII, XIX şi începutul secolului XX. Ne-am oprit în timp acum o sută de ani. Ce se întâmplă cu muzica secolului XX-XXI? S-a creat oare o superspecializare a interpreţilor? De unde reţinerea asta faţă de creaţiile de operă mai noi? O lipsă de curaj?

– Eu am cântat muzică din sfârşitul secolului XX. Don Quichotte de Vito Frazzi (1971) în premieră mondială la Roma condus de Bruno Bartoletti. Am cântat Roma cappomuni de Nino Rotta, care a scris muzică la numeroase filme celebre, dar a scris şi opere celebre, a scris de asemenea Il cappello di paglia (Pălăria de pai) pe care l-am ascultat la Firenze, o comedie fenomenală.

– Dar teatrele şi cântăreţii cu greu acced la un repertoriu contemporan. De ce?

– Încetul cu încetul, cântăreţii s-au integrat într-o şcoală nouă, a cântatului în forţă, mai puţin a nuanţelor, o şcoală a volumului maxim din discoteci. Dar oamenii vin la operă nu să audă muzica, ci să o asculte. Zgomotele le auzim, chiar fără voia noastră. Muzica o ascultăm. Asta presupune implicarea ascultătorului, este un act de voinţă. Omul care vine la operă vine să asculte… Acum cântăreţii se bazează pe forţa vocală. Mulţi nu mai cunosc secretul pasajului care este decisiv pentru orice voce. Şi sopranele au pasaj, pe Sol. Şi mezzosopranele au pasaj pe Fa. Şi tenorii au pasaj pe Fa diez şi baritonii au pasaj pe mi bemol Mi. Şi başii au pasaj pe re bemol Re. Nu se cunosc toate tainele care să-ţi asigure vocea chiar şi la bătrâneţe. Carusso spunea un lucru esenţial: secretul muzicii nu sunt corzile vocale, ci respiraţia. Ori, acum puţini sunt cei care se bazează în cânt concomitent pe diafragmă, şi pe muşchii intercostali, pentru că respiraţia este costodiafragmatică. Deci se dilată în parte intercostalii şi se dilată în faţă diafragma. Şi atunci muşchiul abdominal se ridică sus şi ţine. Ţine totul. Asta este presiunea care se face asupra corzilor vocale. Dar nu oricum, ci cu un buton reglabil din laringe, ca un potenţiometru care dă numai atât cât este necesar din forţa pe care o pune în mişcare capacitatea toracică. Trebuie să ştii cât să dai, când să dai şi cum să dai…

Convorbire consemnată de Daniel Drăgan
(Acest interviu era menit revistei ASTRA, pe nedrept condamnată la nefiinţă în decembrie 2009)

Passionaria STOICESCU

Secretarul de partid

De parcă n-ar fi fost de ajuns cât era de smolit şi de pucios la chip şi fire, îl chema pe deasupra şi Cioroiu. Cioroiu Romică. Diminutivul i se potrivea mănuşă. Mic la stat şi suflet, spaima tipografiei şi secretarul ei P.C.R. La legătorie şi zeţărie i se zicea Gură de canal. Nefericitul suferea de fiere sau de stomac, şi nu doar vorbele îi ieşeau veninoase şi în doi peri, dar odată cu ele împrăştia şi o miasmă jalnică în jur. Era plin de sine, mai mult decât convins de prepuelnica lui inteligenţă şi mârlan peste fire. Intra întotdeauna în birou înaintea femeilor, le trântea uşa în nas celor care îl căutau, îi lăsa să-l aştepte ore în şir, pretindea să fie salutat indiferent de vârstă şi sex şi privea de undeva de sus, parcă prefirat, cu pupilele smolite, agitate veşnic într-o scleră gălbuie şi uşor injectată.
