Spații culturale nr. 89 (3)

Miruna MUREȘANU

privesc cum vânzătorul meu de iluzii

se poticnește înspre ziua de mâine
strângând de pe un câmp al dezastrului rămășițele zilei de ieri

fără să-mi spună despre asta nimic

cu ochi de întuneric extrem de adânci
lumina pare că-și pierde podoabele între pietre și stânci

crescute din chiar trupul greu al genunii

unde oștile nopții se aruncă pe rând
printr-un Graal misterios de hârtie

înclinând parcă linia destinului meu într-un mod extrem de (ne)sigur

spre o ultimă literă a unui alfabet dispărut
prin nepăsarea profană a timpului

care sub o cămașă sticloasă de vânt
se ascunde întotdeauna de mine

irosindu-se în vatra unui extaz incolor și străin

eu încerc să înclin încă balanța spre mine doar prin iubire
brodând împrejurul cu veghea statornică
a unui miros cenușiu de hârtie

printr-o tăcere încărcată de sens
să mă-ntâlnesc prin Dumnezeu din nou cu mine

fiind cum o palidă bătaie de vânt
lumina îmi dă în vremea din urmă mult de gândit

ținându-mi peste vreme duhul ostatic
moartea pare o armură a ei vinovată

fluturând la o fereastră din vatra memoriei
printr-un extaz deloc carnal o cunună de spini

timpul calcă pe urmele lumii cuminte

aducându-i aminte de cămașa-nsângerată a iluziei
pe care ea a schimbat-o cândva cu nimicul

care se-ntinde acum cum o linie a destinului
sub cerul afin de la capătul cerului

unde bolnav Dumnezeu nu (mai) spune nimic
neîmpăcat în final cu absența

printre miresme copleșitoare și aspre de crin

Ion Fercu în dialog cu Marius Manta

M.M.: – Mă bucur pentru răspunsurile dumneavoastră care îngăduie aproape de fiecare dată și o doză importantă de subiectivitate. În general, nu îmi plac oamenii care fac impresia că vor fi avut puterea de a pătrunde sensul tuturor lucrurilor, care au judecăți descarnate, mimând cu mai multă sau mai puțină pricepere suficiența. Drept pentru care, încercând să descopăr și alte puncte tangente în spatele acestor dezvăluiri de suflet, haideți să urcăm iarăși către planul general și să ne oprim asupra unei chestiuni iar și iar dezbătute: ce legături se pot stabili între morală și creația artistică? Cine și în ce condiții își poate manifesta întâietatea?

