Spații culturale nr. 89 (7)
Any DRĂGOIANU
În copilărie
nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu
ne legau părinţii/ îi duceau la canal/
până şi aerul pe care-l respiram părea pe cartelă
în spatele nostru era mereu cineva la cules de informaţii
mâncam un colţ de pâine neagră/ ne jucam pe câmp/
sau pe unde aveam voie să ne paştem vitele/
am fost educaţi aşa/ să avem o inimă de gheaţă/
să ne denunţăm între noi/
devenise totul o competiţie
în copilărie nu aveam voie să tăiem viţeii graşi
nici dacă s-ar fi întors vreun fiu risipitor
el ar fi fost hrănit cu urzici şi mămăligă rece/
poate o cană cu lapte/
cine ştie dacă i-ar fi mulţumit tatălui pentru reprimire/
în adolescenţă tot săraci eram/
primisem libertatea de a vorbi/ nu vreo altă avere/
privatizări/ şomaj/
tăvăluguri noi care ne-au făcut să privim spre alte ţări
divorţuri/ abandonuri/ boli
nu visam niciodată că voi avea un calculator
să scriu despre ce m-a durut atunci
despre foame/ necredinţă/
să împletesc într-un document trecutul şi prezentul
două fire subţiri/ mai mult negre/
nu visam să am
un xerox să-mi multiplic nefericirea/
iar în ziua când l-am avut
mi-am dat seama cum mă străduiesc
să maschez viaţa reală/
să umplu tonerele cu mai mult albastru
sau roşu
în copilărie aveam mamă/ tată/ fraţi/
acum Dumnezeu mă învaţă să nu privesc în urmă/
să arunc xeroxul/
şi să dau foc hârtiilor pe care am mâzgălit
viaţa mea
Literatura adâncurilor
Marius MANTA
TPS, varianta BD
Chiar dacă nu despre ea doresc să vorbim, Istoria benzii desenate românești 1891 – 2010 semnată de Alexandru Ciubotariu și Dodo Niță, e una dintre acele cărți care nu s-au bucurat de o primire așa cum fără doar și poate ar fi meritat. Din câte îmi aduc aminte – se poate să și greșesc! – a generat două-trei cronici în revistele cu adevărat importante, plus încă câteva alte recenzii în publicații de nișă. Mult mai dinamice s-au dovedit a fi forumurile din mediul virtual, acolo unde, îndeosebi cei aparținând generației de mijloc, probabil și cumva nostalgic, s-au întins la tot felul de polemici. Și da, lucrarea menționată e cu adevărat importantă, întrucât în paginile sale sunt inventariați și chiar analizați peste o sută de ani de BD în țara noastră. Probabil rolul cel mai important al volumului este acela de a defini cu mai multă precizie, în tumultul literaturii contemporane, o formă de artă care mai ales acum, trebuie să lupte fie cu comicsurile de factură americană, fie cu produsele atât-de-prezente manga. Mai mult, implicit, cartea are și menirea de a învia amintirea unor nume peste care s-a așternut din păcate uitarea. Pare-se că BD-ul românesc nu coboară direct dinspre literatura de specialitate franceză – așa cum s-a încetățenit ideea, chiar dacă ulterior va împrumuta multe din această zonă, ci ajunge la noi pe filieră austrică; la început, eroii s-au dovedit a lua naștere chiar din personaje cumva autohtone – aduceți-vă aminte de continuările în cerneală ale unor personaje precum Păcală. Voi reveni cu un alt prilej…
Așadar, câteva din subiectele deschise mi l-au readus în fața ochilor pe Puiu Manu – și el, un nume mai degrabă uitat dar care a adus cu decenii în urmă multe zâmbete iubitorilor de carte în general, și celor de BD în special. Născut în 1928, la București, Puiu Manu se înscrie într-o serie care a fundamentat genul BD, mă refer aici la Constantin şi Aurel Jiquidi, Ed Arno, Marin Iorda, Aurel Petrescu, Neagu Rădulescu, Pascal Rădulescu, Marga Ştefănescu, Livia Rusz, Sandu Florea – și nu numai! Puiu Manu activează de fapt în mai multe compartimente, fiind interesat deopotrivă și de literatura de aventuri, benzi desenate istorice dar și science fiction. După debutul din 1954 în paginile revistei Luminița, urmează succesul din Cravata roșie cu prima sa bandă desenată – Comoara lui Montezuma (după un scenariu de Mircea Sântimbreanu). Ulterior, o serie de benzi desenate în serial, publicate în Arici Pogonici.