Pentru cei doi colegi cu „bube politice”, daţi la munca de jos, la legătorie, Zvi Grumberg şi Hari Birnbaum, altminteri două somităţi în materie de drept, nutrea o ură bolnăvicioasă, născută din multele împrejurări, în care toată ştiinţa lui de inginer şef, făcut pe puncte şi pe origine sănătoasă, fusese îngenuncheată. Nu-i vorbă, nici ei nu-l iubeau, dar aveau umor şi acea dispoziţie ironică din care nu-i scoteau nici orele de muncă peste program, nici răzbunările fără noimă ale lui Cioroiu. Când la bufetul tipografiei se aduceau cârnaţi, Zvi şi Hari veneau cu ei în legătorie să mănânce şi atât aşteptau: să apară Gură de canal prin preajmă. Ca şi când ar fi privit prin el, cei doi îşi ziceau cu nevinovăţie unul altuia: ”Ce-orrr mânca ţiganii azi?” Şi tot ei răspundeau într-un glas:”Cârr-naţi, cârr-naţi!” „Am să vă amendez!” urla Gură de canal plin de furie, dar făcându-se că nu din cauza transparentei aluzii la ţigănia lui adevărată sau presupusă. „De câte ori v-am spus, că nu aveţi voie să mâncaţi la locul de muncă? O să cer să vi se taie o zi din salariu! Şi vă mai daţi şi mari intelectuali!”.
Dar cea mai cumplită ură o nutrea faţă de Luiza, tânăra ingineră care fusese repartizată de două luni la tipografie. Ura aceea era una aparte. În ea se împleteau încercările lui eşuate de a-i face curte, complexul pe care-l resimţea faţă de tinereţea şi de profesionalismul ei, neputinţa de a şi-o face acolită şi de a o atrage în tabăra lui.
Pantiş, directorul, îi era un vechi rival, care fusese preferat de şefii mai mari pentru că era mai ponderat, mai abil în a conduce fără să jignească subalternii la tot pasul şi cu infinit mai mult bun simţ decât Cioroiu.
În şedinţele de partid, Gură de canal simţea nevoia să-şi ia revanşa pentru aceste calităţi care lui îi lipseau. Pantiş era criticat fără rezerve, că habar n-are să conducă şi, mai ales „în lumina documentelor de partid”, să obţină de la oameni calitate şi depăşiri de plan. „Dacă eu aş fi fost directorul acestei tipografii şi nu tovarăşul Pantiş…” Urmau apoi zorile roz şi imaginare ale tipografiei sub acea râvnită conducere şi şedinţa se termina apoteotic. Pantiş nu se supăra sau avea atâta stăpânire de sine, cât să nu-i arate că-l deranjează acest soi făţiş de contestare.
De curând, directorului îi murise soţia şi Luizei îi era milă de el. Făcea dimineaţa cafeaua pentru ea, deşi Cioroiu îi prelucrase în şedinţă că nu aveau voie să folosească fierbătoare şi alte instrumente electrice în incinta tipografiei şi păstra o ceaşcă fierbinte şi pentru Pantiş. Venea înfrigurat, obosit şi cu ochelarii plini de stropi de sos şi de grăsime. Îşi creştea singur copilul şi trebuia să-i gătească.
-Vezi să nu te-mpiedici alergând iute să-i duci licoarea analfabetului, mârâia Gură de canal scos din răbdări de toate preparativele cafelei făcute de Luiza. Pe mine nu mă vezi, nu mă-mbii, nu-i nimic, eu beau ceai şi mi-l aduc de-acasă. Crezi că de la impotentul ăsta o să ai ceva, dacă-l tot gâdili cu cafele? Şterge-i bine ochelarii de grăsime, că tot nu e în stare să observe ceva!
*
De fapt, Luizei îi displăcuse de la bun început secretarul de partid. O chemase la B.O.B. nu să-i prezinte noii colegi, ci să-i jignească.
– Te previn, pentru că eşti tânără şi lipsită de experienţă. Ai grijă de dumneata.
Să nu care cumva să-ţi bagi în câr cu şulfele de Grumberg şi Birnbaum! Ăştia-s nişte iude… răcnise el amintindu-şi de cine ştie ce batjocoră a celor doi.
– Vreţi să spuneţi iudei? se prefăcuse ea a nu îl înţelege. Să ştiţi că nu voi putea să vă urmez sfatul…
– Adică? întrebase el consternat de îndrăzneala tinerei.
– Adică una din rudele mele se numea ca fată Wolf!
La faza asta Cioroiu se înecase subit, schimbase vorba şi ajunsese la Pantiş.
