Spații culturale nr. 89 (6)

Tudor CICU

cântec dintr-o tranșee

stăm parcă de veacuri aici în tranșee
unde ne-am trezit doar cu cerul pe noi
și cu stele făclii pe Calea Lactee;
și îți scriu… chiar din prima zi de război!

când oriunde privim: grăbite persoane –
o pală de vânt, suflând frunza pe drum…
trenul ca de plumb cu acele vagoane
și-un acordeon pe-un peron plin de fum.

țin scrisoarea în pumni și mă strâng în manta
chiar și un câine s-ar preface covrig.
ți-aș trimite-o cu-n sol, însă vezi draga mea
nu-i nimeni în jur, prin tranșee-i doar frig.

și privesc ca la semn cum mai cade o stea…
(poate că nici nu se întâmplă precis)
să se nimerească dintre toate a mea?
ori încă din leagăn atât mi-a fost scris.

Lăcrimioara IVA

Spirale

Coada căluțului de mare
urmează o perfectă spirală algoritmică.
Șoimul se apropie de prada sa
conform unei spirale logaritmice.
Unele galaxii au formă de spirală.
Spirala reprezintă
mișcarea naturală
a energiei universale.
Rugăciunea urcă spre cer
pe o scară în formă de spirală?
Iubirea este un sentiment
în formă de spirală?
Natura și inima
nu au nevoie de liniar și compas.
Omul are nevoie
de scara ADN-ului.

Vanitate

Modelarea caracterului,
a personalității mele,
trasarea conturului
la cele patru corpuri
(precis sunt mai multe)
pe care mi le știu,
se realizează cu măiestrie,
de-o mână invizibilă
c-un șablon,
invizibil și acesta.
În cunoaşterea creştină,
cele patru corpuri sunt:
corp carnal, corp natural,
corp spiritual și corp divin.
Contururile nagâților
sunt trasate și fasonate
la perfecțiune
de aceeași mână invizibilă
și cu același șablon invizibil.
De ce mă simt superioară
unui nagâț?

De ce?

Victorie circulară

Iarba crudă avea
mișcări circulare,
pe alocuri.
Circular era și mirosul acesteia,
tot pe alocuri.
Gândeam circular.
Pielea îmi devenise ușor albăstruie,
ochii îmi deveniseră încețoșați.
Urma să-mi dau jos masca tristă
și să-mi iau una veselă,
însă un fâlfâit de aripi
m-a scos din starea circulară.
O limbă bifurcată, un șuier ușor,
colți încovoiați din care ieșea
o picătură de venin…
Lovituri de aripă,
sărituri înainte și-napoi,
lovituri de cioc, zvârcoliri
și eu… nemișcată.
Câștigătorul acelei lupte?!
Circularul!
Fiecare amintire
are frumusețea ei circulară..
Spre ieri privesc fără teamă,
fără mânie.
Sunt ceea ce sunt!
În garderobă sunt o mulțime
de măști prăfuite,
prăfuite circular.

Febra pietrelor de râu

Pietrele de râu pot imita bătăile inimii!
Nu mai putem fi siguri
de sentimentele celuilalt:
pot fi rodul unei imitații!
Nu mai putem fi siguri
dacă, mergând la râu,
vom păși peste pietre sau peste inimi!
Nu mai putem fi siguri
dacă aruncăm unii în alții
cu pietre sau cu inimi!
De dragul adrenalinei,
tot mai mulți merg la râu
în căutarea pietrelor
care imită bătăile inimii.
Este un fel de febră a aurului.
În curând vom ridica ziduri din inimi
și vom crede în sentimentele unei pietre!
În curând!

