Spații culturale nr. 89 (14)
Valeria MANTA TĂICUȚU
Trebuie să mărturisesc deschis (și vă rog să nu mă condamnați pentru această dezvăluire șocantă) că am momente când iubesc Râmnicul. Îl iubesc așa cum mi se arată el mie, în tot mai rarele escapade din casă pe străzile lui și retur: zâmbitor primăvara, moleșit vara, poetic-bacovian toamna și îngrozitor iarna (v-am spus cu altă ocazie de ce). Îmi place cum se ascunde în grădinițe cu ghiocei, zambile și panseluțe, apoi cu tufe patriotice de trandafiri, care acoperă hohotul piticilor de grădină și, mai nou, clămpănitul berzelor de ipsos, susurul dulceag al unor imitații urbane de fântâni arteziene ori scârțâitul melancolic al vreunei jucării supradimensionate, care poate trece drept moară de vânt.
Îmi place cum se ascund și casele, și grădinițele, sub galeriile cu viță sălbatică (despre așa ceva a scris și regretatul romancier Constantin Țoiu, cel cu fix trei cititori în urbea noastră), cu iederă sau caprifoi, cum luptă ele împotriva zgomotului (în special de manele izbucnite din boxele atâtor și atâtor bolizi de lux luați la second hand din Germania și înmatriculați în Bulgaria, că e mai ieftin, nu și mai sigur, dar nu asta contează în viață). Îmi place cum se feresc de alaiurile mortuare, de frunzele căzute din copaci și măturate lunar, de buruienile care înving pe alocuri asfaltul fierbinte ori călduț spre rece și se înalță la cer, sfidând avioanele de toate mamele care trec spre țara vecină și bombardată. Îmi plac multe străzi din urbe, dar nu și cea pe care locuiesc: probabil din cauză că am copilărit pe o stradă dintr-un alt oraș, mult mai la nord, și am rămas, mental și emoțional, cantonată acolo; poate din cauză că e o stradă murdară, zgomotoasă, lipsită de romantism și mult prea plină de mașini parcate pe trotuare. Ca să ajungi în centru, cobori panta făcând slalom printre ele, când pe carosabil, când lipită de oglinda retrovizoare a vreuneia, căci s-a permis, spre deosebire de Domnească, circulația pe ambele sensuri și tot vin bolizi și dintr-o parte, și dintr-alta, gata să te facă una cu pământul (mă rog, cu asfaltul, că nu suntem la țară). E o stradă îngustă, meschină, dar cu doi tei care te fac, la începutul verii, când înfloresc, să-i uiți urâțenia. Un tei e într-o curte de om, altul pe fostul domeniu Lupescu, mascând cumva palatul „fiscal” din ce în ce mai ruinat. Locuiesc pe această stradă, dar o ignor cât pot. Aleg rute ocolitoare – fie strada Domnească, fie Drăgăicii, atunci când mă hotărăsc să mai ies din casă. Nu știu numele tuturor locuitorilor din zonă, n-am prieteni și nici amintiri care să mă lege de această fâșie asfaltată și să mă bucure. Vecinele cu care sunt în relații amicale stau în capătul opus celui cu sinagoga, palatul Lupescu și Judecătoria kitsch. Singurele evenimente „notabile” de pe strada mea sunt hodorogeala tirurilor încărcate cu marfă de la cele trei depozite en gros și en detail vecine, înjurăturile diurne ale șoferilor, drifturile nocturne ale mașinilor de fițe din proprietatea clanului Marcel și accidentele de la intersecția cu ditamai oglinda înfiptă în gardul conului Alecu, să se vadă șoferii ei între ei și să nu intre ca nebunii unii într-alții, în zidul casei lui Emil sau în brazii albi din grădinița meșterului Doni.
Recent, un primar din Brașov a făcut o propunere năstrușnică, dar cu șanse mari să fie preluată de vreun om politic și împinsă până-n legislativ: să se vopsească, domnule, pereții caselor/ blocurilor de locuințe și acoperișurile în alb, ca să fie asigurată eficiența energetică. La vreme de caniculă, culorile vii absorb căldura și o păstrează în interior, aducând numai necazuri, de la factura nerușinată la electricitate până la dureri de cap, de inimă (și-n cot, pentru cei deștepți sau măcar șmecheri). Și-mi imaginam (că scriitorii cu asta se ocupă) ce s-ar întâmpla dacă propunerea brașoveanului ar deveni lege pentru toți și peste tot și cum ar arăta Râmnicul vopsit complet în alb, fără culorile lui vii de pe pereți ori fără acoperișurile lindab roșii, verzi și albastre. Ar semăna cu o stațiune grecească? Nu, fiindcă abia dacă are ieșire la un râuleț, marea e departe, mulți dintre noi n-au mai văzut-o, de ani buni, decât în poze pe Facebook sau în reportaje televizate, care ne arată cum se distrează cei puțini, dar cu mulți bani. Ar arăta ca un centru extins de îngrijire pentru bătrâni și bolnavi? Poate, dar unul cu față umană, că pe aici lumea e miloasă. Oricum ar fi, ar arăta ciudat, nefiresc, slavă Domnului că pe aici, prin marginea noastră de Bărăgan, mai marii nu manifestă astfel de derapaje spre tragi-comic și-și văd cumpătați de treburile lor și de alte treburi.