– Mda, zisese el nedându-se bătut, atunci poate crezi că directorul o fi vreun cumsecade…Te înşeli! Nu ştii niciodată ce gândeşte şi cum acţionează. Dacă ai vreo problemă, pe mine să mă cauţi şi să-mi spui. De fapt, într-o întreprindere ca a noastră secretarul de partid e cheia, adevărata putere e în mâna lui. Şi eu o am! Şi strânsese cu forţă un sul de hârtie igienică, ajuns nu se ştie cum pe birou, ca să-şi demonstreze acea putere.
Când, la sediul B.O.B., după sărbătorile de iarnă, le oprise muncitorilor din salariu bani, pentru că 300 de agende „făcuseră picioare”, deşi Luiza fusese martoră la împrăştierea lor pe la C.C., pe la diverşi sus-puşi şi prieteni ai lui Cioroiu, şi-i zisese acestuia că trebuiau plătite din alte fonduri şi nu din bani luaţi de la gura tipografilor, Gură de canal urlase la ea cât îl ţinuseră bojocii:
-Nu s-a născut încă ăla care să mă critice pe mine şi să-mi comande ce să fac!
Apoi netam-nesam se întorsese către femeie, o luase cu neruşinare de guler, şi-i şuierase cu izul acela fetid în nas:
-Dac-ai fi nevasta mea, te-aş bate de trei ori pe zi la cur!
Profitase de faptul că erau singuri în birou, şi deci fără martori.
Abia atunci Luiza a explodat:
-Da? Dar nu te întrebi, dacă ai fi dumneata bărbatul meu, unde te-aş opări eu de trei ori pe zi?
Zvi Grumberg, tocmai intrase nechemat la finalul acestui insolit dialog, ca să pună pe biroul Luizei teancul unor situaţii contabile cu care venise de la legătorie. Nu-i vorbă, că îl impresionase teribil curajul tinerei lor colege şi spusese şi el, mucalit, înainte de a ieşi repede pe uşă:
-În sfârşit, o discuţie partinică la sediul B.O.B.!

*
Până la faza asta, inginera nu discutase cu bărbatu-său despre porcăriile de la serviciu. I se păruse că nu era cazul să-l încarce cu problemele ei. Uţă Morogan era cercetător la un institut de studii şi proiectări şi îşi pregătea doctoratul. Din fire era o fiinţă rezervată şi taciturnă şi dacă nu era întrebat, nu se trezea vorbind. Ascultase plânsul şi revolta Luizei cu privirea prefirată pe după ochelari. Clipea des, ca şi când toate mizeriile relatate de nevastă-sa i-ar fi împuns ca un praf mărunt ochii. Doar când ea îşi suflă nasul şi se spălă pe faţă ca să se limpezească de tulbureala acelor vorbe, o privi fără să mai clipească, trase aer în piept şi o întrebă scurt:
-Vrei să vin să-l bat? Porcul naibii!
Ar fi fost o scenă de necrezut. Uţă Morogan, mare, spătos, calm şi blând în felul lui, cărându-i la pumni mizerabilului Cioroiu, care ar fi făcut un tărăboi ca pasărea al cărei nume îl purta. Nu! Era atât de rău şi de scârbos, încât nu merita să-l atingi nicicum. Şi apoi toată mulţimea aceea de muncitori pe care o teroriza, ar fi prins curaj şi l-ar fi sfărâmat acolo printre maşini, litere de plumb şi cerneluri tipografice. Dar tot ei ar fi trădat şi de frică n-ar mai fi recunoscut nimic apoi. Şi ce anchete de la partid s-ar fi făcut! Să înfunde puşcăria ea şi Uţă al ei !
-Nu, ţi-am spus şi eu aşa, ca să mă descarc, zise ea. Apoi se întoarse către fereastră, o deschise şi, din pragul ei, privind undeva în afară, hotărî, deşi pentru sine, cu voce tare: Am să-l suport, am să-i arăt eu lui, fi-i-ar P.C.R.- ul lui al naibii, cu secretariat cu tot!

*
Morogan nu era membru de partid. Modest, nebăgăcios, nu crezuse de cuviinţă că trebuie să mai citească şi pentru învăţământul de partid, în afară de documentările lui… Dar când s-a înscris la doctorat, conducerea institutului i-a dat un ultimatum: doctor fără membrie nu se poate!
-Ce ţi-a făcut ţie Cioroiu, i-a zis el, prin martie, Luizei, e o nimica toată! Să vedem pe unde scot eu acum cămaşa!
