Spații culturale nr. 89 (5)
Sorin CĂLIN
Cerul
Am ridicat privirea, curios să urmăresc norii amenințători de ploaie și furtună și m-a cuprins amețeala. Culori care mai de care mai ciudate se amestecau ca-ntr-un pastel, albi, cenușii, albaștri, roșiatici, se tot împingeau unii în alții transformând cercuri în ovale, linii în curbe. Păream pe mare, luat de valurile care amețitor îți dau senzație de vertij.
În spațiul deschis, între acoperișurile din curte, priveam bucata de cer umblător fascinat! Mă sui pe scara sprijinită de una dintre streșini ca să admir în toată splendoarea minunea și brusc totul a devenit calm, staticul a luat locul vitezei și vraja s-a risipit. Și parcă n-o să plouă!
Cina cea de taină
Așa s-au adunat în jurul mesei fariseii, limbuții, lăudătorii, criticii și lingușitorii. Toți, înconjurând o aură, o lumină izvorâtă dintr-un suflet divin, ei, umbrele unei furtuni. Păcat că nu au avut în față o oglindă, un geam măcar în care să se privească. Ochiul n-ar fi putut desluși decât un punct luminos în mijlocul unei pături de păcură. Lui Petru i-a trebuit un an să se întoarcă la cel care i-a povățuit pașii, Iuda a supraviețuit trădării și ca pedeapsă și-a format propriul cult, cel al personalității și proprii adepți, la fel de egocentrici ca și el. Toma, suspicios, tot întreba încolo și încoace dacă era adevărat sau nu, iar împăratul Irod trona peste toți din umbra palatului în care poftele carnale și aurul erau la înaltă cinste!
Din sângele lui au băut, din rănile căpătate pe câmpurile de muncă, din trupul lui s-au înfruptat, sfâșiind bucată cu bucată sufletul mărinimos. Și mai ușor și mai pur s-a înălțat după ce niciunul dintre profani nu înțelesese sensul vorbelor lui: da, eu hotărăsc!
Desfigurare
Îmi vine câteodată să smulg oglinda din perete și să trântesc cu ea de pământ, să adun cioburile și să reclădesc chipurile de acum mai bine de douăzeci de ani, să suspend câteva clipe de atârnații adolescenței și să privesc lumea așa cum o făceam atunci. Mi-e ciudă pe viață! Mi-e ciudă pe fiecare secundă care sluțește bunătatea și tablourile din care ne surâdeam unii altora! Lesne ne puteam arăta cu degetul și râdeam în hohote de o măsea stricată care ne punea fălci de hipopotam și gușă de curcă. Ne promisesem unii altora că nu ne vom lăsa prefigurați de dalta vieții, că firul de păr alb nu ne va sclipi deasupra, că foamea ne va lăsa un platfus abdominal. Și ne plăceau fetele așa cum erau, cu obraz de catifea, sâni dați în pârg și coapse line. Chiar și maturitatea bunilor noștri dascăli ne plăcea, pumnul în catedră și glasul ridicat întru liniște. Ochiul obosit privește strâmb, deformat de atâtea minute de admirație pentru minunile zilnice. Ici a pus un rid, dincolo centimetri profilului, coboară și laxează piei, slutește, ia din moț, pune carii, încovoaie spinări și ucide! Zâmbetul giocondian pare o hazna deschisă, o simplă ocheadă, e o adevărată profanare de morminte. Culoarea rozalie devine din ce în ce mai vânătă și pământie, nudul înfricoșează, de parcă altcineva sălășluiește între straturile epidermice, scuipi în sân și-ți iei picioarele de-a spinarelea!
Ca un miop te chinui să bâjbâi prin trecut și să faci cât de cât o analogie, să găsești măcar unul, două elemente asemănătoare. Nimic. Și asta te sperie iremediabil!
FAPTE CULTURALE
Distracție, trei zile de istorie și un arc peste timp și peste Prut, cu ocazia Festivalului Buzău Fest și Zilele Chișinăului la Buzău
Festivalul Buzău Fest și Zilele Chișinăului la Buzău organizat de Consiliul Județean Buzău a atras și anul acesta un public extrem de numeros în perioada 1-4 iunie. A fost cea de-a cincea ediție a festivalului și cea de-a treia de când festivalul se realizează împreună cu Chișinăul, capitala Republicii Moldova.