Opera domniei sale este cu adevărat prodigioasă, probabil un catalog Puiu Manu ar fi de dorit – nu știu să existe așa ceva! Voi aduce aici aminte măcar de Misterul vulcanului stins, Steaua robilor, Prima lecție…, SOS Antartica, Tânăra garda, Dacă toți tinerii din lume, 95 de ore în cosmos, Metamorfoză (în Cravata roșie), Nic și Pic la săniuș, Spitalul păpușilor, Mac-Mac, Puterea apei (în Arici Pogonici), Povestea lui Tom Wattson, Timur și băieții lui, Misiunea a fost îndeplinită, Expediția celor 5, O zi mare, Poveste fără cuvinte, Vanea și Mihaș (în Luminița), Isprăvile lui Iscusici, Frigurosul, Lenevică în vacanță (în Scânteia pionierului), Stânca vulturilor (în Cutezătorii), dar mai ales de Toate pânzele sus, apărută la Editura Stadion, evident, cu o variantă a textului după romanul lui Radu Tudoran. Printre fișele de lectură ale literaturii adâncurilor trebuie să apară și această bijuterie, ce combină în fapt mai multe arte. Concepută în sensul clasic al benzilor desenate, cu desene însoțite de text puțin – loc în care dialogul se află la mare preț iar desfășurarea evenimentelor este contrapunctată într-un ritm alert, cartea e deopotrivă captivantă și instructivă.
Sigur, nu despre ce se întâmplă mi-am propus să scriu aici, ci doar să semnalez -pentru cei ce nu cunosc- calitatea desenelor lui Puiu Manu, pline de expresivitate, cu tușe dintre cele mai fine care dau viață personajelor. Fonturile folosite, dar mai ales preferința pentru o cromatică aparent minimalistă (că tot se poartă termenul) recomandă cartea și în fața celor mai pretențioși cititori de astăzi.
Toate pânzele sus în această variantă a unui micro-roman grafic ar trebui să existe la loc de cinste în fiecare bibliotecă! De fapt, sunt convins că abia o literatură de mare forță poate odrăsli și cărți cu totul fascinante în zona benzilor desenate. Îmi doresc să apară din ce în ce mai mulți autori în această zonă de creație artistică, să avem parte în continuare de proiecte de durată, cum va fi fost Harap Alb Continuă sau iată, cum ici-colo se mai întâmplă câte un festival al benzilor desenate, cu invitați care ne-au fermecat copilăria, precum Mircea Arapu etc. Ce desfășurare ar fi pe întinderile imaginației ca pagini cu subiecte maritime să primească asemenea haine…
Valeria MANTA TĂICUȚU
aură de aroganță
mai dai, că altfel nu se poate, de câte-o ușă de biserică
sunt pe ea, ca dârele de melci din grădină, înfrumusețate cu solzi de șarpe, tot urme de mâini, de broboade, de bărbi și veșminte de duminică de la second hand,
săracii lustruiesc cel mai des intrarea din lumea cu pietre vorbitoare de-afară
în lumea cu lumină electrică în lumânările false din plastic din os din metal
credința de moment e mai mare decât suferința zilnică,
mai intensă, arde, împrăștie rugăciuni și rămâne în fața altarului, pe covorul care face piatra să tacă
afară iese un trup cu suflet ușor, uneori crezându-se ușă de biserică, plutește într-o aură de aroganță, ca tatuajele biblice ale băieților de cartier
e un trup în care păcatele mici se adună până duminica viitoare, ca niște colăcei în cuptor,
se rumenesc fără să iasă din tipar, îi duci la sfințit ca ofrandă ca penitență și o iei de la capăt
primăvara scoate câteodată răul din tine, îți pune petale în locul pe unde cândva a trecut bila
de plastic a sticluței cu mir
sub ea sunt gândurile rugăciunile zdrențele rămase din speranță și o parte din inocența începutului
respiri, te rogi și mănânci: ca într-un film prost, cu premii comerciale
un surâs, o lacrimă
hai, bună dimi la toți, cu cafeluțe floricele pisici poete frustrate vecine de bloc vigilente prietene din copilărie care nu te-au uitat,
câte un hacker care-ți sparge contul ți-l clonează trimite obscenități în numele tău te face de râs te lasă fără amici virtuali care-ți dau like nu chiar la orice, doar când demonstrezi cât de proastă poți fi în momentele-cheie
câte un surâs, o lacrimă, un emoticon, un râs dement ori un bravo! automat, ca să nu mai zic de amin, mâini împreunate și cruciulițe color
internetul e veșnic treaz
pe facebook nu lucrează în schimburi decât poliția postărilor, câinii de pază ai autocrației, cu dicționarul de corectitudini politice în față,
dai greș, mori, folosești cuvinte excluse, mori, râzi de ăia, mori, desigur, nu de tot, mori cu preaviz,
ți se dau 30 de zile ca la doctor și rețetă compensată de bună purtare
tu zici jos cenzura cenzura e dârză are vechime stă de secole pe statul de plată al ocultei cu bani putere influență drept de viață și de moarte de liberă circulație în spațiul Schengen și-n alte spații, și nici nu știi cu cine te pui
scrii prostii, mori, bagi contre în bunul mers al zilei către noapte, mori
să mori tu că asta e țara în care vrei să-ți crești copiii, lumea în care vrei să zburde ca mielușeii pe câmpii
ei, aș, aici mieii se taie se mănâncă și cică-s simbol
te afurisesc popii dacă nu taci smerenia e gratis curajul costă
poliția internetului te lasă fără libertatea ta de exprimare, fără păreri și atitudini, ce-i aia, atitudine,
hai bună dimi la toți începe o nouă zi poftă bună la cafea citești și râzi citești și plângi ce dracu pun ăștia în internet, că dă dependență?