– Adică? întrebase ea nedumerită.
– Adică o să fim doi membri de partid în casa asta!
– Şi tu?… Poate secretarul tău o fi vreunul de treabă!
– Eh, de treabă, pe naiba! De gargară, că asta-i a lor!
– Ia, închide măi, ferestrele, că nu-i bine ce facem! zisese nevastă-sa cu prudenţă.
Peste vreo lună, când caişii de pe aleea blocului se scuturau şi vântul prefira petalele de pe asfalt, Luiza îşi făcea de lucru, să n-o apuce nervii. Era ziua fatidică pentru Uţă. Se temea pentru mutulică al ei, care, chiar dacă de obicei era blând, tăcea şi părea că se supune, când cu gândul nu gândeai, zicea o vorbă de răsturna totul. Şedinţa începuse la trei, după-amiază. Acum era opt şi jumătate şi Uţă nu se zărea de niciunde. „S-o fi dus cu colegii la o bere”, se autolinişti ea. „Sau jigodia de Tanu îl îmbiase la votcă… şi atunci prinseseră limbariţă şi cine ştie pe unde zăceau…” Privi aleea în susul ei, încercând să gândească pozitiv. „Nu, nu i s-a întâmplat nimic, sigur l-au primit în partid şi acum sărbătoreşte evenimentul”, mai gândi ea. Dar de ce n-a dat măcar un telefon că întârzie? Să-i fi spus doar atât: ”E în ordine, mai zăbovesc cu băieţii, să cinstim minunea!”.
Se duse mecanic spre telefon. Ridică receptorul. Pe cine să sune la nouă seara, la institut? Să-i zică portarul ceva de dulce, când programul se terminase la trei şi jumătate? De la faza cu opăritul, cu Cioroiu nu mai vorbea, dar spusese tare în birou, răspunzând la telefon unei colege, că Uţă va deveni, în sfârşit, membru de partid şi doctor.
„Te pomeneşti că nemernicul, în stilul lui otrăvit, băgase cine ştie ce fitile, ca să-i împiedice membria. Totdeauna se lăuda cu relaţiile lui, cu puterea lui. N-ar fi fost de mirare să facă şi o porcărie ca asta” gândi în sinea ei.
Alergă iar la fereastră şi privi şi mai neliniştită în susul drumului. Deodată, corpul masiv al lui Morogan se proiectă pe fundalul blocului din faţa ferestrei şi se opri din mers. Părea că pierduse ceva, dar n-avea puterea să caute. Era beat pulbere. Descria opturi perfecte în mers, apoi se oprea şi trăgea aer în piept.
Luiza se temu să-i iasă în întâmpinare. Deschise însă uşa apartamentului şi-l aşteptă acolo, în prag, cu sufletul sărit:
-Ei, cum e? mormăi ea, neîndrăznind să spună precis ce-ar fi vrut să afle de la el.
Uţă o împinse uşurel, pipăi uşa pe dinăuntru până ce găsi clanţa, trase yala în urma lui, se aşeză greoi pe scaunul din bucătărie şi întrebă:
– Rareş e membru de partid? şi rostise r-urile apăsat, rostogolindu-le prin gură cu ciudă. Rareş era vecinul de la etajul doi, tehnician la TVR, care le repara televizorul şi casetofonul.
– Da, este, răspunse Luiza moale şi neînţelegând ce vrea bărbatu-său cu asta.
– Bineee, încuviinţă Uţă lărgindu-şi nodul de la cravată… Dar Vasiloiu? Ăla e mebru de patid?
De data asta rostise cuvintele fatidice fără m şi r. Băutura îi împăienjenise ochii şi-i încleiase limba. Rezistase până aici, dar acum, în strâmtoarea caldă a bucătăriei, copleşit de mirosul familiar al casei sale, stând acolo pe scaunul cu spătar, capitulase. Vasiloiu era administratorul blocului şi ceasornicar de meserie.
– Ei, da! Şi el e! răspunse cu ciudă Luiza, punându-i în farfurie un polonic de supă, reîncălzită a şaptea oară. Şi ce-i cu asta? zise ea aproape strigând.
– Ssst! ceru poruncitor bărbatul. Răspunde la întrebări! Şi Lincu, doctorul, e şi el… Ştii tu, ca ăilalţi de până acum? Şi împinse uşurel farfuria cu supă, necăjit că nu mai putea să-şi aducă aminte ce voise să spună.