Seria manifestărilor a debutat cu spectacolul de excepție oferit de celebra trupă Gașca Zurli. Grădina publică a Centrului cultural I.C. Brătianu s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei aproximativ 3.000 de copii și părinți.
A urmat Parada Torțelor susținută seara, pe principalele artere ale orașului, de trupe de daci, romani și gladiatori, însoțite de frumoase dansatoare antice.
În continuare, festivalul s-a mutat în Stațiunea Sărata Monteoru, unde au avut loc în aer liber concerte ale unor soliști și trupe celebre din România și Republica Moldova și mai multe ateliere pentru copii, dar și așteptatele lupte dintre daci și romani. De asemenea, meșterii populari buzoieni, alături de cei din Basarabia, au organizat standuri cu obiecte tradiționale confecționate cu multă îndemânare și migală.
Copiii din Buzău au parte de o lecție de istorie, începând cu formarea poporului român
Main eventul festivalului de la Monteoru a fost spectacolul oferit de Loredana și Raluka, alături de trupele Agurida și Proiectul Balkanic. Nu au lipsit parada costumelor populare și atelierele elevilor de la Liceul de Arte Margareta Sterian.
Cei mai curioși dintre vizitatori au avut ocazia, grație atelierelor trupelor de reconstituire istorică, să intre în atelierele dacilor și romanilor și au învățat tainele meșteșugurilor strămoșilor noștri.
Tabloul a fost completat de standurile culinare, de unde nu au lipsit tradiționalii cârnați de Pleșcoi și mititeii.
Pe lângă divertisment, avem parte, la Buzău, de trei zile de istorie, un arc peste timp și peste Prut. Sunt alături de noi meșteri populari care aduc tradițiile din Basarabia, demonstrând încă o dată că avem aceeași cultură și aceeași limbă. Copiii din Buzău au parte de o lecție de istorie, începând cu formarea poporului român. Mă refer la demonstrațiile susținute de trupele de reconstituire istorică, așa cum sunt Gărzile de la Alba Iulia, a declarat președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu.
Pe parcursul festivalului, autoritățile au asigurat transportul între Buzău și Sărata Monteoru, punând la dispoziția publicului, gratuit, autobuze etajate.
Cristian IONESCU
Festivalul Internațional al Aforismului, Tecuci, 2023
Vasile GHICA, de vorbă cu François RASTIER, alias François VAUCLUSE
Aforismul, Abecedarul vieții?
V.G.: Vă rugăm să definiți aforismul, această minusculă, dar fascinantă specie literară.
Fr.V.: Moștenitoare a proverbelor, precedând scrierea, antica sentință se dorea sapiențială. De la Gândirile lui Adrian până la Adagiurile lui Erasm, așa fu, și moraliștii epocii clasice le luară drept modele. Însă o antică formă scurtă, epigrama, avea să concureze sentința, prin umorul său adesea devastator, drept mărturie: Antologia palatină. Cei din secolul luminilor au preferat paradoxul pentru valoarea sa critică, iar Chamfort rămâne inimitabil; de altminteri, el recomanda intrarea «în stare de epigramă». Acest Witz al romanticilor germani îi conferă o aură metafizică și inițiatică, precum koanurile din budismul zen. Pe de altă parte, genul modern al fragmentului poetic și filozofic, și el cultivat de către Romanticii de la Iena, va deschide odată cu poezia în proză un nou câmp de exploatare aforismului. Acesta din urmă va găsi astfel o nouă formă de împlinire cu René Char. O gândire adesea enigmatică, care se recomanda din Heraclit, însă acest autor nu scria fragmente, singure doar fragmentele poemului său parvenindu-ne. Și aici, o deplasare majoră: cuvântarea spirituală devine enigmă a lumii și siderare.
V.G.: Este știut că el are tradiții milenare. În unele epoci, a cunoscut chiar o popularitate remarcabilă. Puteți să citați nume celebre din literatura universală, dar și din cea română, care să susțină această apreciere?
