Fărădelegea lui Călin – Zâdul ciril
Bizar…. Doar două articole liliputane în ,,ditai” secțiunea….
Prima într-o serie de trei. Prea mărunțite…. Împrumuturi bivalente: de folosință și de consumație. Parcă nu tot aia ar fi. Iei o valoare de la cineva și o restitui cu adaos. (Art. 2144)
Parcurgându-l și pe de-a-ntregul, constați că Art. 2145 nu are nimic în comun cu tipul de încadrare legislativă secțională. Nici nu există anterior măcar o aluzie la existența unui bun – obiect, sumă de bani… -, de aceea pe nepusă masă acesta face obiectul unei divagații fără acoperire în particularitate. Că bun, că la beneficiar, că promitent și refuz la semnarea contractului, că o parte lezată ar cere instanței o hotărâre-act ce ține loc de contract, că să fie în ton cu legea și musai îndeplinite cerințele pentru validitate. Ca nuca-n perete.
Și ne facem vânt la o nouă dezbatere tematică. Comodatul. Sau împrumutul de folosință. Imobilele cu greu ,,fac față” restituirii implicate în definire. Le eliberezi, le părăsești, renunți la a le mai folosi. Restituirea părându-mi-se în general ca un schimb de obiecte de la o persoană la alta. Ceva de genul a fost adus, i s-a predat în mână celuilalt, a fost luat și dus unde i s-a năzărit deținătorului de moment. Pentru cele mobile neavând nicio obiecție. Operațiunea este însă gratuită, cerându-se doar înapoierea după o perioadă stabilită între părți. (Art. 2146)
Tevatură textuală fără suport. Mai nimerit era ca odată cu comodatarul să i se facă loc și comodantului. (Art. 2147)
Și și mai și s-ar fi încadrat toate cele despre bunul împrumutat la secțiunea arondată cu mult mai înainte. S-au mai scris reguli despre pază și conservare, despre diligență, despre limitele contractuale ale uzului, despre limitele cedării uzului și necesitatea aprobării de către persoana care a remis bunul. Era suficientă o trimitere analogică. (Art. 2148)
Deși sunt imprecis în a-mi aduce aminte exact multe informații, nici aceasta despre răspunderea pentru folosința unui bun, repetată în formă similară la Art. 2149, nu constituie o noutate. Se strică în timpul folosirii cu scopul declarat contractual, se derobă de vină comodatarul. La fel și invers. Depășirea cadrului contractual, timp și scop, forță majoră, incumbă comodatarului răspundere, doar dacă forța majoră în mod obișnuit nu ar fi produs pagube bunului.
S-a mers un pic cam departe cu logica și cu posibilitatea de a dovedi contrariul. Ce stipulează Art. 2150: că bunul împrumutat (în sfârșit două vorbe ce se identifică licit cu comodatul) devine imputabil (în parte etc.) la stricăciunile cauzate de forța majoră, dacă putea fi salvat cu ajutorul unui bun propriu. Adicălea strică pe-al tău sau și pe-al tău ca să supraviețuiască al altuia. Tot tu păgubit. Dar nu dator. Bun de plată ești și dacă se dovedește că l-ai ferit de rele pe-al tău și a pierit al celuilalt. Cum opinam și-n trecut: e o măsură inechitabilă, fără drept de ameliorare.
Dacă așa s-a angajat, să plătească pentru a folosi bunul. Ce mă nemulțumește este formularea imperativă, izolarea Al. 1 de al doilea, ar da impresia inexistenței variantei opuse, a suportării cheltuielilor de către comodant. Deși Al. 2 prevede rambursarea unor cheltuieli cu bunul din afara contractului, tot mi se pare incorect să postulezi cheltuielile strict pe comodatar. Situația Al. 2 include și înștiințarea prealabilă cu acord (,,… nu s-a opus efectuării lor…”) și urgența și neînștiințarea în timp util. (Art. 2151)
