Cenaclul Alexandru Sihleanu – 12 Iulie 2023
VIAȚA TREBUIE TRĂITĂ, DAR SĂ ȘTII SĂ O ABORDEZI
Sâmbătă, 12 august, ziua Sf. Mc. Fotie și Anichit, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(La spital) Mulți se vindecă de boală,/ Cei ce au noroc se scoală,/ Cu alții nu s-a putut,/ Atâtea zile au avut. (Criză) Euro, dolari nu am./ Calul mi-a murit în ham,/ Ce-mi urezi acum vecine?/ Tot așa, să trăiești bine!” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A continuat lectorul de serviciu dl Viorel Dodan cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura:
„(plumburiu) în ritmul stropilor de plumb/ căzând pe frunza de porumb/ se-aud secundele curgând/ spre nesfârșire, rând pe rând…// din norii reci și plumburii,/ cad stropii Timpului, târzii,/ depresii noi, astfel născând/ din cele vechi, agonizând// sinistre, haitele de umbre/ vânează gândurile sumbre/ mereu înfometate, așteptând,/ un suflet ce-a murit visând// se-aude Dragostea luptând/ din inimi, sângele curgând,/ în ritmul stropilor de plumb/ ce cad pe frunze de porumb…
(răsărit) ne ținem de mână, așteptând în tăcere/ iar marea tace împreună cu noi/ sub razele soarelui ce unesc emisfere/ noi împărțim răsăritul la doi…// prin brațele noastre galopează fiori/ îmbrățișați ne pierdem în valuri/ iar ele ne poartă, plutind printre nori,/ către albastru, departe de maluri// suntem doar noi și un întreg pământ/ apărând iubirea în avanposturi/ trăgând gloanțe oarbe, în aripi de vânt,/ din tranșeele săpate-n săruturi// un pescăruș solitar sfidând depărtarea/ duce, despre noi, vestea în lume/ că am câștigat încă un război cu uitarea/ și că i-am dat răsăritului, nume…
(halucinație) mă sprijin cu greu în femur/ ca de-un toiag din aur pur/agonisit cu trudă de chiabur/ cu prețul părului meu sur// n-am dus o viață de huzur/ nici tânăr, însă nici matur/ nu sunt un om fără cusur/ și-s vinovat pentru sperjur// plâng, mă bucur, și îndur/ căci inima mi-e ca un ciur…/ i-am pus Lunii albe abajur/ doar să lumineze clarobscur// nu mai e nimeni împrejur/ se face noapte prematur/ sunt un biet bețiv mahmur/ iau sfinții la rând și-i înjur…
(într-o zi) într-o zi/ când Luna nu va mai ieși/ când Soarele se va fi stins/ sătul de-atâta necuprins// într-o zi/ când Apa își va potoli/ curgerea ei spre infinit/ și susurul va fi-mpietrit// într-o zi/ când Vântul n-o mai ciufuli/ părul copilului ștrengar/ în pantaloni scurți și murdar// în acea zi/ poate că, în sfârșit, vom ști,/ dar prea târziu, și în zadar/ cum se termină un calendar…
(de veghe în lanul de lavandă) lavanda/ ca și rapița/ nu are viață personală/ ea trăiește/ hrănindu-se cu viețile altora/ ademenind cu mirosul ei/ pe cei care/ își fac fotografii cu ea/ aceștia nu sunt conștienți/ că astfel își lasă în fiecare fir al ei/ câte o zi din viața lor/ și de aceea/ un lan de lavandă/ va trăi veșnic/ și după ce/ ei vor fi rămas doar/ în fotografii…
(lasă) lasă-ți ochii tăi să cadă/ pe umbrele tristeții mele,/ și poate ei o să le vadă/ căci eu, nu voi să știu de ele…// lasă-ți tu mâna cea ușoară/ să-mi mângâie nefericirea/ și n-o lăsa, astfel, să moară,/ oferă-i, simplu, amăgirea…// lasă-ți privirea să mă țină/ captiv în temnițele grele,/ eu, vinovatul fără vină,/ tu, vina fericirii mele// lasă-ți trup alb de Afrodită/ pradă ușoară mâinii mele,/ și ochiului ars în orbită/ de-atâtea gânduri infidele// lasă-ți glasul să-i descânte/ de frică, existenței mele/ și dă-i curajul să se-avânte/ până dincolo de stele…
(Rost) De-ar fi să fie ce-a mai fost/ când orice rost avea un rost,/ când nimeni nu era nimic/ iar multul era doar un pic…// Când totul ne era de-ajuns,/ ascuns era de nepătruns/ și într-una nu era totuna,/ niciunul nu-și găsea niciuna…// Când valea n-avea alte văi,/ când răul nu trăia în răi,/ nici bucuria-n bucuroși/ și nici frumosul în frumoși…// De-ar fi acestea cum au fost,/ atunci am mai găsi vreun rost,/ să căutăm mereu menirea/ sau ne-amăgim cu regăsirea?