-Şi Lincu e! Lua-l-ar dracu’! răspunse înciudată Luiza, văzând că bărbatu-său nu mănâncă şi-o ţine pe-a lui. Şi eu sunt, şi tu, bănuiesc, dar văd că nu-mi spui încă…
-Ahaaa, zise el provocator, aducându-şi brusc aminte. Aici vroiai să ajungi… Vrei să-ţi spun? Vrei? Şi deschise ochii mari, parcă trezit dintr-un vis urât. În clipa aceea se perindară prin ei fulgerător şeful cadrelor din institut, un analfabet securist, care-i turna pe toţi aceia pe care nu-i avea în graţii, secretarul de partid, care-l umilise ca pe un şcolar cu statutul şi paragrafele lui, pe care Uţă le învăţase ca un papagal tembel pe dinafară, şi Goanţă, sindicalistul lu’ Peşte, care făcea afaceri cu biletele de odihnă şi tratament din institut. Să-ţi spun? prelungi el tensiunea momentului. Ei, bine, asta aţi vrut şi s-a-mplinit! Se repezi apoi năuc la fereastra deschisă, scoase capul în pervaz şi strigă tare în liniştea nopţii:
-Vă fu’ muma-n cur la toţi membrii de partid! Fir-aş al naibii şi eu!
Apoi aşa, îmbrăcat cum era, se trânti în pat peste aşternuturi şi zise împăciuitor înainte de a adormi:
– Să-mi spui când să vin să-l bat pe ăla… Gură de canal, nenorocitul care te sâcâie.. Acum am şi carnet! Sunt de-al vostru!

*
La tipografie se primiseră fonduri pentru reparaţii mari. Pantiş făcu o şedinţă şi ceru ca lumea să renunţe o perioadă la confortul propriilor birouri, mai ales că venise vara şi mulţi erau plecaţi în concediu, ca să se înceapă zugrăveala.
-Eu, zisese el, pot primi la mine în birou câţiva colegi, ori dintre ingineri, ori de la contabilitate…Tovarăşă Luiza, dumneata, care răspunzi de evidenţa documentelor de partid, poţi veni cu seif, cu tot, la mine…
– A, nu! sări vexat Cioroiu. Aţi vrea dumneavoastră asta, şi-i aruncă directorului o privire cu subînţeles, dar e la mintea cocoşului că numai la mine, la B.O.B., se poate cu seiful!
– Are dreptate, tovarăşul Cioroiu, şi asta ţine chiar de mintea cocoşului! sări Grumberg de la locul lui. Şi-i aruncă o căutătură ironică, pentru că apetenţele de cocoş ale secretarului erau bine cunoscute în tipografie.
Câţiva râseră. Luiza se simţi disputată şi, deşi măgulită în lăuntrul ei muieresc, se înfurie. Vru să spună ceva, dar tot atunci îşi aduse aminte de promisiunea făcută lui Morogan, aceea de a-şi rezolva singură litigiile cu inginerul şef.
-Şi eu cred că are dreptate tovarăşul Cioroiu! zise gura ei, dar ochii, sfredelindu-l pe Gură de canal, parcă promiteau: ”Ai să vezi tu pe naiba!”
Din clipa aceea, a fost decretată starea de război, deşi cocoşul de Cioroiu visase una nu doar de pace şi supunere, ci chiar de tandreţe. O atingea din mers cu totul întâmplător, o povăţuia ce cărţi noi să citească, îi aduna scame invizibile de pe taior.
Totul a durat doar două zile, cât a fost plecat în delegaţie rivalul lui. Când a treia zi, dimineaţa, Pantiş s-a întors, a deschis larg uşa B.O.B.-ului şi a zis:
– Bine v-am găsit! Ce plăcut e aici! Dar dacă tu, Luiza, îmi faci şi mie o cafeluţă din alea descântate, cum ştii tu, o să mă simt şi eu mai bine!
-Sper că n-ai să-i faci cheful! o preveni răutăcios Gură de canal. Doar nu eşti Mariţa lui, să-i faci cafeaua! Şi la hipertensiunea pe care o are, e tot ce trebuie ca să crape! Dar soiul rău nu piere aşa uşor… şi ieşi victorios de sfaturile lui din birou.