Florin Daniel DINCĂ

SIMBOLISTICA APEI ÎN POEZIA LUI DORIN TUDORAN
(continuare din nr. 88)

Casa Scriitorilor Zaharia Stancu de la Neptun şi marea păreau a fi centrul edenic al României, căci acolo libertatea gândului şi a cuvântului îşi permitea să se afişeze mai demachiată: În guşa mării gunguresc şopârle / şi optimism de contrabandă. (Pastel de toamnă) Acolo oamenii Securităţii, interesaţi de mintea învăpăiată a unor dresori de cuvinte, stăteau alături de obiective prin informatori şi prin mijloacele Unităţii Speciale T: în cursul lunii august a.c., când obiectivul se va afla la Neptun, vor fi exploatate mijloacele T.O. existente la vila scriitorilor din această localitate (în Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, 2010, p. 146).
Scriindu-şi poemele naturii (O zi în natură, Conversiune, Acvariul somnului, Răsărit, Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif, Elegie, Prima literă, Mysterium tremendum et fascinans, O linie cu adevărat imaginară, Săgeata de apă etc.), pe care le descoperim în cartea O zi în natură, Tudoran s-a dovedit a fi un excelent peisagist. Nu el – urmărind cu atenţie, dintr-un imbold narcisiac, propria scriitură (de la un volum la altul) – îşi va intitula, admirativ şi nostalgic, În amintirea desăvârşitelor pasteluri de altădată, una dintre poezii? Ceea ce nu ar trebui să pierdem din vedere este detaliul, unul aparent lipsit de vreo semnificaţie, că sub În amintirea desăvârşitelor pasteluri de altădată, din Respiraţie artificială, poetul făcuse precizarea spaţio-temporală: Neptun, septembrie 1977, din care pricepem că autorul se gândise la precedenţa literară, adică la volumul O zi în natură, văzut nu în totalitate, ci mai ales prin poemele sale în proză.
Prin procedeul juxtapunerii de imagini poetice, panoramicul se organizează în jurul axei vizualului, adesea, eul sesizând (sub spectaculara explozie a onticului) forţele numenale (apă, foc, aer, pământ), al căror spectacol, hora elementelor (după Doinaş, în Poeme, 1983), nu poate fi negat, formele trecând de la lumină (se-aud strecurându-se degetele de sticlă ale dimineţii – O zi în natură) la noapte (amurgul – însângerat, ca un creier de poet – O zi în natură), dar şi invers, de bună seamă.
Când existenţa este o descoperire precipitată (Nici timpul) sau o insomnie moştenită (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif), Tudoran – gândind rilkean (cei vii greşesc cu toţii întru aceea / că osebesc prea mult – R.M. Rilke, Elegia întâi, în Elegiile duineze. Sonetele către Orfeu, 1979, p. 19) – admite că orice spirit maniheist păcătuieşte diferenţiind mult, departe de unitatea multiplicităţii ontice: (1) Între lumină şi întuneric – o rană. Buzele ei de diamant făgăduiesc o auroră; un gând pe înţelesul tuturor. (…) Între noapte şi zi – o plută de cristal. În zori, pe ea nu se zăreşte nimic. Un ochi foarte atent poate descifra, cel mult, câteva cicatrici. (Prima literă); (2) Aici, anotimpurile se nasc şi dispar sub aceeaşi lumină. Nimic nu le deosebeşte, iar trecerea lor seamănă cu locul în care o apă se varsă în alta. (Asediul)
Pământul, apele, aerul şi focul burduşesc spaţiul ficţional din vol. O zi în natură, dându-i o altă expresie poetică, prin exces de imediateţe, voracităţii temporale, de care tanatofobul se vindecase prin experimentarea morţii sale onirice în vol. Cântec de trecut Akheronul, prin care Orfeu, Bayard şi Făt-Frumos se transvazaseră în prinţul de fum, o fiinţă de hârtie, ca şi cum m-aş trezi cotrobăind prin visele altora (Prag).