căderi
uneori cade cerul pe mine
fac cruce cu privirea (sus jos stânga dreapta și retur)
caut un punct de sprijin
o aripă de înger o pană un fulg măcar
dar e cenușă peste tot,
o mâzgă densă ca valul de greață care mă scutură din zori până a doua zi în zori și tot așa, zi de zi,
nici nopțile nu sunt mai breze, vreau să văd un colț de lună, o steluță, acolo,
să știu că am rămas cu toții în aceeași galaxie,
că pământul n-a luat-o razna (ca noi toți),
că nu se duce învârtindu-se în neant,
că mai există, cum cred proștii,
speranță (adică acea chestie filosofică psihologică și de alt mare fel, pe care poți s-o fumezi ilegal până se dă liber la iarbă și pastile de extaz)
și cerul continuă să cadă pe mine și pe cei care-mi seamănă
el cade și eu mă tem
de ziua în care ne vom obișnui cu asta,
de ziua când
anormalul va deveni starea firească de normalitate acceptată
atunci va fi o zi bună să prinzi moartea din urmă
să faci pace cu ea și cu tine.
Camelia Manuela SAVA
Al doilea văl
Capitolul 9 – Amintiri
Dis-de-dimineață aburul cafelei o trezi pe Dora. Nici nu se luminase prea bine și Ali se mișca tăcut prin bucătărie. Pe chipul lui se întrezărea o neliniște, o emoție profundă pe care încerca din răsputeri să o ascundă.
-Hai la cafea! O invită el galant când o văzu pe Dora că ezită să pășească pragul de teamă să nu-l deranjeze. Își trecu o mână prin păr. Pijamalele bărbătești îi sporeau farmecul feminin și Ali o privi insistent. Ca să scape de acea intensitate, Dora intră zâmbitoare:
-Ce minunat miroase! Cafeaua e cel mai bun lucru inventat pentru a te trezi dimineața. Care e planul pentru azi? deveni ea curioasă. Luă din mâinile lui Ali ceașca fierbinte. O electriză atingerea.
-Păi… încercă Ali încurcat să îi dea niște explicații. Degeaba încerca să se concentreze, ochii lui păreau că se cufundă în privirea femeii care devenise apropiata lui, protejata lui. O să… o să merg la policlinică. Am un program scurt, foarte scurt. Nu intru în sala de operații. Vin acasă la prânz și te scot în oraș la un restaurant. Apoi mergem la tine acasă… și doctorul o urmări să vadă reacția ei… Dora tresări:
-Ali, ce zi e azi?
-Marți, 18 septembrie… conform datelor afișate de calendarul din telefonul meu. De ce?
-Nu știu… sunt foarte confuză… adică sunt bine, mă simt bine, nu îți face griji, dar nu înțeleg…
-Nu te teme…ș tiu că voi, românii, aveți niște chestii populare cu marți, trei ceasuri rele, marți care aduce ghinion… eu nu cred în superstiții, așa că nu ai de ce să te îngrijorezi…
-Nu, nu e asta! Mă gândesc că eu sunt profesor… și trebuia să înceapă școala… copiii… vacanța de vară…
-Stai liniștită! Nu va începe! S-a decalat pe 1 octombrie. Am anunțat la liceul tău, la secretariat, că te simți mai bine, că ești recuperată, dar ești în concediu medical. Sunt sigur că totul va fi bine. Și peste două săptămâni va fi un nou început.
-Bine. Acum înțeleg. Mă voi strădui să nu îți dau bătăi de cap și mai mult. Mă simt pe zi ce trece mai sigură pe mine.