I.F: – O nouă întrebare zămislită, parcă, din piscuri și prăpăstii, din incertitudini care vor rămâne mereu flămânde de cunoaștere! Uneori, când privesc la asocierea firească dintre morală și creație (nu doar artistică) văd un câmp de dispută dintre apă și foc. Alteori, acest ,,cuplu mă trimite către frăția de cruce investită cu virtuți etice de către Alecsandri (,,Frați de cruce se prindea/ Și-mpreună voinicea) sau către cea eminesciană (,,… și-om lega frăție de cruce pe cât om fi și-om mai trăi). În creație văd însă mereu ,,zbuciumul dureros al moralității (Eliade). Când Woodrow Wilson îmi spune că nu trebuie să uităm că ,,Tatăl nostru începe cu o cerere de pâine zilnică, fiind, din acest motiv, dificil să-L lauzi mereu pe Domnul și să-ți iubești aproapele pe stomacul gol, mă gândesc la suferințele moralei. Poate lecui creația, singurul surâs al trage¬diei noastre (Blaga), vânătăile pe care ea le provoacă uneori moralei? Morală, moralitate… Hegel complică și metafizic viața ecuației creație-morală, sugerându-mi că morala generează uneori gânduri triste. La auzul acestui cuvânt, copilului i se pare că vede profesori înarmați cu tije, o tânără își imaginează bărbați geloși care amenință cu fierberea în cazanelor iadului, un om cinstit își amintește o multitudine de intriganți și criminali pentru care morala a servit ca o mască tot timpul. Kant – apropo de ,,cine și în ce condiții își poate manifesta întâietatea? – încearcă să restabilească echilibrul: ,,Două lucruri umplu întotdeauna sufletul cu surpriză și uimire din ce în ce mai puternice, cu atât mai des și mai mult reflectăm asupra lor – cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine (,,Critica rațiunii practice, București, Editura Științifică, 1972, p. 252), dar cine poate lua dreptul la ființare, și în acest caz, echilibrului instabil, fragil, prezent și în ecuațiile fizicienilor mai noi? În ,,Genealogia moralei, Nietzsche sfarmă echilibrul cuminte peste care fusese aruncat, până la el, un fel de vrajă a unei liniști suverane: trebuie să ne ghidăm după propriul nostru sistem de valori, nu după cel impus de societate, pentru că o virtute trebuie să fie propria noastră descoperire. Aud mereu vocea lui Einstein, care mărturisește: ,,Dacă aș fi știut că germanii nu vor reuși să producă bomba atomică, nu aș fi ridicat niciun deget niciodată. Și pe cea a lui Kalașnikov: ,,Mă tot întorc la o întrebare. Dacă arma mea a luat atâtea vieți, se poate ca eu… un credincios ortodox, să fiu de vină pentru aceste morți, chiar dacă sunt inamicii mei? Uneori, prietena noastră comună, Carmen Mihalache, îmi strecoară câte o ironie elevată, întrucât îi ofer prea multe răspunsuri prin limbajul… emoticon. Are un aliat chiar și în creatorul acestuia, Scott Fahlman, care mărturisește că se simte, câteodată, aidoma doctorului Frankenstein, întrucât, zice el, creatura mea a început ca benignă, dar a dispărut în locuri pe care nu le aprob. În fața unor asemenea dileme morale, simt din nou presiunea ,,zbuciumului dureros al moralității (Eliade) în actul creației.
Richard Chamberlain, celebrul actor din ,,Pasărea Spin, și-a dezvăluit, spre bătrânețe, orientarea homosexuală, recunoscând că i-a fost foarte greu să ascundă această opțiune, într-o vreme în care aceasta era ,,cel mai rău lucru posibil. Dacă ar fi făcut această mărturisire imediat după apariția filmului, totul ar fi devenit o catastrofă morală și financiară. Conflictul morală-creație l-a răvășit zeci de ani. Federico Garcia Lorca, Yukio Mishima, Marcel Proust, Oscar Wilde au fost homosexuali. Au dinamitat morala vremurilor lor. Oscar Wilde a șocat epoca victoriană cu orientarea sa. Timp de vreo doi ani a fost închis în temnița din Reading. Eliberat, a scris poemul ,,Balada închisorii din Reading. În 2014, pușcăria, devenită faimoasă prin prezența lui Oscar Wilde în istoria sa, a fost scoasă de guvern la licitație, pentru a-și consolida bugetul. Încă n-a fost vândută, deși au fost avansate sume fabuloase. Artiștii vor să păstreze închisoarea ca… monument al artei. Aventurile moralei în imperiul creației sunt dintre cele mai palpitante.