Când se întoarse, pe o tăviţă curată, Luiza punea o ceaşcă de cafea cu caimacul gros şi bine aromată.
-Vasăzică de-asta mi-eşti… şuieră el, şi damful acela de putred pe care îl degaja se risipi în tot biroul.
Femeia nu scoase nici un cuvânt şi ieşi. Când se întoarse, găsi biroul gol. Din coşul de hârtii ieşea fum. Totul fusese acoperit strategic cu nişte corecturi luate de pe masa Luizei. Mizerabilul mizase pe faptul că ea o să stea mai mult la vorbă cu Pantiş, iar fierbătorul, pe care el îl băgase în priză, dar cu capătul în coşul de hârtii, avea să işte un incendiu. Regulamentul de ordine interioară amintea de amenzi usturătoare pentru folosirea în incintă a aparatelor electrice gen fierbător. Ar fi putut s-o păţească urât: amendă, discuţie pe linie de partid pentru comportament antisocial la locul de producţie, ce mai, s-o scoată chiar duşman al poporului…
Când Cioroiu reveni în birou, ea îi spuse numai atât:
– Nu vă e ruşine să faceţi toate astea?
– Mie, sau dumitale? Cine a început? Prefăcuto! izbucni el. Pupă-l în fund pe analfabetul de director. Fă-i chefurile, fă-i! O să vin eu într-o bună zi la conducere şi-atunci am să vă arunc de-aici ca pe două măsele cariate!

*

Luiza i se plânse lui Pantiş. El o ascultă cu un rictus de silă în colţul gurii şi-i spuse:
-Nu se merită să-ţi ridici tensiunea pentru javra asta!
– Javră, nejavră stau cu el în birou şi-i suport mizeriile de tot felul… Vă rog să-l puneţi în discuţia Organizaţiei de Bază… E mitocan, e periculos, a vrut să dea foc biroului, ca să mă nenorocească pe mine… Mă jigneşte… Zice că îmi faceţi curte şi eu o accept şi sunt sluga dumneavoastră…
– Şi ce dacă zice? Câinii latră, caravana trece!
– Nu-i deloc aşa! Nu doar latră, ci şi muşcă!
-Ei, muşcă! Nu fi şi tu aşa sensibilă!
-Şi totuşi, poate discutaţi cu el… Sunteţi şef…
– El asta şi vrea, să scot eu castanele din focul pe care, uite, îl aţâţă el… Regret, dar nu am ce să-i fac! N-am să joc, după cum cântă el!
Înţelese, în sfârşit, că ea va trebui să ţopăie între două orchestre care cântau fals…
Când reveni în birou, găsi lalelele primite cu un sfert de oră mai înainte, atunci proaspete şi ţepene, acum fleşcăite în glastră. Le primise de un colaborator. Scoase una din vas. La capăt, tulpina florii era zdrobită şi fierbinte. Nemernicul turnase ceai clocotit din termosul lui peste flori. Se aşeză moale pe scaunul de la birou şi se gândi ce viaţă chinuită are. Morogan nu găsise altă soluţie să o ajute decât să vină să-l bată, directorul era un laş şi nu voia să-l pedepsească după cum ar fi meritat, iar colegii se temeau de el. De o lună se lăuda în stânga şi-n dreapta, cui vroia să-l asculte, cum soră-sa se măritase cu şeful securităţii din Ploieşti… Să facă o plângere la sectorul de partid? La ce bun? Prim-secretarul sectorului de care ţinea tipografia fusese coleg cu el la Ştefan Gheorghiu. Îl invitase în două rânduri să conferenţieze la învăţământul ideologic şi din „Gicule-n sus, Gicule-n jos” nu-l scosese. Plecă în tipografie şi de acolo direct acasă. *

Câteodată, veneau la tipografie şi unii autori grăbiţi sau cu intervenţii de ultimă pe oră, pe text. Luiza mergea cu ei la zeţărie, îi asculta, le făcea cu bunăvoinţă mofturile şi era bucuroasă să primească de la ei cărţi cu autograf. Unele le păstra pentru biblioteca personală, pe altele le oferea la rândul ei. Cum în ultimul timp apăruseră o droaie de monografii ale unor comune sau judeţe, primi vizita profesorului Focşa, un folclorist de seamă, care era interesat de toate cărţile acelea, pentru partea lor de etnografie şi folclor. Aproape de optzeci de ani, autor al unei mitologii româneşti şi al unor culegeri de folclor, bătrânul avea totdeauna o vorbă bună şi o poveste pentru cine ştie ce zicere sau obicei. O căuta pe Luiza care îi oferea cu plăcere ultimele monografii tipărite, dar şi o ceaşcă de cafea „descântată” de ea, cum îi plăcea să glumească după verdictul lui Pantiş.