Imaginarul scriptural se construieşte şi în jurul axei auditivului, care, comparativ cu axa vizualului, trece în planul al doilea, Tudoran fiind, dacă nu exagerăm cumva, un poet vizual competitiv. Stihialul marin – cel asurzitor (Înfiorări cresc, bubuind. –Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif) – copleşeşte imaginaţia poetică, în mijlocul căreia tronează Vedenia de pe soclu, o făptură de Frumuseţe, foarte înaltă, adică Poetul (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif), căruia peisagistul cronofob (Ca o unghie strivind carapacea numelor noastre – Timpul. – Mysterium tremendum et fascinans) îi dedicase poemul Asediul / Lui Mihai Eminescu. Acest poem enigmatic – Stare de frumuseţe – după cum l-a botezat interlocutorul fictiv al maicii noastre întru frumuseţe, marea, acelaşi trup preaslăvit unde răni de pur¬pură şi beznă se cască zvâcnind (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif) – readuce în discuţie frumosul natural ca fiind complementar frumosului literar?!
Fiind o instanţă regizorală, dezamăgită de unelte, pe care le descoperea uzate, D. Tudoran a traversat crize de limbaj: Adevăratele cuvinte nu le ştiu, / acestea sunt doar coji: dulci şi amare; / cu ele se încheagă numai propoziţii, / adevăratele cuvinte dorm în mare. (Var) Trăind în cultură, îşi căuta mântuirea în replierea la frumosul natural, ca imediateţe a elementelor primordiale, dintre care marea se situa în bătaia contemplaţiei, fiind totuna cu unitatea originară şi pluralitatea formală, cu inconştientul şi conştientul creator. În poemele naturii, în proză, în care lirismul iese acum din tiparul versurilor şi inundă pagina sub forma unei micro-proze (Daniel Cristea-Enache, Trestiile de sticlă, în Bucureşti Far West […], p. 204), contrariile se armonizează, iar diferenţierile ţin mai mult de lectură şi mai puţin de creaţia propriu-zisă, aşa cum înţelegem din enunţurile în care eul se poziţionează astfel: anotimpurile n-au niciun înţeles pe-această platformă desăvârşit lustruită (Săgeata de apă).
Violenţa luminii caracterizează matinalul, când acvaticul diafan pare epuizat în faţa solarului (mătasea mării ţipă / sfâşâiată de pumnalele zorilor), când vegetalul îşi etalează transluciditatea (apele de munte leşină / pe malurile de sticlă / ale pădurii), când oniricul îşi verifică agresivitatea (în craniul nopţii, / visele poeţilor / înfig suliţi de diamant!), când lângă inanimat animatul îndură teroarea solară, înteţită vizual şi auditiv de către eul ancorat în realul dând iama în text: peste ghearele de gheaţă / ale păsărilor – ce ţin lumea / ca pe-o cupolă de stronţiu – / cad viermi de foc (Răsărit).
Cruzimea luminii se manifestă de la vol. Mic tratat de glorie (soarele devasta pieptul unui tânăr celebru – Singur eu) la Cântec de trecut Akheronul (pieptul îmi sfârâie de-atâta lumină – Aşteptare), de la Uneori, plutirea (o lacomă lumină ne devoră – Nu-i umbră nicăierea) şi O zi în natură (Ghilotina luminii tremură la gâtul păsărilor – O linie cu adevărat imaginară) până la De bunăvoie, autobiografia mea (cravaşa luminii muşca din noi – Cel dintâi). Eul scăpat în malaxorul devenirii – văzându-se înroşit de orgoliul marii călătorii dimprejuru-mi (Prag) – se construieşte în miezul nostalgiei măştilor Orfeu, Bayard, Făt-Frumos. Revelându-se şi relevându-se, eul înregistrează concrescenţa esenţelor şi formelor, simţind apele primordiale spălând inima de diamant a pământului, auzind sâmburii eterni tremurând în măduva lumii (Prag), evidente dovezi ale unui platonism de substanţă (Daniel Cristea-Enache).
Din experienţa morţii imaginare (călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană / tot ar fi început tulburând otrava trestiilor de sticlă – Trupul pierdutului fluviu) se naşte experienţa cărţii excepţionale (Cântec de trecut Akheronul) sau poate că experienţa cărţii de excepţie creează experienţa călătoriei tanatice. La finele călătoriei, eul poetic îşi cântăreşte câştigul, pe care îl consideră ca înfiripare a conştiinţei filiaţiei sale din platonism. Ascultând cum se usucă pielea pe veştedele ovare ale acestei lumi (Departe), văzând cum tainica mea cămaşă de borangic se destramă (Teiul), simţind cum pielea mea de lut se risipeşte rănită (Prag), el caută eidos-ul lucrurilor (Bruno Roche, Platonism, în Dicţionar de cultură generală, 2001, p. 509), astfel că el priveşte dansul copacilor înroşiţi / de voluptoasele fărădelegi ale pădurii primordiale, aşa că ascultă apa şi plânsul ideilor golite de suflet (Încă odată vremea plecării), întrebând cine trimite în calea noastră acest polen după care / să recunoaştem firea munţilor limpeziţi de vocile apelor primordiale (Întâmplări aurite).
