Spații culturale nr. 89 (11)

Sara MINA

O cosmogonie literară

Pe 26 mai 2023, scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu a primit vestea unei noi recunoașteri a creației sale, un premiu important (al 22-lea în ultimii 10 ani) obținut pentru volumul de proză scurtă fantastică, dominată de arhetipuri ale mitologiei românești, CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, publicat în 2022. Și asta s-a întâmplat la un festival de creație literară desfășurat în nordul țării, într-un mediu cultural reprezentativ, unde au concurat cărți publicate de edituri ca Neuma, Școala Ardeleană ori Eikon! Astfel, prozatoarea Angela Dina-Moțățăianu aureolează Editura Biscara pentru a cincea oară cu un premiu obținut pentru volum, din 2019 până în prezent…
Pe 13 iunie 2023, la Muzeul Național al Literaturii Române din București, prezentam, împreună cu autoarea, cartea-geamănă celei premiate, ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA, publicată în mai 2023. Într-o parabolă suprarealistă, semnată de scriitoare sub forma Cuvântului înainte, se vede cum o planetă-soră a Pământului se naște sub ochii săi, provocându-i, printr-un delir coloristic, un episod de transcendență spre un alt spațiu, aflat sub semnul dualului și al dualismului.
Nimic din continuumul literar-artistic al scriitoarei nu este întâmplător! Cele două cărți, apărute la un interval de un an, sugerează prin titluri și imaginile coperților (reprezentări ale unor corpuri cerești, în tonuri incitante) o legătură intrinsecă, ce stă sub semnul genezei și al evoluției.
Theia, în mitologia greacă, este cea care a dat naștere Selenei. Numele a fost împrumutat de cercetători pentru bănuitul corp ceresc asemănător Pământului, care, prin coliziune cu acesta, acum câteva miliarde de ani, ar fi dus la apariția Lunii…
Proza fantastică din volumul apărut în 2022 este dedicată de scriitoare miracolelor ivite dintr-un inconștient revigorat prin forța miticului. Întâmplări dintr-un rural atemporal, aflate la granița subtilă dintre real și imaginar, îngeri păzitori sub diverse înfățișări, obiceiuri perpetuate genetic, transformatoare ale procesului cognitiv, legende retrăite metempsihotic, întâmplări iscate într-un context recent al unei lumi a satului românesc în destrămare… alături de o permanent-pătrunzătoare credință în minunile dumnezeiești… iată tot atâtea elemente dominante ale cărții scrise sub semnul Lunii! Registrul nocturn al misterului pare că pune stăpânire pe spiritul creatoarei și un întreg univers ancestral irumpe în filigranările epice.
Limbajul e bogat, vocabulele trezite din uitare au un efect stilistic anume, ruperile de ritm sunt provocate de îmbinarea dialogului sec, frust și profan al personajelor cu vocea auctorială predominant lirică, invocând sacralitatea…
Prof. univ. dr. Maria-Ana Tupan, critic și istoric literar, afirmă în recenzia cărții din Revista CONTEMPORANUL nr.6 (855) – iunie 2023: Alegându-și un gen mai puțin frecventat și ilustrându-l convingător, scriind cu conștiința actului narării și a convențiilor implicate în realizarea lui, adăugând un farmec enigmatic povestirilor care sfârșesc însă cu o revelație, autoarea nu este totuși o prizonieră a propriei scriituri. Se simte un patos real în atașamentul față de mari figuri și evenimente ale țării, față de un mod de viață revolut, dar cunoscut în intimitate și relevant în manifestările primitive și totuși rămase poate îngropate în străfundurile psihice ale omului civilizat, precum și în preocuparea stârnită de degradarea valorilor în societatea contemporană.
Prin fiecare povestire rânduită sub titlul CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, Angela Dina-Moţăţăianu își celebrează lungul șir de înaintași, cunoscuți ori doar bănuiți, provocându-ne să ne cufundăm privirea în alungita umbră a trecutului.
În cel de-al doilea volum, publicat în 2023, autoarea ne forțează imaginația spre acceptarea unui alt univers, în care povestirile sale pot căpăta sensul și deznodământul de neconceput aici, în proximitate… ÎNTÂMPLĂRILE DE PE THEIA se petrec într-o lume alternativă, consolidată din esența insinuată a dualității, confruntată cu dualismul. Personaje palpabile, prin manevrări accidentale sau voite ale timpului şi spațiului, capătă puterea de a-şi schimba destinul ori însăși esența, natura individuală…
Prozatoarea jonglează abil cu alternanța între teme ca migrarea om-animal și dualismul undă-particulă din mecanica cuantică. Contextul epic este modern, conflictul aparent, susținător al intruziunii straniului, vine din problematica prezentului sau a unui viitor posibil. Temele incitante abundă: graffiti, o poartă spre un alt univers, alternanța percepției concomitente a timpului la nivelul rocă-vie versus om, deznodământ marcat de închiderea unei ființe în nemișcare de statuie, sacrificiul suprem al unei mame și transferul maternității asupra animalului ucigaș, inducerea la nivel subliminal sau prin holograme a unei realități alternative, rezolvări de crime prin împrumutarea unei structuri anatomice canine și exacerbarea efectelor acesteia la un personaj uman, salvarea victimelor umane de către ființe fantastice ori, dimpotrivă, semeni de-ai noștri, ocrotitori ai unor creaturi miraculoase, de neperceput de către neinițiați… și, mai presus de orice, o luptă permanentă cu timpul și percepția lui…
Tonusul lingvistic optimist obișnuit al scriitoarei, cu note calde sau febril-umoristice apare doar sporadic, tragismul fiind de această dată ingredientul-cheie al volumului, dând greutate acestuia şi așezând înțelesurile într-o matcă de neperisabil. Totuși, puseele de lirism intercalate în curgerea acțiunii reconfirmă semnătura autoarei.

CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA… și ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA, alături de alte multe cărți semnate de Angela Dina-Moțățăianu, înnobilează, iată, portofoliul Editurii Biscara!
Faptul este garantat și de aprecieri anterioare ale unor critici care vorbesc despre opera scriitoarei. Angela Dina-Moțățăianu accentuează ideea permanentă a miracolelor chiar într-o lume ca a noastră, asaltată de profan, spune Ana Dobre, iar Ionel Bota afirmă că Lumea aceasta a povestirilor Angelei Dina-Moțățăianu este și una a reconfigurărilor emblemei identitare, precedența realului marcând costumația inscriptibilului. Totul este, deci, spectacol: unul epic, desigur, dar și carnavalesc sau doar grotesc-magic, ceremonial arhaic sau doar amintire aruncată în malaxorul de stări, real și miracol deopotrivă….
Avem de-a face cu o prozatoare care se reinventează și evoluează permanent, atât din punct de vedere al stilului, tematicii creației sale, cât și al profunzimii incursiunilor în spațiul propriului eu creator. Nici o filă din cele două cărți nu seamănă cu alta, fiecare părând a fi o altă dimensiune a unui cert metavers artistic.
Angela Dina-Moțățăianu este, în fapt, cronicarul propriei sale cosmogonii literare, iar cititorul rămâne realul câștigător al acestei ample aventuri creatoare.

Tudor NEGOESCU

lacrimi de cuvinte

atent să nu pătez hainele cele noi
ale participanților la spectacolul tău
de adio,
în loc de lacrimi de sânge,
te-am plâns cu aseptice, cu incolore
lacrimi de cuvinte.
pentru că din cuvinte ușoare ca heliul
era alcătuit trupul zeului la care mă închinam,
nu din carne și oase, nu din sânge!

știu că după ce te-au acoperit cu pământ,
tânjeai după o gură de aer,
dar, odată ștearsă din registrul stării civile,
tot aerul din lume nu-ți mai folosea
la nimic.
și nici lacrimile mele.

duhurile nopții
dimineața, deschid larg fereastra,
să intre aerul proaspăt,
dar în odaie nu intră niciunul
dintre elementele importante
din natură.
în schimb, dau buzna peste mine,
zgribulite de frig,
duhurile nopții…

Teodor DUME

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
și ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalță pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căușul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci/ când
mă voi înălța pe vârful degetelor
pentru a prinde în căușul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
țesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru și
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

știu că și înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârșite și
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu și
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer și pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama/ a plecat și ea
să o caute pe bunica
și nu s-a mai întors