Tot alergând să aflu ce tensiuni mai există între creația artistică și morală, ascult și șoapta aceea celebră din ,,Cugetări, a lui Pascal: ,,Ce este adevărat pe o parte a Pirineilor nu este adevărat pe cealaltă. Înaintea sa, Montaigne scrisese: ,,Fiecare numește barbar ceea ce nu se află în obiceiurile sale. Putem lipi și de corpul moralei aceste aprecieri? Când Nietzsche ne spunea că adevărul este, între altele, ,,o multitudine instabilă de metafore, de metonimii, de antropomorfisme, nu mă pot gândi și la o posibilă definiție a moralei, accesând aceste sensuri? Nietzsche îmi mai spune, în ,,Dincolo de bine și de rău (București, Editura Humanitas, 1992, p. 10), că falsitatea unei judecăți nu constituie încă o obiecție împotriva acesteia. Problema, zice el, ,,este aceea de a afla în ce măsură poate această judecată să favorizeze, să întrețină viața, să conserve și chiar să amelioreze specia; iar noi suntem principial înclinați să afirmăm că judecățile cele mai false (dintre care fac parte judecățile sintetice a priori) sunt pentru noi cele mai indispensabile. Morala n-ar putea fi percepută într-un asemenea registru dinamitard? Să nu uităm că Nietzsche ne spunea că în spatele idealurilor morale se ascunde de obicei o poveste josnică, de nespus, ale cărei protagoniste sunt ,,violența, minciuna, calomnia și nedreptatea, morala fiind, astfel, ,,la fel de «imorală» ca toate celelalte lucruri de pe fața pământului. Pudenda origo. Originile ei miros urât…
Ce mă fac însă atunci când noul meu prieten, Nietzsche, care nu este străin nici de creația artistică, este acuzat de favorizarea apariției și menținerii nazismului, fiind perceput de către unii ca purtătorul de cuvânt al unei morale de-a dreptul reprobabile? În timpul Primului Război Mondial, se știe, din ranițele soldaților germani nu lipsea ,,Așa grăit-a Zarathustra. Tot în acea raniță se găsea și ,,Evanghelia după Ioan. Cu umor englezesc, ,,Enciclopedia Universală Britannica (București, Editura Litera, 2010, p. 45) consemnează: ,,E greu de spus care autor a avut mai mult de pierdut din cauza aceasta. Dar noi avem știință despre avertismentul lui Nietzsche, cel care a avut premoniția trădării sale (și) de către sora sa, Elisabeth Förster-Nietzsche, manipulată de ticăloșii naziști, cea care i-a răstălmăcit opera: ,,Îmi cunosc soarta. Cândva, numelui meu i se va asocia amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde coliziuni de conștiințe. Nietzsche n-a avut însă apucături naziste. În ,,Omenesc, prea omenesc II , secțiunea 137, el scrie: ,,Cei mai răi cititori sunt aceia care se comportă ca niște soldați prădători: înșfacă unele lucruri de care pot avea nevoie, spurcă și încurcă restul și blasfemiază totul.
Ce mă fac și atunci când mă uit din nou către întrebare și constat că alți prieteni de-ai mei îmi pun alte crose la patină? Unii au fost interziși, în numele moralei, chiar și pe vremea în care deveniseră celebri. Li s-au pus în cârcă atâtea acuzații, încât ,,Amantul doamnei Chatterley, ,,Femei îndrăgostite și ,,Fecioara, romanele lui D. H. Lawrence, au fost considerate obscene, imorale. Până în 1960, în Anglia au fost interzise. Vladimir Nabokov, care nu-mi este prea drag întrucât nu și-a mobilizat resursele pentru a-l înțelege fericit pe Dostoievski, a încercat, fără succes, să publice ,,Lolita în SUA. A fost publicat în Franța, interzis în Marea Britanie, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Argentina. Vameșii britanici confiscau toate copiile ,,Lolitei. Stanley Kubrick a trimis romanul în istoria cinematografiei, critica literară de astăzi îl aplaudă. ,,Harry Potter se mândrește cu faptul că a fost cea mai interzisă carte din SUA. Cartea semnată de J.K. Rowling a fost interzisă în școlile private din Emiratele Arabe Unite, trimisă la zid în Iran. Adolescenții și puștimea, mai ales, o adoră. Romanul lui Salman Rushdie, ,,Versetele satanice, a fost interzis în treisprezece țări, a dinamitat relațiile diplomatice dintre Iran și alte state. Romancierul s-a ales cu un exil, o condamnare la moarte, cu un premiu uriaș pus pe capul său și cu o tentativă de asasinat, dar și cu onoruri literare importante. Explorând teme raportate la mortalitate, traume și violențe ale războiului, dar și la homosexuali, ca victime ale prejudecăților naziste, ,,Abatorul cinci, cartea lui de Kurt Vonnegut, a cunoscut critici violente. Ca pe vremea Inchiziției, exemplare ale cărții au fost arse. Marchizul de Sade, cu opera sa ficțională de poveste în care sexualitatea libertină, incestul, pedofilia și violența sunt repere, a cunoscut vreme de 32 de ani ospitalitatea pușcăriilor. Să nu-l uit pe Gustave Flaubert. Din cauza romanului ,,Doamna Bovary, opera completă i-a fost ulterior interzisă în Franța, pentru o perioadă, Flaubert fiind acuzat pentru infracțiuni împotriva decenței publice.