Fr.V.: Literatura universală, rețin cu atât mai mult această formulare a dumneavoastră cu cât aforismul nu se pierde nici în circumstanțe, nici în bla-blaul cotidian al detaliilor vreunei comunicări. Dimpotrivă, el trebuie să tindă către universalul concret. Dintr-un modest panteon personal, aș cita Xenofan, Martial pentru epigramă. Pascal și într-un sens opus Chamfort, ocazional Vauvenargues. Jules Renard. Cioran abuzează de superfluități pesimiste. René Char onorează fragmentul.
Machiavel. Leopardi. Gracian, Bergamin. Ambrose Bierce. Oscar Wilde. Gibran este maestru la timpul său.
V.G.: După un recul, în perioada comunistă, aforismul românesc contemporan a revenit în forță, chiar în plan european. Italienii, francezii și sârbii au editat și au difuzat antologii cu aforisme de-ale noastre, iar mulți scriitori români au cules lauri la diverse concursuri internaționale sau au tipărit volume în limbi străine. Și totuși, există reviste și edituri importante care refuză să publice acest gen de literatură. Cum vă explicați această atitudine?
Fr.V.: Dictatura romanului și în general a formelor narative a marginalizat la fel de mult poezia precum și aforismele, de atunci înainte absente din «intrările literare». Aforismul trece drept elitist, demagogia de masă (satis)face restul.
Traducere din franceză: Creola THENAULT-BALTARETU
Notă: Francois Rastier (Sorbona, Paris) savant. Este considerat cel mai important urmaș al lui Ferdinand de Saussure, părintele Structuralismului universal.
Mónika TÓTH
Interviu
Nume
Anonima
Domiciliată
În Oraşul Literelor
Strada M numărul şase
Visez
să zbor pe aripa cuvintelor
Hobby
vânatul rimelor
Ce nu ştie lumea despre mine
îmi place să stau închisă în cutia cuvintelor.
Destinaţia preferată de vacanţă?
Insula Cuvintelor cu Vasile
Filmul preferat?
Naşterea Cuvintelor
Bunul cel mai de preț?
Cuvântul
sportul preferat?
Tenis de cuvinte
Care este anotimpul preferat?
Toamna cuvintelor
Parfumul preferat?
Cel al cuvintelor exotice.
Prăjitura preferată?
Tartă de cuvinte acrişoare
Care este produsul cosmetic de care nu te desparţi niciodată ?
Creme de cuvinte.
Când erai mică ce doreai să devii?
Culegătoare de cuvinte
Sorin BURLACU
De la biblioteca de altădată
la aburii conjuncţiei galaxiei Gutenberg cu internetul de azi
– Prin cenuşa imperiului cărţilor –
Celebră, lungă, apreciată şi folosită de mulţi, când au vrut să-şi impresioneze auditoriul, rămâne istoria cărţii şi a apariţiei bibliotecilor în lume. Chiar dacă azi, când luminile galaxiei Gutenberg sunt uşor (sau mai mult) aburite de conjuncţia dintre Internet şi elevii de azi, starea lecturii în general şi a bibliotecilor în particular este ,,bântuită de indolenţă şi puţin respect, în folosul educaţiei lumii. Cel puţin, la noi în ţară, unde istoria acestui domeniu este veche şi plină de contribuţii la spiritualitatea românească, soarta bibliotecilor rămâne în urma unor conducători de unităţi administrativ teritoriale extrem de limitaţi în a recunoaşte nevoia unei astfel de instituţii în localităţile pe care le conduc. Ai zice că se conduc după ideea prin care ,,se chinuie să ţină populaţia fără prea multă carte, pentru că educaţia multă duce la idei multe şi înţelegerea lucrurilor şi mai multă.
Dar, să dăm câteva exemple, care au rămas în amintirea nevoii de carte şi pe care istoria şi unii reprezentanţi de seamă ai literaturii le-au strecurat în operele lor.