Valeria MANTA TĂICUȚU

Poezia ca mucegai nobil

Viguroase, tranșante, fără căderi inutile în lirism, poemele din volumul Pasărea care a căzut pe masă au ca temă fundamentală condiția umană. Luminița Potîrniche nu metaforizează și nici nu edulcorează realitatea, ci îi desface straturile cu precizie de chirurg, pentru a ajunge în locul unde e răul, delăsarea, lehamitea, adică motivele care ne transformă în mărfuri ușor de vândut: am stat ce-am stat apoi un pescar/ ne-a înșirat pe ață și ne-a vândut pe noi nouă/ câte parale să facă oare ceea ce nu are preț/ precum tropăitul armăsarului de mare/ când pe țărm nu-i nimic stabil (sanatoriul guvizilor). Pentru păsări, de exemplu, se spune chiar din motto, nu mai suntem decât partea de balast, cea care îngreunează zborul: în văzduh ne învecinam/ cu un popor de păsări călătoare/ cărora le eram uneori picioare/ de lut. Lumea noastră, când un sanatoriu al guvizilor, când înșiruiri de troițe cu numele constructorului mai important decât simbolul divinității cuprins în ele, moare câte puțin, din supradoză de libertate, ori se îngroapă în gustul ursuz al păsărilor căzute și în liniștea aceea care se scutura de cenușă/ și se ascundea în ziare (subliminal). Aici, spațiul sacru s-a demitizat/ s-a demonetizat, doar păsările îl mai taie cu visul (aburul unei păsări/ închinându-se către seară/ în clopote urcă sărbătoarea/ ținându-se de funie – demnitatea ploii), în timp ce, în spațiul profan, singurele icoane sunt etichetele de preț și viața cu apucături de prostituată: uneori viața se poartă/ ca o prostituată/ care percepe prețuri prea mari/ nici amor nu știe/ nici nu te lasă/ să inventezi tu ceva/ în timpul plătit/ cu sânge cu sudoare/ cu bube pe genunchi/ și coatele julite/ într-o agonie continuă/ sau un extaz/ clipa de paroxism/ atât de banal/ se termină când ceasul a sunat/ ora s-a scurs/ îți iei trăirile și te-ai dus/ nu mai contează/ cine pe cine a plătit/ sau a avut (viață plătită cu ora).
Tabloul urban este fragmentat de trotinete verzi crude, pisici negre, acordeoniști, câte un vitraliu vechi de la care privește o fată/ care numără cocorii și, cu cinism, atotstăpânitoare, se întinde oboseala prin toată lumea asta de bine/ care îți face rău/ cu bunăvoință (pe la prânz). Orașul prin care trece Luminița Potîrniche este o succesiune de cadre/elemente suprarealiste, filmate au ralenti, ca într-un film horror, iar poeta nu se ferește de cuvinte dure, de punctări sarcastice, semn al unei exasperări în fața dezumanizării evidente: vom pune ceva care ne prisosește/ spre exemplu acel bulgăre de seu/ în care s-a preschimbat inima noastră/ de când devenim tot mai bogați și tot mai singuri/ berzele cad în lanuri de moarte ca niște ghiulele/ dintr-un război care se tot rotește pe aici (vom pune ceva în locul lunii).
Unde poți evada din labirintul tău urban cu văduve negre și negustori cu lanț de aur și cruciuliță la gât? În nordul pustiit de oameni, un imaginar al sugestiilor olfactive încă trimițând la puritatea frigului, la nostalgia unei sacralități pierdute: cum miroase nordul/ a ceai dintr-o cutie mare/ cu oi și ciobani/ desenați pe capac/ a lampă de gătit cu gaz/ stinsă la vremea amurgului/ a melc dezrobit a ciocolată cu lapte/ a pensule de acuarelă/ înfipte într-un borcan de iaurt/ a fluture de molie sfărâmat/ pe covorul de lână/ a peștele Tanței care se zbate în lighean/ a mușchi verde de piatră/ a pisică bătrână și leneșă/ a chit crăpat ținte ruginite/ perdele de ață/ a ce o mai fi mirosind nordul/ când toți s-au mutat mai la răsărit/ și nu mai atârnă nimeni o icoană pe perete/ ca să ne putem orienta (miros de nord).
Prin perdeaua de iluzii convențional hotărâte se văd fabricanții de utopii ușor de vândut într-o lume învinsă de nepăsare, care simulează doar tristețea, dragostea și, în general, orice fel de emoție care ar putea-o umaniza: tristețea de acum/ tristețea de mai târziu/ orașul își plânge dimineața ucișii/ pe noi ne-a mitraliat o lumină/ eram câte doi eram impreciși/ pe sub simțuri alunecă viața/ o neliniște/ poate se întâmplă ceva important undeva/ primăvara trece pe stradă/ cu zarzărul legat în lesă/ latră pomii uscați/ mârâie câteva tufișuri/ peste lume se proclamă/ puterea celor care pot să se abțină/ înghițim aer fals/ lăsăm în urmă sufletul primăverii (ce-mi pasă).
Textul poetic devine o aglomerare de imagini derutante care trimit la o inevitabilă apocalipsă, lumea pe care o cunoaștem are zilele numărate și nici măcar în imaginar, prin scris, nu suntem siguri că vom putea salva ceva din ea: încerci să te minți/ că degetul care va apăsa pe trăgaci/ nu e o extensie a morții/ că e doar unealta unui scrib/ pe care l-ai văzut odată într-un muzeu/ dar tot atâta concentrare/ văzuseși și pe chipul celui cocoșat/ în așteptarea ultimului cuvânt/ de te va nimeri glonțul/ scrie-l măcar pe pielea eternă a unui papirus (moartea are degete care scriu).
Luminița Potîrniche, în ciuda preferinței pentru sumbru și grotesc, în ciuda nevoii de a radiografia obsesiv lumea, pentru a-i vedea scheletul ros de cancer, scrie o poeziei mai mult decât frecventabilă, cu rare, dar percutante oaze de lumină: plec mai departe cu ceea ce mă mai am/ oboseala trosnește în urmă/ dar urma se șterge pe bot de răsuflarea acidă/ și își pune o mască nouă/ aerul devine respirabil și dulce/ ca o savarină albastră cu nori (pe la prânz).

*Luminița Potîrniche, Pasărea care a căzut pe masă, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2022