(Regretabila povară) – (Iertată-mi fie îndrăzneala! ) Ne-au fost ca părinţi, pe pământ nu în gând/ Îi auzim și acum, cataloage strigând/ Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,/ Profesorii noștri, dătătorii de minți…// Ce profesori? Nişte oameni ce nu mai au loc/ De atâţia copii şi de-atât nenoroc/ Care sunt încă vii, respirând tot mai greu,/ Sunt profesorii aceștia ce oftează mereu.// Ce profesori? Nişte oameni, acolo şi ei,/ Care ştiu dureros ce e mia de lei./ De sunt tineri sau nu, astăzi, notele lor,/ Nu contează deloc, însă notele-i dor…// Să le fie elevul cu o treaptă mai domn,/ Câte teme în plus, şi ce chin, cât nesomn!/ Chiar acuma, când scriu, deși eu n-aș vrea,/ Eu îi ştiu şi îi simt, corectând undeva.// Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni/ Niște ingrați ce suntem, cu profesori bătrâni/ Dacă leafa şi-au luat, pentru orele lor/ Sau dacă sunt plătiți conform meritelor…// Între ei şi copii e-o pădure de mâini,/ Și-o mulțime de grijă a preazilnicei pâini./ Cine are profesori, pe pământ, nu în gând,/ Îi aude şi-n somn, cataloage strigând…// Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/ Nu copil de părinţi, ci profesor de fii./ Ochii ades închizând, note multe le-au pus/ Acelora care nu le-au spus îndeajuns…// Au avut ei părinţi? Mai au dânşii copii?/ Pe pământul de azi, numai ,,prof” să nu fii,/ Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,/ Într-un biet orăşel, într-o zare de sat.// Mai primesc și acum, semne de la mucoşi/ Ce le-au scris agramat cum c-ar fi norocoşi,/ Nu fiindcă au școală, ci fiindcă au… sorţi/ Despre ei povestind, înjurându-i de morţi…// Cine-i are în minți, încă nu e pierdut,/ Cine-i are în minți, are încă trecut./ Ne-au notat, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,/ Când i-am dat la școală și pe-ai noştri copii.// Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi/ Şi în genere sunt şi niţel pisălogi./ Ba nu văd, ba n-aud, ba pun note prea mici,/ Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici…// Concentrați și stresați, într-un ritm infernal,/ Te întreabă de ştii vreun cuvânt, la final/ Nu-i aşa că te-apucă o rușine de toți,/ Mai cu seamă de faptul că ei știu tot ce poți?// Că mereu tu îi minți şi ei ştiu că-i aşa/ Şi se uită la tine ca și cum te-ar scana,/ Dar tu știi că mai ai scurtă vreme de dus/ Pe conştiinţă ,,povara” cuvântului spus…// Şi pe urmă vei fi foarte liber sub cer,/ Se vor împuțina cei ce lecții îți cer…/ Și curând vom începe şi noi a simţi/ La examene, teama pentru-ai noştri copii…// Şi abia într-un trist şi departe târziu,/ Când vor fi căutați, de cei care astăzi nu ştiu,/ Vor pricepe de ce unii îi uită curând,/ Şi nu văd, nici n-aud fiindcă n-au niciun gând…// Şi de ce a ajuns negustorul neprins,/ Deşi fură mereu, fiindcă mâna a-ntins,/ Deşi-n lumea în care părinţi au ajuns/ De-o vecie contează doar averea ce-ai strâns…
(pasărea care nu știa să înoate) uitase zborul/ în cuibul său/ din valuri/ de când picase/ în străfundurile albastre/ crezând că e cerul/ aripile/ i se împreunau/ a rugăciune/ către un zeu al mărilor/ pe care-l cunoscuse/ pe când/ zbura printre ceilalți zei…