Că acvaticul (sub presiunea fanteziei stării de veghe, de care depinde întemeierea liricului) se metamorfozează, se spiritualizează este certitudine de cititor, care urmăreşte dinamica raportului eu–noneu. Saltul spre cer al noneului, al mării, se materializează la nivelul vânătorii simbolice, unde săgeata cu zbor mai mult făgăduit şi arcul de apă cu măduva de neputrezit (Săgeata de apă) nu reprezentau recuzita unui spirit dictatorial, ci simbolizanţii forţelor intrinsece ale naturii marine, care exhibă vocaţia de reînnoire, ilustrându-şi ambivalenţa. Marea şi contemplatorul său, parcă aspirând să se vindece de ataxofobie, îşi transferă (de-a lungul complicităţii cultural-istorice) atributele sublimării de sine. La confiniile mării, confreria refuznicilor îşi transmitea ştafeta insumisiunii, îşi transforma neascultarea în modus vivendi, îşi reînnoda suflul înnoitor: Primele plăji de hydrargir – întâile pierderi ale apei. Nici o urmă care să poată aminti de cineva. E rândul vostru – ni s-a spus, şi braţe tinere au început să târască punţi; departe – corăbii pâlpâind a regăsire. (Săgeata de apă)
Încarcerată într-un regim feroce, fiinţa creatoare visa temător la propria eliberare de natură literară. Cutezanţa răzvrătirii directe, fără măşti protectoare, esopice, nu da în foc pe la noi, unde beletriştii şi Unicul tăifăsuiau, uneori, în spirit tovărăşesc, unde din recuzita hăituitorilor nu lipseau nici gărgăriţele (mijloacele de înregistrare video-audio, de interceptare), nici pâlniile D.S.S.-ului (ofiţeri operativi, legături oficiale, rezidenţi, informatori). De la acel murmur uşor la o mare agitată (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif), adică de la insubordonarea fadă, esopică (rezistenţa doar prin cultură), la revolta nesăbuită, a blestemului şi a tăcerii totale, care să zgâlţâie sistemul, era o mare distanţă, pe care M. Niţescu (un sinucigaş literar al României ceauşiste) o clama: Dacă toţi scriitorii de valoare ar prefera să tacă decât să accepte cenzura şi autocenzura, demnitatea de scriitor ar fi salvată. Scriind în asemenea condiţii, ei aduc fără să vrea un serviciu regimului care se laudă cu operele lor. (…) Scriitorii ar trebui să blesteme sau să tacă. Restul nu e decât compromis. (M. Niţescu, în Sub zodia proletcultismului. Dialectica Puterii, 1995, pp. 378–379)
Vestitorul din poemul Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif (Oricum, spuse vestitorul, eu mi-am făcut datoria.) şi ceilalţi – hrănindu-se cu iluziile schimbării politice: înlocuirea dictatorului prin propria odraslă ajunsese a fi calea optimă de ieşire din labirint – oficiau ritualul autoamăgirii, unica realitate palpabilă fiind letargia mării, albă şi de neînţeles, iar lamentaţia Vai nouă, iată-ne: o mare fără cer deasupra. (Guaşă) şi gratiile păreau să fie brand de ţară: La orizont, câteva gratii cresc aproape imperceptibil. Vai, printre ele, numai Pasărea Emanuelle ar putea trece – astfel gândeau mulţi dintre cei veniţi la malul mării cu mâinile încărcate de fierăstraie strălucitoare. Doar Pasărea Emanuelle, domnule, doar ea ne-ar putea dovedi ce se mai poate face. (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif)
Sistemul era capabil să coordoneze jocul de-a şoarecele şi pisica, de-a victima şi călăul, să îl întreţină fără pierderi scandaloase, să se împăuneze cu generozitatea faţă de literaţi, cu protejarea libertăţii lor de creaţie. Ce le lipsea refuznicilor era vocaţia marilor riscuri, a sacrificiului de neuitat, cristic. Poetul Tudoran şi-a descoperit-o în ultimii ani ai captivităţii sale în România (Învăţăturile cuiva către el însuşi), când şi-a dat seama că rezistenţa (doar) prin cultură nu era altceva decât un mod de a (se) păcăli.