Mă simt ca un avocat aflat în fața unei instanțe care e pe cale de a-și potoli discursul, din cauză că s-a abătut de la subiect. Dar zic repede, încercând să evit mustrarea: ,,Onorată instanță, îngăduiți-mi o paranteză; mai am câteva vorbe de spus. Vă rog să credeți că au legătură cu această cauză a dosarului… Reprezentarea modelului cosmologic al Universului în expansiune (demonstrat de Alexander Friedmann și Georges Henri Lemaître, în baza ecuațiilor lui Einstein) o aflăm, cu vreo jumătate de secol înainte, la Eminescu. Einstein însuși recunoaște că se gândise la faptul că este o eroare reprezentarea statică a Universului. Să-l ascultăm pe Eminescu: ,,De-atunci negura eternă se desface în fășii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…/ De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit (Scrisoarea I). Amintim că știutele călătorii în timp din ,,Sărmanul Dionis și cele ale dascălului din ,,Scrisoarea I au anticipat relativitatea. Coordonatele temporale eminesciene sunt seducătoare: ,,Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă […]./ În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/ Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși. Cum planeții toți înghiață și s’azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați (ibid.). Ceea ce i se părea veridic lui Eminescu – reprezentarea simultană în poezie (o realitate paralelă realității referențiale) a două evenimente: prezența dascălului în timpul său firesc, natural și prezența lui într-un timp trecut sau viitor, exprimat prin unul imaginar – va fi confirmat de Einstein, care va demonstra faptul că această concepție nu este inadmisibilă din punct de vedere științific. Aici, poezia și știința se întâlnesc fericit. Putem vorbi, așadar, despre creație artistică și în știință. De aceea îi invitasem, mai înainte, în această dezbatere, pe Alexander Friedmann sau pe Einstein. Și tot din acest motiv, onorată instanță, îl aduc în această ecuație în care se ciondănesc uneori morala și creația artistică pe părintele fizicii cuantice, Erwin Schrödinger. L-am descoperit pe fizicianul austriac, laureat al Premiului Nobel (1933), în facultate, la cursul de ,,Teorii fundamentale ale fizicii, și, de atunci am avut credința că este unul dintre cei care au revoluționat domeniul. Abia de curând am aflat că, potrivit celor de la cotidianul irlandez ,,The Irish Times, Schrödinger ar fi fost un pedofil; prădător sexual, abuzator în serie, monstru. În jurnalele sale mărturisește că inocența fetelor se potrivea perfect cu geniul său, scrie aceeași sursă. Walter Moore, autor al biografiei Schrödinger, Life and Thought, notează că atitudinile fizicianului față de femei erau în esență cele ale unui adept al supremației bărbaților. Emigrând din Germania în care nazismul prindea cheag, a căutat locuri de muncă. Cei de la Oxford nu l-au primit. A ratat și alte căutări. A profesat un timp la Universitatea din Dublin, numai că, după ce i-au fost descoperite apucăturile de pedofil, a fost lansată, conform ,,The Irish Times, chiar și o petiție pentru a schimba denumirea unei săli de lectură care-i purta numele. Putem recunoaște contribuția majoră pe care Schrödinger a avut-o asupra științei, iar această petiție nu ignoră impactul ideilor sale asupra fizicii. Totuși, poate că este de prost gust ca un colegiu modern […] să onoreze acest bărbat, scriu petiționarii. Același cotidian irlandez, dar și revista ,,Futurism, solicită ca lui Schrödinger, caracterizat ca fiind un ticălos sadea, ar trebui să-i fie recunoscute meritele științifice, dar simultan cu denunțarea caracterului său mizerabil. Cazul nu este închis. Istoricii științei și psihologii spun că Schrödinger ar fi avut și un ,,complex Lolita, cu trimitere la romanul lui Nabokov. Ce facem cu Schrödinger? El nu poate fi aruncat din istoria fizicii. Probabil că există și studenți fizicieni care nu cunosc încă mizeriile caracterului său. Scriem, pe cursurile universitare, la capitolul fizicii cuantice, sub umbrela unui asterisc, faptul că acesta a fost un pedofil și-l lăsăm la judecata istoriei care, cu siguranță, nu va ierta niciodată crima de pedofilie? Am dus, oare, prea departe discuția despre tensiunea dintre morală și creație?