Într-un memoriu asupra Eteriei, compus la Mănăstirea Neamţului, pe la 1855, Andronic Badenschi, ca voluntar, făcea un elogiu al bibliotecii care, la momente de cumpănă, oferea o ieşire, o scăpare, mai precis. El ne spune că Eteriştii (greci şi sârbi), blocaţi de turci între zidurile mănăstirii Secu, rezistă 13 zile doar cu brânză şi vin, fără a ajunge la un consens, ,,că dacă zicea sârbii să deschiză porţile şi să fugă noaptea prin ploaie şi prin întunericul ce era încă nu se vedea nici degetul, grecii zicea: ce să mai aştepte până mâine. Şi căra de cu seară vin cu ciuberile şi îmbătându-se, iarăşi zăcea până mâine. Apoi unii cunoscând că cu beţia nu pot scăpa cu viaţa de acolo, au făcut o bortă în vivlioteca pe sub biserica sfântului Nicolae şi au fugit în două rânduri câte vreo 15 şi 20. (Din ,,Izvoare narative interne privind revoluţia de 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. ,,Scrisul Românesc, 1987, p. 197).
Pe lângă slujitorii lui Alexandru Ipsilanti, care au murit fie eroic şi beţi, fie s-au salvat prin bibliotecă, alţii, care sufereau alte silnicii, dar nu se grăbeau, cum ne spune Ştefan Fănuţă în ,,Jalnica cântare a lui Zilot s-au dedat la barbarii culturale:
,,Vivliotecile mănăstirilor şi ale boerilor şi cărţile bisericeşti le rumpea şi le risipia, ca lucruri netrebnice şi alte multe răotăţi nepomenite făcea, care, de s-ar scrie toate, ar trebuie fieştecare lăcuitor dintre aceste două ţări, scriind în parte ale lui pătimiri, să umple testele de hârtie şi aşa s-ar putea face o vivliotecă întreagă.
Dacă ne amintim ce vedeau latinii în bibliotecă, ca loc al miracolelor (,,Aici morţii trăiesc, aici munţii vorbesc) şi apoi, pe la 1600, cum chelăreasa lui Don Quijote zicea dimpotrivă: ,,Fir-ar ale dracului de terfeloage, şi aveale-ar în grijă flăcările iadului, c-au dus de râpă minţile celui mai deştept om din Mancha. Tot din aceeaşi perioadă, scutierul Sancho Panza era mai împăciuitor: ,,Un cavaler rătăcitor e ceva care din două una: ori iese ciomăgit ori iese împărăţit.
Oricare ar fi părerile personajelor amintite, Cavalerul Tristei Figuri rătăceşte şi azi imperial şi este extrem de bine primit în toate bibliotecile lumii.
Scriitoarea Gabriela Adameşteanu, în romanul său ,,Dimineaţa pierdută, apărut în 1984, şi-a inventat o mahalagioaică, Vica, din Bucureşti, ce reitera supărarea acesteia şi îngrijorarea unei slujnice spaniole: ,, …cu nasu-n carte şi cu gărgăunii la cap! Că şi asta e zminteală, să tot stai cu nasu-n carte! Păi dintr-asta nu mai scapi cu mintea-ntreagă!.
Şi Ion Caraion, scriitorul nostru buzoian arestat şi cenzurat şi de multe ori uitat, ne-a amintit de o dramă a bibliotecilor şi a celor ,,trataţi de acestea şi nota în poemele de exil: ,,fericiţi cei care pot fi îmblânziţi cu cărţi (din volumul ,,Apa de apoi, Ed. ,,Cartea Românească, 1991).
Pe lângă aceste perle pe care literatura le-a memorat şi biblioteca cu ale sale cărţi le-a arătat generaţiilor (şi sunt multe încă nescoase la lumină), trebuie să cunoaştem că pentru a fi eficientă o bibliotecă azi operează cu date statistice. Aceste date sunt necesare în cunoaşterea eficienţei instituţiei, a acţiunilor ei, a modului în care autorităţile o finanţează, a populaţiei, pe vârste, ce o vizitează permanent sau pe perioade, a domeniilor şi titlurilor care sunt mai cerute şi a altor documente şi servicii ce le poate pune la dispoziţia publicului.