Între acest scriitor şi lefegiii regimului comunist s-a construit o rană, care îi făcea de nedespărţit, sistemul având nevoie de victime să îşi probeze atotputernicia, drept care odată cu poetul vom zări – prin geam (text) – sufletul câinelui de care / e atâta nevoie / că-mi tremură tocul în mână (Două canine), poetul având nevoie de sistem pentru a se trezi în el un Goliat pe măsura orgoliului de Orfeu cântând între fiare: Încep să înţeleg, parcă: rana nu se poate închide. (…) Astăzi, pare limpede ochi de izvor, împrejurul căruia faptele mele cele mai curate îşi capătă, în sfârşit, adevăratele lor nume. Ceva mă nelinişteşte, totuşi: pe sub pielea lor proaspătă, transparentă aproape, strălucesc solzii unor armuri bine lustruite. (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif)
Întrebarea Vii? Nu vii? cui îi era adresată? Cine a formulat-o? Răspunsul Nu, acesta nu e chipul tău. Mai aşteaptă. din Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif cui îi aparţine? Elice – Ion Negoiţescu credea că este un poem politic de o subtilitate şi de o profunzime ieşite din comun (în Dorin Tudoran, Tânărul Ulise, 2000, p. 356) – ne sugerează o credibilă dezlegare: Era o lumină stranie / de parcă toţi cei care se aflau de faţă / ne doriseră cândva binele / fără să ştim. // Privirile lor dojenitoare / sfâşiau subţirile noastre armuri de apă / semn că totul / trebuia luat de la început. // (…) // Erai din ce în ce mai palidă; / osul frunţii tale mi se părea / vibrând ca o elice de argint / şi apropiindu-mă / te-am auzit murmurând înfricoşată: / O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc / cu-adevărat! Încotro să fugim? Încotro? (Elice) Acordul asupra expatrierii celor trei (Dorin Tudoran, Alexandra şi Cora) trebuia dăruit şi din mintea, şi din sufletul celei din urmă, aşteptat fiind cu neliniştea celui ce se pregătea, lăuntric, de primejdioasa aventură: Dar, fără să ştii, chiar tu ai rostit cuvintele de care atât mă temeam. Acum, călătoria mea poate începe cu adevărat. (Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif) Cora Tudoran avea, începând din 1985, să îşi urmeze cazul, pe Dorin Tudoran, în SUA, unde (o ştiau foarte bine) nu îi aştepta raiul, America fiind şi patria celor care ajung pe drumuri (…) pentru că se încăpăţânează să piardă mai mult timp cu scrisul decât le îngăduie realitatea (Dorin Tudoran, în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, 2005, p. 230).
Tudorache, cel din D.U.I. nr. 233433, avea să devină tot mai conştient că prin Marş! avea să se finalizeze lupta lui cu Piticul-ştie-tot, sub a cărui cravaşă tremurau instituţiile represive, sprijinite de sclavii vexaţi de cutezanţa sclavului care s-a eliberat de stăpânul din sine, mai întâi, el reprimându-şi teama de consecinţe, el sfidând puterea, viclenia şi capcanele Molohului comunist: Practic, lichidarea cazului creat şi livrat ca atare intră în atribuţiile intelec¬tualilor înşişi. (…) Căci nu există pe lu¬me, (…), ură mai cumplită decât a sclavului împotriva sclavului ce s-a eliberat; şi orice caz e un sclav eliberat. (Dorin Tudoran, Frig sau Frică? Sau despre condiţia intelectualului român de azi, în Kakistocraţia, 1998, p. 39)
Ceea ce i se întâmpla sclavului din ghetoul totalitarismului comunist, care s-a despărţit de stăpânul din sine (spaima de sistemul totalitar şi complicitatea cu cenzorul intern), îi era sporit de camarazii de galeră, literaţii de partid, care nu îi iertau trezirea. Cel închis în buncărul (…) de paria al societăţii comuniste avea nostalgia literaturii existenţei de la Casa Scriitorilor Zaharia Stancu de la Neptun, nostalgia confraternităţii şi a solidarităţii literare, a unui destin scriitoricesc remarcabil, retezat din voinţa şi prin instrumentele dictaturii, care i-a devenit – odată cu expatrierea din 1985 – facultativ.