-Trebuie să te odihnești, să te hrănești, să fii optimistă. Apropo! Micul dejun e gata! Uite, nu e cine știe ce, dar avem pâine cu gem, cereale cu lapte. Îți dau energie. Te încântă? Ce zici?
-Da. Îmi place ideea ta de mic dejun.
Dora realiza de ce era așa de fusiform. Doctorul era înalt, atletic, osos, subțiratic, părea că se hrănește cu aer. Era vioi, dar fragil. Un amestec de putere și sensibilitate, de bărbăție și spiritualitate. Dora trăgea cu ochiul spre mâinile cu degete lungi și fine, care o hipnotizau. Zorii zilei se iveau. Se făcuse lumină. Începea o altă zi…
-O să strâng masa și plec.
-Lasă, Ali, că strâng eu, măcar atât să fac…
-Ok. Dar stai cuminte până mă întorc, dacă vrei, mai poți dormi. Trebuie să îți recapeți forțele. Nu o să mai iei niciun tratament. Vom repeta niște analize curând.
După ce s-a pregătit de plecare, Ali și-a luat la revedere. Pașii lui rapizi erau semnele că se vor depărta unul de celălalt. Dora privi prin perdele cum mașina lui Ali demara din parcarea blocului. Avea un sentiment de gol, de înstrăinare. De neputință. De ce i se întâmplase acel accident? De ce tocmai ei? De ce? În viață vine și vremea să fii copleșit de unele întrebări. Sunt de ce-uri fără răspuns. Își amintea în copilărie cum o întreba pe mama ei – de ce scrie creionul roșu roșu, de ce e zi, de ce e noapte, de ce pleacă păsările în țările calde… și mama avea un răspuns invariabil: așa a vrut Dumnezeu!
Dora se întinse pe patul din dormitor, cu gândul să mai lenevească. Să nu mai dea curs șuvoiului de griji care o acaparau treptat. Să se împotrivească. Somnul o pândea și o luă în stăpânire. Adormi profund. Ghearele unui vis o zgâriau. Visa că urcă niște trepte într-un turn de sticlă. Vedea prin pereți coroanele copacilor, cerul, acoperișul caselor. Scările se multiplicau. Parcă duceau spre nicăieri. Nu exista nicio ușă. Nu avea bagaje cu ea. Nu știa de ce urca acele scări misterioase. Era din ce în ce mai nelămurită. Ajunsă în vârful turnului, ieși pe o terasă cu mici creneluri. Se afla foarte sus, în nori. De acolo nu mai vedea nimic. Printr-o fantă de lumină ce se deschisese înaintea ei putea zări cum zburau prin aer copilul și soțul ei. Unde se afla Vlad? Ce făcuse băiețelul ei în acest timp cât ea lipsește? Dar soțul ei? Dan? O căutase? Ar fi vrut să-i strige, dar sunetele nu ieșeau. Încerca să îi facă să se întoarcă spre ea, să-i atingă, să nu îi lase să se prăbușească în neant…
-Daaaan… Vlaaad!!!
Sunetele îi rămâneau în gâtlej, rănindu-i corzile vocale… Ei nu o puteau vedea. Nimeni nu o putea vedea. Dar ea îi vedea pe ei – erau acolo în vid. Pluteau. Apoi s-a închis fanta și s-a făcut întuneric. Dora se sufoca. Pe neașteptate, auzi un zornăit de chei. Și mâna mângâietoare a lui Ali pe fruntea ei o readuse la realitate.
-Liniștește-te, Dora. Sunt aici. Ai visat…
-Ali, copilul meu… soțul meu…
-Da. Sunt în siguranță amândoi. Îi vei revedea curând; important e că tu ești bine. Sunt lângă tine. Se așeză pe pat și o cuprinse după umeri. Dora îl încolăci după gât cu brațele într-o îmbrățișare de recunoștință. Știa că omul acesta o salvase din ghearele morții. Și mai știa că are un suflet minunat de care se atașase.
-Draga mea, trebuie să-ți mărturisesc ceva, șopti Ali printre șuvițele de păr ale femeii. Am fost să fac curățenie în apartamentul tău. E gata să te primească înapoi.
Dora se retrase din îmbrățișare.
-Și Vlad?
-E cu bunicii. A stat la părinții tăi în această perioadă. Ei s-au ocupat de băiat. Te-au vizitat la spital în primele zile după operație, apoi nu s-a mai permis accesul vizitatorilor, dar le-am dat mesaje despre situația ta, am ținut legătura cu ei. Nu îți face griji, sunt teferi toți. Se vor bucura nespus să te revadă.
-Și Dan?