Astăzi, pe lângă bibliotecile clasice, cu mii de volume în diverse ediţii, înşirate pe rafturi, puse pe domenii, autori sau specializări, se forţează tot mai mult apariţia şi dezvoltarea bibliotecilor cu conţinut digital, unde filmele, online-ul şi e-book-urile ţin loc de cartea tradiţională. Până la schimbarea balanţei în favoarea ultimei variante, trebuie să remarcăm câteva lucruri deloc îmbucurătoare:
În 2017 mai erau în România 9594 biblioteci publice şi private, naţionale, judeţene, orăşeneşti, comunale, specializate sau şcolare (conform Institutului Naţional de Statistică);
În 1990 aveam un număr de 16665 de biblioteci, în scădere azi cu peste 42%;
Cele mai multe biblioteci sunt în judeţul Iaşi, al doilea după numărul de biblioteci este Argeşul cu 376, urmat de Bacău cu 358, Prahova cu 348, cele mai puţine fiind în Ilfov, cu 101 instituţii;
Dacă în 2000, erau 6 milioane de cititori, până în 2017 mai erau doar 3,23 milioane, o reducere de peste 46% şi de aici să ne gândim la cifrele de azi, care sunt tot în scădere;
La împrumutul de carte, în anul 2000 se împrumutau 77.647.691 volume, iar în 2017 numărul a scăzut la jumătate, adică 35.802.972 volume;
La Buzău, datele statistice ne plasează pe locul 17 la nivel naţional, cu 241 biblioteci şi 69220 cititori activi (în anul 2017).
Între timp, numărul bibliotecilor publice din judeţ a scăzut din ,,grija celor care le au în grijă. Şi când te gândeşti că, în ultimul ungher al speranţei, la care mai mizează mulţi, se află o intrare şi o salvare a naţiei, prin bibliotecă, şi n-ar fi trebuit ,,să se facă atâţia ,,doctori, fără carte!
Fapte culturale
Vineri, 21 iulie 2023, Biblioteca Județeană V. Voiculescu din Buzău a găzduit o dublă lansare de carte: Pleoapele amurgului, de Elena Radu, și Cântecul cucutei, de Nicolae Gâlmeanu.
Ambii scriitori, membri cu vechime în USR, au fost generos recenzați de personalități culturale buzoiene, dar și de invitați din afara județului. Prozatorul Titi Damian, un împătimit cititor de literatură contemporană, s-a referit pe larg la simbolurile cuprinse în recentul volum al lui Nicolae Gâlmeanu, descifrând textele poetice în cheie social-religioasă, în timp ce Dan Ionel Dinu, referindu-se la romanul Elenei Radu, s-a înscris într-un registru liric, în măsură să incite la lectură.
Carte străină
Tudor CICU
Un veac de singurătate: Gabriel Garcia Márquez
Motto:
Nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ (Gabriel Garcia Marquez)
Gabriel Garcia Márquez s-a născut la 6 martie 1927, în Aracataca un sătuc situat în munții Columbiei. La vremea apariției s-a spus că Un veac de singurătate este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire. Gabriel Garcia Marquez a creat o lume în care a comprimat cam tot ceea ce a trăit omenirea de-a lungul timpului, de la facerea ei și până azi: războaie, crime, trădări, înscrisuri în piatră și hârtie pentru memorie și neuitare, dragostea (uneori în forme magice, alteori în ipostaze grotești), lăcomie, vise mărețe, multă încăpățânare umană, dar și derută. Un realism magic de la început până la sfârșit e acest roman total al literaturii latino-americane. Este o carte admirabilă pe care de fiecare dată o vei citi cu o plăcere și uimire că a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, şi vei găsi noi şi noi răspunsuri la multe ecuații puse de atâtea minți universale de-a lungul unor vieți. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la nașterea omului și până la moartea sa, al fascinației vieții cum este lumea de astăzi. Romanul este o alegorie a omenirii care nu îşi poate depăşi condiția de a ieși din tărâmul binelui și răului și proiectează evenimentele, care se succed firesc, într-o parabolă a reeditării experienței omenirii așa cum o face și Cartea Facerii. Evenimentele ce i se vor derula cititorului sub ochi, prezintă viața lui Josѐ Arcadio Buendia, acțiunile sale îndrăznețe, temperate de prudența soției (Ursula), viața fiilor, nepoților şi a atâtor strănepoți, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor pline de: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaştere. Planul profund al semnificațiilor ne duce cu gândul la un univers închis, care se autodistruge, prin izolare, prin neputința depăşirii unor crize şi a unor mentalități, ca o profeție a acestui genial autor despre lumea de azi. Chiar numele familiei celui care își lasă amprenta pe această lume imaginară a romanului este o metaforă: ,,buenos’’şi ,,dia’’ însemnând ,,zi bună’’, ceea ce nu corespunde și destinului la toate aceste personaje. Ca o trăsătură generală: este și un roman istoric ce împleteşte realul cu magicul, un roman universal, psihologic, sociologic, filosofic, etc… Autorul a reuşit în roman să cuprindă toate aspectele complexe ale istoriei unui sat imaginar (numit Macondo – de ,,o rezonanță supranaturală”, pentru că îi apare în vis lui Buendia, ca un oraş din oglinzi), dar poate fi și geneza unei ţări, ale unui continent chiar şi a lumii planetare. Singurătatea, e trăsătura care îmbină toate aspectele vieții descrise în familia lui Josѐ Arcadio Buendia căsătorit cu Ursula. Un magism realist domină această lume descrisă ca într-o frescă a lumii noastre: speranţa care nu mai există, paradisul oamenilor, apocalipsa calamităților naturale și a războaielor, moartea, în cel mai fericit caz, sau iadul, profeția omului, etc… Profeţia lui García Márquez este profeţia unei viitoare lumi conduse de tehnologie, care și sfârșește prin invențiile și tehnologia (pare cunoscut, nu?) pe care le aduc toate acestea. Firul epic (deși romanul nu se axează pe nararea unor acțiuni principale) este descrierea istoriei familiei Buendía, familia care a și fondat satul Macondo. De-a lungul ei istoria acestei familii se împleteşte cu evoluţia satului, familia suferind calamităţi suportate de toți: secetă, ploaie, insomnie, invazii de fluturi, furtuni de praf, războaie, etc. Puterea de imaginație cu care autorul a creat fresca unei lumi de la începuturile ei și până la pieirea acesteia, au făcut ca Un veac de singurătate să devină una dintre capodoperele mondiale ale genului epic. Este uimitoare lumea imaginară creată de Gabriel Garcia Marquez. Acțiunea, derulată pe o perioadă de peste o sută de ani, se petrece, în întregime, într-o așezare numită Macondo. La începutul romanului Macondo era alcătuit doar din câteva case, pentru ca în decursul anului să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței familiei Buendia. Membrii ei sunt primii locatari și întemeietori ai acestui orășel care se prefigurează. Axul în jurul căruia se rotesc mai toate personajele romanului este Ursula, mama care conduce gospodăria. Este personajul prin ochii căruia vedem felul în care se transformă soțul, copii, nepoții și strănepoții după ce trec prin nenumărate întâmplări. Are și darul profeției, așa cum fiul ei Aureliano o avea pe cel al prevederii lucrurilor ce se și vor întâmpla în clipa premergătoare viziunii sale. Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârșește încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată. Ursula se ghidează în viață după vorbele bătrânilor, folosește leacurile transmise de aceștia, leacuri ce o ajută să supraviețuiască peste o sută de ani. Tot ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le va învăța cum să întrețină gospodăria și le va dezvălui fetelor acele secrete ale leacurilor din străbuni, leacuri și taine ale lucrurilor care ar putea să vindece și cele mai cumplite boli. Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera-ghicitoarea, Rebeca – mâncătoarea de pământ, Remedios, Amaranta, se lasă stăpânite de simțuri, sunt pasionate fie în iubire, fie în ura lor. Poate numai Fernanda reușește să păstreze într-un fel tradițiile în casa copleșită de apocalipsa ce planează asupra membrilor familiei și a prietenilor care tot pleacă și se întorc, mereu mai mulți și tulburători. Trecerea periodică a unor țigani conduși de Melchiade aduce noutățile din lume: o bară magnetică, o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător, un alambic pentru a face aur, sau hărți misterioase. Melchiade se întoarce din lumea morţilor deoarece era apăsat de singurătate, atât de mult este marcat sufletul de singurătate. Aduce multe pergamente de cercetat pentru generațiile care vin sub acoperișul casei Buendia. Doar lui Aureliano, unul dintre strănepoți, încep să i se dezvăluie dezlegările definitive ale enigmelor lui Melchiade și văzu epigraful de pe pergamentul perfect rânduit în timpul și în spațiul oamenilor: Primul din spiță este legat de un copac și furnicile încep să se înfrupte din ultimul. De fiecare data Josѐ Arcadio Buendia (primul din spiță, tatăl) e cuprins de febra noului, are planuri și se închide în camera lui, lucrând cu tenacitate si meticulozitate până reușește să realizeze ceea ce își pune în gând. Din puternicul Josѐ Arcadio Buendia, cu timpul, se transformă într-un om ajuns în pragul nebuniei, menținut legat cu funii de un copac, afară, sub un cort. Dintre bărbații familiei, al doilea, Aureliano are o traiectorie fantastică, devine un luptător curajos și apreciat, va fi desemnat erou național, e aclamat și urmat pretutindeni. După moartea sa, în casa Buendia nu mai era loc pentru petreceri. Se vorbea în șoaptă, se mânca în tăcere, se spunea rugăciuni de trei ori pe zi. Viața satului se schimbă în urma evenimentelor majore, se introduce calea ferată… prefigurând destinul unei viitoare lumi conduse de tehnologie. Personajele masculine sunt caracterizate de o rutină obsesivă. Sunt plini de energie și inteligență, resorturi ce le generează sete pentru proiecte ambițioase sau sexualitate pasională. Viețile lor sunt dominate de o violență irațională. Personajele feminine sunt ancorate în realitatea de zi cu zi, dar sunt la fel de obsesive ca și bărbații. Doar Amaranta Ursula persista în credința că va putea salva acest sat marcat de nenorocire. Povestea satului Macondo și a familiei Buendía constituie o saga și o alegorie socială și politică, o alegorie a condiției umane, a istoriei omenirii. O asemănăm cu Cartea Facerii din Biblie, fiindcă atmosfera anilor de după întemeierea localității evocă paradisul pământesc al primilor oameni descriși în Vechiul Testament. Autorul crede că o nouă viață pe Pământ, după distrugerea ce va urma, va fi pe vecie de nerepetat, căci semințiilor osândite la un veac de singurătate nu le este dată o a doua șansă pe pământ. Iar atunci când prezicerea că din relaţiile incestuoase se vor naşte copii cu coadă se împlineşte, în finalul romanului, atunci se încheie şi povestea familiei Buendia, fiindcă neamurilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu li se mai dă o a doua şansă pe pământ. Dragostea, așa cum apare ea în roman, reală ori magică, ar putea fi singura cale de salvare a umanității, sugerează autorul columbian. Mai mult de atât, autorul e magicianul care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze. Poate de aici și acest realism magic atribuit romanului. Dar despre acest genial columbian nu poţi fi niciodată sigur dacă ceea ce îşi aminteşte în toată această saga a unui sat și a unei familii s-a întâmplat cu adevărat sau nu e decât ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu s-a petrecut decât la el în cap. Ce poveste fără egal! Un veac de singurătate este o poveste parcă desprinsă din Vechiul Testament despre viață și moarte, iar sfârşitul satului Macondo este (metaforic gândit, chiar apocaliptic) sfârşitul acestei lumii care alunecă, odată cu interesul pentru tehnologie, către desfrâu, păcat, incest și nebunia inteligenței artificiale. La vremea apariției, în Columbia, cartea a fost declarată a doua carte ca importanţă în limba spaniolă după Don Quijote de la Mancha de Cervantes, iar titlul sugerează o metaforă profundă care îți lansează provocarea altei întrebări cioraniene: Ce poate fi mai devastator unui suflet pur, în lume, decât singurătatea, acest clește al inimii ce are ca punct terminus moartea? Merită efortul de a o procura din biblioteci și a o reciti. O spun cu mâna pe inimă.