(închipuire) prefă-te-n lacrimă și cazi/ peste durerea cea de taină/ pe care, tare-aș vrea, de azi/ să o dezbrac ca pe o haină…// prefă-te că nu mă cunoști,/ dar dă-mi, te rog, acel motiv/ cu care-aș înfrunta și oști/ doar pentru zâmbetu-ți naiv…// închipuie-ți că nu-s născut,/ și că aștepți ca eu s-apar/ să îmi alini tot ce-a durut/ și să-mi pui zile-n calendar// închipuie-ți că te prefaci,/ strângând în palma ce alină/ cuvintele, atunci când taci,/ pierzându-te în luna plină…
(lasă-mă) lasă-mă/ în lumina ta/ să simt că fac umbră/ cu folos pământului/ lasă-mă/ să calc pe urma razelor tale/ deși știu că-mi vor arde/ tălpile înnegrite de întuneric/ lasă-mă/ să-ți fiu luntraș/ pe apele line ale sufletului/ aș plăti oricât/ unui Charon hipiot/ care m-ar trece/ pe cealaltă parte frumoasă a lui/ fredonând un ,,blowing in the wind”/ trăgând dintr-o țigară de foi lasă-mă/ să-mi spăl fața în zâmbetul tău/ monalisic și salvador-dalistic/ deopotrivă/ ți-aș aduce/ toate florile de nu-mă-uita/ dacă m-ai lăsa…
(ocru) o, crud destin al meu înșelător/ dacă-mi vei lua șirul zilelor/ aș vrea în locul lor, la schimb/ deasupra capului, un nimb…// o, crudă soartă, tare m-ai trădat/ când visele mi le-ai furat/ căci îmi erau șoptite numai mie/ de-o ursitoare străverzie// o, cruță-mi mie, astăzi, neputința/ de a-nțelege ce-i credința,/ de-a nu vedea vreodată ce voi fi/ când spre lumină voi fugi// o cruce-i semnul ce-o rămâne/ din frământările bătrâne,/ dintr-un destin atât de-nșelător/ și colorat în ocrul viselor…
(vreme) de-ar fi să fie iarăși, ce odat` a fost/ în vremea când tot rostul avea rost/ și când prezentul nici nu era născut,/iar tot ce s-a făcut părea de nefăcut// când răsăritul se lungea până-n apus,/ iar Luna răsărea, dar Soarele era sus,/ când apele curgeau mereu către izvor,/ iar lacrima nu cunoștea cuvântul dor// când grâul își dormea somnul în lanuri/ visând la miriște și mistice limanuri,/ când cumpăna fântânii lumea o-mpărțea/ în jumătatea bună și jumătatea rea// când tot ce s-a făcut părea de nefăcut/ iar pentru noi, prezentul e deja trecut/ în vremea aceea, toate-aveau un rost/ ce n-o să fie iarăși cum odat` a fost…
(,,Cerință”) Ați observat și dumneavoastră/ că-n multe lucruri ce se fac,/ e o cerință-n țara noastră: ,,cu / fără diplomă de Bac”!// Cerința asta, eu nu o-nțeleg/ și poate-ar trebui să tac,/ dar mă gândesc ce să aleg:/ ,,cu / fără diplomă de Bac”?// Această ,,zăpăcibilă” cerință,/ învățământului i-a pus capac/ exact ce îi era de trebuință:/ ,,cu / fără diplomă de Bac”!// Ce mai înseamnă un carton,/ pe lâng-atâtea ce se fac,/ când unii cer, la unison:/ ,,cu / fără diplomă de Bac”?// Statul român le dă o șansă/ și celor care au mult trac/ și n-au putut ieși din transă,/ ,,cu / fără diplomă de Bac”!// Sistemul este, astfel, viciat,/ dar asta nu-i decât un fleac,/ iar studii, tu le-ai terminat ,,cu / fără diplomă de Bac”!// Ajunși în funcții mari de stat,/ astfel de oameni nu au leac/ și diplome își iau în plagiat/ ,,cu / fără diplomă de Bac”!