Dorin TUDORAN

Fructele amintirii

Dumneavoastră ați citit încântați
Fructele mâniei.
Dumneavoastră consumați
numai fructe proaspete.
Dumneavoastră iubiți
salata de fructe,
Dumneavoastră sunteți fructele
unei anume realități,
Dumneavoastră și numai
Dumneavoastră
sunteți pândiți și admirați

de omul care-și risipește
încă un rând de dinți mușcând
în neștire din fructele de
fier ale amintirii.

Priviți-l: pe bărbia lui alunecă,
pare că alunecă un suc strălucitor
ca un lac ultrarapid uscat de-acum câteva milenii.

Rodica DASCĂLU

Învăluire

Îți dorești să ajungi într-un spațiu
ascuns, care să dăruiască atâta liniște
încât să distingi limpede șoapta râului.
Fii simplă, îți spui.
Șuvoiul își schimbă albia,
curge prin tine, ești însăși apa.
Urci panta abruptă abia respirând.
La capătul drumului se înalță crucea,
ți-a însoțit pașii, te-a condus în casa
Lui, locul unde primești semne.
Te desprinzi de grija
zilei de mâine,
numai așa Îi poți oferi loc de odihnă.
Gândul că Dumnezeu știe sensul
călătoriei te preocupă. Tânjești
spre ceva esențial,
deși, frica, îndoiala, căderea
te țin strâns în mreaja lor, tocmai
acum, când lumina verii te învăluie.

Naștere

Întrerupi cercul obișnuințelor,
al deprinderilor dobândite în timp,
vei explora teritorii, oameni, alegeri.
Vise neîmplinite te vor atrage discret
în capcana lor. Călătoria exterioară,
însă, nu este despre peisaje, țări
nemaivăzute, ci despre tine.
Absorbită de realitatea imediată
ignori aripile spirituale ale ființei.
Prin zborul ei, auzi chemarea inimii,
răspunzi unei muzici astrale.
Te vezi deslușit,
dincolo de frici și limite
ce te-au ținut strâns înfășat.
Te regăsești în oaza de senin sau

dimpotrivă te înspăimântă infinitul
zidurilor. De netrecut. Parcurgi
un infim areal al drumeției
și, indiferent de rezultat,
bucură-te!
Este doar un pretext
sau poate un dar prețios
al universului, nu rata ocazia.
O cale de a atinge adevărul sau
măcar de a te îndrepta spre el
îți este la îndemână. Te întorci
acasă, nu vei mai fi același.
Chipuri și lumi existente
în tine se vor naște,
smerindu-te.