-Te pomeneşti că ştii să şi ghiceşti, o zădăra profesorul, răsfoind în grabă noul volum primit în dar, până să vină Cioroiu în birou. Dealtfel, şi ea îl chema, când ştia că Gură de canal e plecat şi nu se întoarce curând.
– Puneţi-le într-o plasă…Deşi sunt ale mele, cu autograf, cine ştie ce vorbe îmi mai ies! îl ruga ea cu prudenţă.
– Dar de cine te temi? o iscodise bătrânul folclorist. Pantiş ştie că sunt aici… Am trecut să-l salut… Şi mi-a dat şi el nişte volume…
– Aici e sediul B.O.B.-ului, nu e biroul meu, iar secretarul de partid…
– Nu pot să cred că partidul n-ar fi fericit să-mi ofere nişte cărţi, la câte i-am oferit eu lui!
– Ei, nu chiar partidul, răspunse cu îngăduinţă Luiza. Un secretar mai mărunt al lui… De-aici din tipo…
– Dar de ce? E gelos sau zgârcit cu cărţile altora?
– Şi una şi alta! râse Luiza cam forţat.
Afară începuse să plouă cu picuri mari şi deşi. Profesorul privi speriat pe fereastră.
– Vai de mine! spuse el. Până aici m-a adus un vecin cu maşina. Umbrela şi taşca mea cu agenda de telefon şi cu biletele de autobuz au rămas la el… Nu pot nici să-l sun, că nu-i ştiu numărul pe dinafară, n-am nici cu ce pleca…Trebuie să mă suporţi puţin aici până stă ploaia sau dacă nu, să-mi împrumuţi nişte bani de taxi…
– Sigur, vă împrumut, şi vorbele astea vroiau să însemne că e mai prudent să plece, chiar aşa, pe ploaie. Să văd ce am în buzunarul trenciului, acolo am pus dimineaţă, restul de la o sută… Şi se îndreptă către cuierul din încăpere. Întoarse haina pe o parte şi o privi bănuitor.
– Ce-i? zise bătrânul profesor. Să nu-mi spui că ţi-au furat banii…
– Nu, nu asta, răspunse Luiza, dar buzunarul meu e ciudat de umflat.
– Dacă te temi, lasă-mă pe mine! Şi Focşa veni prudent până lângă cuier. Poate ai un pacheţel cu mâncare şi ai uitat de el… Alergată cum eşti aici, bănuiesc că n-ai vreme nici să mănânci…
Profesorul pipăi uşor buzunarul goşolcat pe dinafară.
– Hm! E ceva moale! Aşa ca o cârpă…
Băgă uşurel mâna şi trase afară un ghem de fâşii înnodate. Îl aruncă iute jos. Ghemul se rostogoli puţin şi se opri. Era ca o sferă mijlocie, din material alb-cenuşiu de tetra. Un chilot tetra, tăiat şi cu multe noduri, iar apoi împletit ca un fel de minge.
– Cu cine mai stai tu în birou? întrebă bătrânul cu un ton de detectiv.
– Cu secretarul de partid, doar v-am spus!
– Te place? continuă Focşa dând uşor cu vârful piciorului în ghemul scârbos.
– Dar chiar nu văd nicio legătură… se nedumeri Luiza. Ploaia bătea cu furie în geam. Parcă ar fi vrut să intre şi ea, să vadă misteriosul obiect.
– La câte cărţi mi-ai dat, o să-ţi aduc şi eu una. Care-a avut probleme cu cenzura, dar a apărut: „Descântece şi vrăji în context contemporan”. Partidului nu-i plac chestiile astea, dar, ca să vezi, le face! Un tunet mânios bubui afară ca un avertisment.
– Nu înţeleg nimic! ceru îndurare Luiza.
– Chiar aşa? se minună cu ironie profesorul. Scopul scuză… descântecele!