-Dan? Soțul tău? E plecat din oraș. A fost mutat cu o parte din garnizoană. A fost nevoie să se întărească granițele țării… vezi, tu, Dora, între timp, lumea a căpătat o altă configurație. Oameni bolnavi, oameni morți peste tot, virusul s-a răspândit fulgerător și populația a fost decimată… au fost date ordonanțe militare. Au apărut patrule mixte și Dan a fost detașat în nord, dar te va contacta, sunt sigur. Sau îl vei putea suna chiar tu. Guvernul a luat măsuri, dar fără prea multe rezultate, Președintele a instaurat starea de urgență. A fost o perioadă foarte grea, din acest punct de vedere. Acum suntem într-o perioadă de stabilitate, însă orice se poate întâmpla oricând. O să-ți mai dau și alte detalii cu altă ocazie. E suficient pentru moment.
Dora sorbea fiecare cuvânt ce ieșea de pe buzele lui Ali. O liniște puse stăpânire pe inima ei. Acest bărbat era îngerul ei păzitor. Îi vorbea calm, o găzduia, se ocupase de toate aspectele ce țineau de viața ei, în contextul pandemiei ce acaparase pământul.
-Domnule doctor… nu știu cum o să vă pot răsplăti vreodată pentru bunătatea și grija…
-Hei, eu sunt Ali! Nu îți amintești că am stabilit să ne tutuim, suntem prieteni, așa fac prietenii.
-Bine, dar…
-Este important ca tu să fii sănătoasă și liniștită! Prietenia noastră este la început, vei avea ocazia să te revanșezi, sunt sigur. Uite, ai aici un pachet cu haine. După ce te îmbraci, ieșim în oraș să luăm prânzul. Apoi te duc acasă. Îți convine?
-Sigur. Te gândești la toate!
Dora simțea focul îmbrățișării. Ar fi vrut să nu se desprindă de la pieptul lui Ali. În palmele ei subțiratice simțea furnicături.
Ali părăsi încăperea. Era vădit tulburat, dar nu ar fi vrut să se dea de gol. În câteva minute, Dora era gata. Se pregătea de marea provocare – revenirea în lume. Un tricou simplu, alb cu un desen semnificativ – doi ochi imenși în mijloc ce sugerau intenția de a cunoaște, de a comunica, o pereche de pantaloni lejeri și pantofi fără toc îi dădeau un aspect tineresc. Își aranjase părul și afișă un zâmbet încrezător. Oricine o vedea o putea considera o femeie fermecătoare. Când ieși în pragul ușii, Ali rămase blocat pentru câteva secunde:
-Ce frumusețe avem noi aici! Să mergem, draga mea! O să facem valuri în oraș…
Dora își puse și un cardigan pe umeri – o senzație de frig o cuprinse. Erau emoțiile unei noi vieți. Păși sigură de ea, lângă Ali era puternică. Prietenul ei îi dădea o energie nebănuită până atunci. El era o apariție interesantă și amândoi formau un cuplu potrivit. Numai că lucrurile nu stăteau cum și-ar fi imaginat oricine îi întâlnea…
La restaurant nu era nimeni. Ocupaseră o masă la o terasă retrasă. Au mâncat în tăcere. Nu era momentul potrivit pentru discuții. Atenta supraveghere a chelnerului îi stânjenea. O fi crezut că sunt doi îndrăgostiți…
Ali plăti protocolar și ieșiră în stradă. În parcare, deschise ușa mașinii, Dora se simțea răsfățată. Zâmbetul lui Ali spunea totul: pe de o parte era fericit că o salvase din ghearele morții, pe de altă parte, recunoștea în sinea lui că trebuie să o redea lumii, nu era posibil să o păstreze doar pentru el. Ea nu era iubita lui. Era o femeie care fusese pacienta lui și devenise apropiată prin niște împrejurări forțate – nici el nu știe prea bine de ce îi ceruse directorului spitalului să o ia la el acasă și să o îngrijească. Dacă nu ar fi fost pandemia, probabil că altfel ar fi fost situația – la externare, ea ar fi plecat acasă, lângă familia ei. Din păcate, familia ei era împrăștiată, din fericire pentru el, o îngrijise, ajunsese să o îndrăgească. Și acum trebuia să o lase să plece. Viețile lor se despărțeau, deși rămâneau prieteni. Mașina opri în fața blocului. Dora recunoștea gardul viu de hibiscus, cu parfumul lui discret, în scara blocului resimți mirosul familiar care era o sumă de arome. Urcară până la etajul 1. Ali deschise ușa cu cheia, apoi o înmână Dorei:
-Bine ai revenit!