Înrădăcinare (I)

Ai primit darul sursei și ești în echilibru.
Nu ar fi în zadar să pătrunzi cu pași fermi
în câmpul propriei taine.
Calmă, profundă, netulburată.
Vei fi uimită să percepi succesiunea
de vibrații înalte construind statornică temelie.
Să nu trăiești bucuria doar în aparență.
Sapă, te rog, în țesutul interior, cu râvnă,
pentru a scoate la lumină mierea, bogăția, intuiția.
Vei învăța astfel procesul alegerii prospețimii.
Vasul cu apă, în care ai plantat sămânța intenției,
răstoarnă-l la rădăcina unui arbore în devenire.
Vizualizează integrarea ei în circuitul
năvalnic al existenței.

Neliniște

Cunoști orașul inundat
de aroma florilor de castan
și liliac, împrăștiind tihnă, lumină.
Ai plecat într-o dimineață, în zori,
nu înainte să te plimbi pe aleile
parcului cu pini negri,
însuși labirintul.
De pe deal,
vezi cum orașul natal
se înalță abrupt din șovăieli,
ferestrele larg deschise primesc
buchetul proaspăt al celui dintâi flux.
Te îndeamnă să mai rămâi dangătul
unui clopot, sugerându-ți,
în același timp,
despărțirea de rădăcini,
de strada copilăriei străjuită
cu arbori retrași, locul preferat
al întâlnirii. Al jocului care te chema.
Ești. Suntem un ghem de intense neliniști.

Înscrierea pe orbita destinului

Nu știi cum vei reacționa
la întâlnirea cu starea de fapt,
în diversele ei nuanțe de exprimare.
Cândva îmbrățișai toată gama de emoții.
Te întrebi tot mai des, oare,
procesul apropierii e compatibil
cu spațiul tău unic, locul de refugiu,
unde stai de vorbă cu tine sau observi,
în pace, natura, oamenii, nervurile.
Sunete dizarmonice te ating,
tulburându-te, potențează
pericolul destrămării.
Zidul edificiului înălțat
te oprește să te deschizi dialogului.
Pune-te în locul personajului, vei vedea
cum viața are același înțeles pentru
amândoi: suferință, moarte,
firave străfulgerări de fericire.
O conexiune misterioasă se naște,
tensiunea se absoarbe pe întinderea
infinită a luminii. Înaintezi spre miezul
lucrurilor renunțând să judeci.
Profesorul din astral veghează atent
dacă te înscrii sau nu pe orbita destinului.

Instantanee din ultima zi de vacanță

Te inundă lumina domoală a amiezii.
În nuanțe argintii, undele Mediteranei,
oglinzi ale respirației viului.
Țărmul, gazdă primitoare pentru
oameni și pescăruși, emoții și gânduri.
Se oprește pentru un timp trecerea pe podul
plutitor pietonal, deschizându-se larg porțile
pentru vapoare de agrement sau nave cu marfă.
Corăbii bătrâne,
având catargul până la cer,
mărturisesc despre călătoria
pe ape spre teritorii necunoscute.
O plimbare printre palmierii exotici
cu frunze aureolate de o peliculă
fină îți trezește imaginația,
estompată, acum,
de atracțiile efemere,
de zumzetul nocturn atât
de intens încât cu greu îți așezi
pleoapă peste pleoapă, pentru a visa.
În peregrinările tale descoperi un cuplu
statuar din bronz, cu irizații verzui, o femeie
și un bărbat, contemplând îndelung marea.
Statuile nu sunt situate pe un piedestal,
cum ești obișnuită, nu te invită
să le admiri strălucirea,
te roagă, doar, să te oprești din alergare.
Așezându-te lângă ei, vei intra în armonie
cu mișcarea ritmică a valurilor, vei îmbrățișa
orizontul unei lecții dureroase. Percepi nașterea
spațiului lăuntric destinat inimii, spre a-l configura.
În creația lui Lautaro Diaz Silva oamenii nu au brațe.
Privind îndrăgostiții, regăsești brațele absente
ale bărbatului odihnindu-se
pe umerii fragili ai partenerei.
Parcă ar primi energia vitală prin
ea, femeia, retrăind iar și iar încercările.