– Haideţi mai bine la zeţărie, decretă inginera cu teamă. Îmi spuneţi acolo!
– Dar stai să iau porcăria asta cu noi, şi-ţi povestesc tot. ”De-a chilot a chilot”, nu de-a fir a păr , cum se zice-n popor! Şi râse încântat de găselniţa lui. Nu credeam că într-o tipografie, la sediul B.O.B., pot să aflu asemenea autentice materialuri folcloristice! Apoi ceru un plic mare, apucă ghemul cu mâna protejată de o hârtie şi-l vârî în plic. Ieşiră.

Aşa află inginera despre „descântecul de legat”. Bătrânul era fericit că întâmplările îl aduseseră pe „teritoriul lui” şi se desfăşura în voie.
-Dacă vrei să-i faci cuiva de dragoste cu sila, recurgi la mizerii din astea. Ca bărbat, zicea el, iei un obiect intim care-ţi aparţine, în cazul nostru scârboşii lui chiloţi tetra, îi tai de şapte ori în şapte fâşii şi spui noaptea, la o lumânare, cu busuioc din chita popii şi cu o cană cu apă de izvor, în decor: „ Voi, şapte gloduri, şapte noduri,/ treceţi şapte văi şi poduri/ şi-ajungeţi la… cutare-n vine,/ să se-aprindă după mine. / Cum v-am tăiat eu în noapte,/ de şapte ori câte şapte,/ aşa să i se taie drumurile,/ cărările,/ dorurile lui… cutare, după mine!/ Cum v-am înnodat eu în noapte,/ de şapte ori câte şapte,/ aşa să i se înnoade gândurile,/ cărările,/ dorurile lui… cutare, după mine!/ De şapte ori câte şapte,/ mie aduceţi-mi-o în noapte,/ nu-i daţi stare să stea,/ mâncare a mânca,/ popas a poposi,/ vorbe a vorbi,/ nici cu mamă, nici cu tată,/ fără cu mine întâiaşi dată!/ Nimic să nu poată povesti,/ până la mine n-a veni!”. Şi alte de-astea…
– Incredibil, şopti Luiza şi-şi plecă obrazul cât mai aproape de profesor, pentru că zeţarii foiau pe lângă colţul unde se retrăseseră.
-Stai, că n-am terminat, zise Focşa. Ăsta-i textul, dar apoi se face ghemul pe care l-ai văzut şi, scuză-mă, de ce-ţi voi spune… Cu „mingea” asta se dă pe la sex, pentru a se impregna de o eventuală secreţie…
-Oh, ce scârbenie! E vorba de sexul lui, nu?
– Dar şi de al tău, rânji maliţios bătrânul. De ce crezi că ţi-a plasat porcăria în buzunar? Ca tu, neştiind că o ai acolo în chip de talisman al lui, ea să vină în contact cu zona ta erogenă şi prin căldura emanată şi energia sa degajată de corpul tău, fluidele să se amestece şi vraja, descântecul să-şi facă efectul!
– Groaznic! murmură ea crâmpoţindu-şi buzele de scârbă. Şi dacă văd, simt şi nu vreau să-şi facă mizerabilul efect, atunci?
– Atunci sunt două alternative, o lămuri Focşa. Ori faci pipi, deci tratezi „ofranda” lui cu o dejecţie a organului tău intim, ori îi dai foc!
-Pipi? strigă ea revoltată şi de aceea impudică, uitând pentru o clipă unde se aflau. Ah, nu! E prea nobil pipiul meu, pentru un jeg de om ca ăsta!
Între timp, ploaia se oprise, iar în uşa zeţăriei îşi făcu apariţia cel care-l adusese pe bătrânul profesor cu maşina.
-Ai grijă, draga mea ce ai să faci! îi mai zise ocrotitor Focşa la plecare. Şi nu mă uita cu alte monografii!
În scurt timp se dădu alarma pentru incendii. De pe pervazul sediului B.O.B. suia la cer, ca un protest înecăcios, un fum gros şi urât mirositor. Pompierii veniră degeaba. Dar ar fi putut să ardă documentele de partid. Peste o săptămână care îi păru un veac, Luiza fu mutată disciplinar pentru „neglijenţă în serviciu”. Hârtia purta două semnături: V. Pantiş şi R. Cioroiu.