( pamflet condiționat-oftativ) eu îți spuneam mereu cât te-aș./ iar tu îmi răspundeai că nu te-ai/ și nu ai priceput deloc de ce ți-aș/ dacă nici tu pe-a mea, nu mi-ai// și mă gândeam așa, că tare m-aș/
dacă și tu, mâine, mie, mi le-ai/ și numai ție astăzi, poate ți-aș/ știind că pentru mine, și tu ți-ai// destinul meu necruțător, eu l-aș/de-ar fi să știu că asta, poate te-ar/ și bucuros aș fi dacă iar te-aș,/ iar asta, mai puternic, poate, m-ar// târziu am înțeles că nici nu m-ai/ altfel, ai fi știut măcar cât ți-aș/ n-ai vrut vreodată, nici nu ți-ai/ și-atuncea, eu, degeaba mi-aș// vor trece anii, însă eu nu te-aș/ și niciodată n-o să știi cât mi-ai/ atunci când toate zilele mi le-aș/ în timp ce tu, nici buzele nu ți-ai.”
Lectorul de astăzi, dl Viorel Dodan, se dovedește un altfel de poet, cu altă abordare a vieții cotidiene în toată diversitatea ei. Și parodia după Adrian Păunescu, Regretabila povară, cu „scuza de rigoare” – Iertată-mi fie îndrăzneala, într-o tentă socială, aduce în prim plan figura educatorului. Lectura poeziilor prezentate este plăcută și interesantă prin stilul propriu, folosind cuvintele în obținerea efectului dorit. L-am remarcat, cu ani în urmă, când practica gazetăria, cu un stil care se detașa net de celelalte articole. Îl felicit, îi doresc succes și îl așteptăm mai des în postura de lector de serviciu. Sănătate și putere de muncă!
„Am ascultat de la lectorul de serviciu Viorel Dodan o selecție diversă de poezii, scurte, dar pline de conținut, poezii care prin repetiția rimei dau o cursivitate aparte versurilor. Îl ascult mai rar pe Viorel Dodan, nu pentru că aș vrea, dar mă rezum la posibilitățile actuale. Pentru mine este o plăcere să-l ascult, mai ales că în versurile d-lui sunt „ascunse” idei foarte interesante. Îl așteptăm oricând cu multă plăcere. Îi dorim succes!” (Gică Chiroiu)
„Îmi era dor să-l mai ascult pe poetul, pamfletistul, dl Viorel Dodan. De când este membru al Cenaclului Alexandru Sihleanu ne-a încântat cu excelenta memorie prin care dovedește a fi un om de valoare. Tot ce scrie este plin de adevăr, chiar dacă unora li se pare că nu participă direct la zbuciumul vieții cotidiene. Stilul este foarte plăcut, prin care ne arată că este foarte legat de viața de zi cu zi. Poeziile pe care le-a prezentat și în general poeziile pe care le scrie sunt un fel de ghid pentru viața de azi. Are o amprentă puternică în cenaclu, cât și pentru prieteni. Mi-au plăcut poeziile și-l mai așteptăm.” (Valeria Popa)
„Dl Dodan, vechi membru al Cenaclului Alexandru Sihleanu, ne-a prezentat în lectura sa de azi o varietate de teme în care se văd sentimente și idei, pornind de la melancolie, continuând cu iubire și sarcasm. Temele sunt atât filosofice cât și sociale prezentând actualitatea într-un stil clar. Îl felicităm și îi dorim succes în continuare!” (Georgeta Iuga)
„Este în mijlocul nostru astăzi prezent în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu un mare poet pe care îl citesc și îl recitesc de câte ori simt nevoia să fiu prezent în cadrele poetice prezentate în poeziile dlui Viorel Dodan. Cuvintele folosite sunt asamblate într-un mod profesionist, creând aspecte diverse. Poezia este plină de ritm, de culoare, arhitectură literară benefică cititorului. Aceste poezii sunt ca un dar pentru cititor, care la rândul lui mulțumește poetului pentru această hrană deosebit de savuroasă. Îi doresc să fie agreat și chemat de muza poeziei pentru o continuitate în această activitate poetică, laborioasă, fructuoasă.” (Adrian Câmpeanu)
Sâmbătă 19 august, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl Firudo Kokoku. Vă așteptăm, cu drag!