Dora se emoționă, o lacrimă din colțul ochilor îi dădea de furcă. Păși în interior. Atmosfera era încremenită. Aceleași camere, cu mobila nemișcată. Dormitorul lui Vlad cu jucăriile și biroul lui gol. Trenulețele, camioanele din colțuri înveseleau priveliștea. Inspectă dormitorul matrimonial, cu patul imens, cu multitudinea de perne. Era o armonie de culori ce pluteau între vis și realitate. Baia și bucătăria sclipeau curate.
-Irina și soțul ei m-au ajutat. Au dat cu aspiratorul, au scuturat, au șters geamurile, au aranjat totul. Mie mi-a revenit sarcina de a face aprovizionarea. Ai tot ce îți trebuie în frigider. O să găsești în sertarele comodei actele, banii, cardurile și cheile mașinii tale. Acum te vei descurca singură. Poți să mergi să îl vizitezi pe Vlad. Dacă vei dori, îl poți lua acasă acum. Ești pe cont propriu, știu că o să te descurci! Dacă ai nevoie de mine, mă suni oricând! Eu voi intra diseară de gardă, însă mă poți apela.
-Mulțumesc mult, Ali! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine! Este absolut minunat tot ce ai făcut pentru mine! Tu ești îngerul meu păzitor!
-Poate că sunt. Poate că nu… nu știu ce să cred… ce să mai pot adăuga… nu mai e nimic de zis… acum ne luăm al revedere. Încercând să o sărute pe obraz, Ali atinse buzele moi parfumate ale femeii și le lipise pe ale lui ca o suprapunere de planete. Câteva secunde bune cei doi rămăseseră uniți într-un sărut accidental, dar așteptat. Ali se desprinse primul din această uniune pasională.
-La revedere, Dora! Să ai grijă de tine!
-La revedere, Ali! rosti femeia tulburată. Închise ușa în urma lui și auzi pașii lui ca un ecou din alt univers. Dora era singură. Simțea că nu mai are mâini, că nu mai are ochi, nu picioarele o purtau, ci o trăgea de sfori cineva și ea se supunea, căci singurătatea era slăbiciunea ei. Plutea peste covor. Începu să plângă. Lacrimile o linișteau.
Ali fugea parcă pe scări, se depărta de mrejele unui destin care încerca să îl atragă tot mai mult spre o poveste care i-ar fi fost fatală. Nu putea să se îndrăgostească de această femeie. Îi era dragă, dar ea era căsătorită, avea o familie, avea un rost al ei. Nu avea cum să-i strice echilibrul și așa foarte fragil…
Dora intră în dormitorul ei, deschise sertarele comodei. Găsi acolo tot ceea ce îi lăsase Ali în ordine – chei, documente, bani. Le atinse pe rând, ca să se convingă de prezența lor, să se convingă de prezența lui Ali în viața ei. Acesta îi lăsase și un bilet, cu un scris ascuțit: Să fii fericită (Ali T).
Îi făcea bine acel mesaj. Să fie fericită! Oare nu asta își dorise toată viața? Nu alergase ea după un ideal de fericire? Când era copil era fericită dacă primea o păpușă nouă, cu păr lung, blond și ochi albaștri, era fericită dacă mergea la cofetărie și primea o prăjitură de ziua ei, era fericită dacă tatăl ei o plimba cu bicicleta, luând-o pe un scăunel de lemn anume pentru ea făcut, era fericită când mama îi făcea o rochiță nouă.
Apoi au venit nefericirile fericirii – s-a îndrăgostit de un băiat fix în clasa a VIII-a. Rareș avea ochi mari și mâini subțiri și lungi. Era deșirat, dar plăcut, cu o voce simpatică, zâmbăreț, știa să facă haz de necaz. Bun dansator, lunganul a fermecat-o, a sărutat-o lung. O ținea de mână strâns să nu o piardă, o conducea acasă de la școală până când i-a zărit profesorul de matematică și a anunțat-o pe mamă. Mama s-a supărat și a apostrofat-o că nu e momentul să se îndrăgostească, nu e cazul să piardă timpul, veneau examenele trebuia să se concentreze și să învețe. Nu avea de ce să stea cu gândurile aiurea la un băiat. Cuvintele mamei au fost tăioase și nu au mai lăsat loc de comentarii, de tergiversări. A suferit atunci, i-a explicat lui Rareș cum stă treaba și e mai bine să fie amândoi preocupați de școală ca apoi să se reîntâlnească la liceu. Băiatul a înțeles sau nu, a fost surprins neplăcut, dar au intrat la licee diferite și nu s-au mai văzut, nu s-au mai privit cu aceiași ochi.
La liceu au apărut alți fiori – pentru un băiat extraordinar. Înalt, atletic, voleibalist, plăcut de toate fetele. Părul sârmos și ochii verzi au fascinat-o, dar el era sus în alte sfere, căci era mai mare cu doi ani. L-a remarcat la un meci. Ea era printre spectatori și la fiecare punct înscris se bucura, aplauda. Era preferatul ei. Ionuț apăruse ca o rază de soare cu aureola lui de vedetă sportivă. La finalul meciului, el aruncase tricoul în semn de victorie. Echipa lui câștigase campionatul; toată lumea era în extaz, jucătorii se îmbrățișau, fanii țipau de pe margine fericiți, scandând numele echipei favorite. Tricoul aruncat de Ionuț a ajuns pe suportul de fier al coșului de baschet din terenul apropiat, fără să observe cineva, numai Dora l-a luat în drumul ei spre ieșirea de pe teren. L-a băgat în rucsac și a plecat cu el acasă.
A doua zi încerca să dea de eroul ei ca să îi returneze tricoul curat, spălat și călcat cu grijă. Într-o pauză l-a zărit într-un grup gălăgios și fata timidă nu a avut tupeul să se apropie. L-a așteptat pe hol la intrare în clădirea liceului, avea norocul să aibă sala de clasă tocmai lângă ușa masivă pe care intrau în fiecare dimineață elevii zglobii. L-a abordat direct căci era singur:
-Hei, tu ai pierdut ieri un tricou pe terenul de baschet? Nr 10?
-Da. E tricoul meu. Credeam că l-am pierdut și mă gândeam ce scandal o să-mi facă antrenorul… ești salvatoarea mea…
Dora îi întinse tricoul împăturit. El îl luă fără să se grăbească, o fixă cu privirea:
-Mulțumesc mult! Și se îndreptă spre scări, la etaj, fără să se mai uite înapoi.
Dora zburase în al doisprezecelea cer. Privirea îi strălucea. Era conștientă totuși că băiatul blond cu genele lungi dese și părul inelat va uita de ea. O anonimă.
El era faimos. Un băiat frumos, idolul multor fete. Pe când fata necunoscută se pierdea în masa de liceeni. Dar…surpriza a fost mare: Ionuț a așteptat-o la poartă la terminarea programului. A venit spre ea surâzând:
-Tu ieși ultima din clasă mereu? Au trecut toți colegii tăi…
-De unde știi? Se miră ea…
-Te aștept de vreo zece minute…
-A…nu îmi aparține în totalitate vina. Dirigu ne-a ținut mai mult. Sunt la clasa de istorie…și…
-Da, am aflat… m-am interesat între timp… tu ești Dora? Eu sunt Ionuț.
-Știu cine ești. Ești căpitanul echipei. E greu să treci neobservat.
-Așa este. De aceea o să fiu un gentleman. Te voi conduce acasă. Nu te las singură pe stradă să nu pățești ceva. Vreau să am grijă de tine. Și tu ai avut grijă de tricoul meu norocos. Ai vreun iubit gelos cumva? Sau…
-Sau… respiră Dora.
-Tu ești fanul meu cel mai înfocat. Nimeni nu s-a comportat ca tine, alta în locul tău ar fi păstrat tricoul…
-Ca să ce? E tricoul tău, mai ai nevoie de el…
-Da, exact asta e… așa că o să te invit să mergi cu mine la următorul meci. Vom avea și grupa de majorete, dar mă vei însoți oficial, ca iubita mea. Și Ionuț își furișă mâna după umerii fetei. Era un gest protector. Și Dora acceptă. Carnea ei moale primi acest braț care o strângea și o făcea să fie mai aproape de mirosul lui, de pielea lui.
Din acel moment au fost nedespărțiți. Ionuț o aștepta la colțul străzii dimineața și mergeau împreună spre școală, în zilele libere se plimbau prin oraș, mergeau la cinema sau ea îl însoțea la antrenamente, stând cuminte în tribună. Mâncau plăcinte sau covrigi în pauză, glumeau, se sărutau, se sorbeau din ochi. Mergeau la petrecerile unde erau invitați și dansau până în zori. Lui Ionuț i se umplea inima de căldura părului ei, de căldura trupului ei fragil.
Era o candoare în toată vârsta aceasta primăvăratică. Numai că toamna a venit cu pregătirile pentru examene. Ionuț trecea în ultimul an de liceu, o lăsase mai moale cu sportul, cu petrecerile, cu plimbările. O lua pe Dora la școală și o ducea înapoi la terminarea programului, o săruta în fugă. Intervenise ceva. Dora l-a lăsat în pace. Știa că Ionuț o să-i spună singur ce se întâmplă, nu avea de ce să forțeze nota. Ea se mulțumea cu săruturile candide și cu acel te iubesc adolescentin pe care băiatul îl rostea cu sinceritate.
Și ziua z a venit. Într-un noiembrie friguros. Ionuț a așteptat-o la poarta liceului, așa cum făcea mereu. Au mers tăcuți pe străzi. Au ocolit parcă înadins. Dora credea că e în lumea lui și nu putea să intervină cu nimic. Dacă o strângea de mână era semnul că o iubește și că e lângă ea. Dar băiatul era îngândurat. La un moment dat, s-au oprit în fața unei porți monumentale pe o stradă liniștită. Ionuț a sărutat-o lung cum nu o făcuse niciodată. Respirațiile lor întretăiate sfidau frigul de afară. Aburi subțiri se înălțau la cer. Sufletele celor doi copii care simțeau fiorii iubirii se îngemănaseră și în îmbrățișarea aceea păreau un singur trup. Apoi a venit fulgerul:
-Dora, trebui să îți mărturisesc ceva… mama a hotărât să merg la București pentru pregătire suplimentară la matematică. La ASE este concurență foarte mare, examenele sunt foarte grele. Ea crede că am nevoie de concentrare maximă, că am nevoie de liniște în această perioadă… și… voi fi mai mult plecat… nu ne putem vedea… te voi duce acasă, așa cum am promis, să am grijă de tine… dar… nu ne despărțim definitiv, ci luăm o pauză… e mai bine așa… nu îți voi mai telefona frecvent… doar că eu te iubesc la fel… nu se schimbă nimic…
-Ba se schimbă totul, Ionuț. Ce relație e aceasta… nu te înțeleg… și nici pe mama ta nu o înțeleg… poate are ceva cu mine, nu mă suportă…
-Dora, nu e asta.. .crede-mă… mama nu are nimic cu tine… numai că e leoaica aprigă care vrea ca puiul ei să plece de acasă și trebuie să o facă acum… am nevoie de o pauză să mă pot concentra pe învățat… examenele…
-Dacă zici tu… așa trebuie să fie… atunci îți doresc concentrare maximă! La revedere! Știu drumul… și făcu o întoarcere pe călcâi bruscă și o luă la fugă… lacrimi fierbinți îi tăiau fața înghețată… săruturile lui erau tatuate pe buzele ei… plecarea aceasta însemna o despărțire… smulgerea din brațele lui pe care le știa milimetru cu milimetru era dureroasă… Ionuț nu a schițat niciun gest. A lăsat capul în jos. A plecat în direcția opusă.
Abia dacă se mai salutau pe holurile școlii. A venit vacanța de iarnă. De Crăciun a primit o felicitare cu doi clopoței în cutia poștală. A vrut să-l sune de Revelion, dar s-a abținut. S-a închis în camera ei și a plâns toată noaptea în surdină. Părinții ei au crezut că doarme. S-a afundat apoi în cărți, în lumile fictive, biblioteca i-a devenit cel mai fidel prieten. Nu ieșea nicăieri, nu se întâlnea cu nimeni. Orașul i se părea pustiu și neprietenos. Ce rost mai avea să iasă în lume? Era cea părăsită. Anul a trecut târâș-grăpiș, cu orele nesuferite la școală, cu singurătatea ei în care s-a afundat ca într-un abis.
Ionuț a mai sunat-o o perioadă, dar îi vorbea în doi peri, monosilabic, apoi tăcere… Dora slăbise mult, era mereu tristă. Mama o citise ca pe o carte, dar o îmbia cu tot felul de excursii, drumeții. Plecarea la bunici în vacanța de vară a fost o binecuvântare. Și-a făcut atunci o analiză a sufletului – nu era vinovată cu nimic. Iubise și se simțise iubită, apoi intervenise părăsirea sau cel puțin așa vedea ea lucrurile. Poate familia lui nu o plăcea, nu fusese atentă la semnalele trimise de băiat, era greu să fii iubita unui băiat celebru într-un oraș mic. Ea era un nimeni. Trebuia să găsească resorturi să își vindece rănile, se simțea trădată. Ionuț ar fi fost obligat să lupte pentru iubirea ei, să se împotrivească mamei, el oricum avea resursele necesare să ia examenele cu brio. Lunile de vară au fost cele mai triste – a primit o vedere din tabăra de la Costinești – era un mesaj simplu: WORDS PAY NO DEBTS. Poate îi părea și lui rău, poate exagerase ea cu încăpățânarea. Nu i-a răspuns, nu i-a telefonat să îl încurajeze la examen.