Cred că subiectul nu ar trebui abordat doar în jurul unor excepții precum Schrödinger. Există un echilibru natural care se află și în această tensiune eternă. În ,,Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet (București, Editura Humanitas, 2007), Mircea Eliade spune că pasiunea obsesivă pe care o manifestăm pentru o altă lume, care nu poate fi decât cea a imaginarului și a misterului, a creației, își are începuturile, pentru el, în foarte frageda copilărie: e vorba de așa numita întâlnire cu șopârla albastră (dragonul) și descoperirea camerei interzise, care peste ani avea să fie numită camera Sambô. Pentru Eliade, șopârla este de o frumusețe perfectă, întrucât era femelă și androgin. El trimitea și către nuanțele ascunse într-o frumu¬sețe androgină ca frumusețe masculină. Consideră șopârla ca fiind de o frumusețe androgină, întrucât era femelă și androgin, pentru că era perfectă. În ea era grație și spaimă, cruzime și zâmbet, totul (op. cit., p. 15). Andro¬ginul ar reprezenta idealul perfecțiunii, deoarece cele două sexe sunt contopite. Este o altă specie umană, o altă specie. Și acest lucru cred că e important (ibid.). Am putea visa și către o creație artistică de acest gen? Camera Sambô m-a tulburat mereu. În Noaptea de Sânziene, camera închiriată de Ștefan Viziru într-un hotel este spațiul în care acesta retrăiește o experiență din copilărie: Camera Sambô. Aceasta este locul de întâlnire al copilul de altădată, care își dorește să intre în ea, și al maturului reîntors, prin evocare, în spațiul și timpul copilăriei. Este spațiul în care ființa are puterea de a trăi în afara timpului. ,,Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambô. Am înțeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați − există un spațiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita, apoi, toată viața. Căci în Sambô simțeam că nu mai trăiesc așa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu știu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambô, am fost sigur că acolo mă aștepta Dumnezeu, și mă lua în brațe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simțit, apoi, nicăieri și niciodată, o asemenea fericire, în nicio biserică, în niciun muzeu; nicăieri și niciodată. Rămâneam, probabil, ceasuri întregi acolo, pentru că, reîntorcându-mă lângă ai mei, îi găseam agitați, neliniștiți, uneori furioși. «Unde ai fost? mă întrebau. Te căutăm de trei ceasuri…» M-am jucat, mințeam eu. Și nicio amenințare, nicio pedeapsă nu mă speria. Acceptam zâmbind toate: gândul că mă voi putea întoarce în Sambô, mă consola. Odată, venisem acolo cu câteva bomboane în buzunar. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană și am început s-o sug. Imposibil! Nu avea niciun gust. Și nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi puteam mișca limba. Nu puteam face nimic în Sambô. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu-mi era somn. Trăiam, pur și simplu, în paradis (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 73). Întrucât pentru protagonistul Ștefan Viziru transcenderea definitivă a timpului istoric rămâne o imposibilitate, el încearcă experiența unei pseudo mântuiri, printr-o evadare temporară în lectură, pictură, în acel spațiu al miracolelor: Camera Sambô. El reușește, astfel, temporar, să se sustragă evenimentelor istoriei, să obțină un sentiment de libertate față de satrapia determinismului istoric. Înfruntă, în acest mod, catastrofele istoriei lumii în care trăiește, catastrofele ființei sale. Eliade sugerează că prin creația artistică omul poate ieși din timpul istoric prin integrarea într-un alt timp, al operei de artă, un timp non-istoric, aidoma timpului mitic. Dar, mă întreb, în acest timp mitic regăsit în Camera Sambô, unde imaginarul, visarea și fantasticul eliberator sunt vedete, creația artistică se poate scutura de zgura moralei timpului istoric lăsat la ușa miraculoasei camere? Așteaptă acolo, la ușă, morala timpului real copleșită de o mare cumințenie, fără să-i sugereze nimic, pe gaura cheii, actului creator? Și dacă șoaptele moralei care așteaptă dincolo de ușă nu pot fi suprimate, își poate apropia acest timp mitic al Camerei Sambô faptul că legea morala e sfântă (inviolabilă), că omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă, așa cum ne sugerează Kant? Dacă privim în istoria reală a timpului, constatăm că pentru iudeul Vechiului Testament morala elementară este fapta în acord deplin, fără rest, cu poruncile Decalogului și cu cele 613 comandamente ale Torei. Pe axa Socrate-Platon-Aristotel, actul moral elementar începe prin cunoașterea rațională, singura care poate garanta identitatea binelui cu adevărul. La stoici, înțeleptul atinge, prin ataraxie, starea morală elementară. Pentru creștinul originar, paradigmatic, morala elementară este perfect suprapusă cu sfințenia elementară, ambele fiind derivate integral din imitarea prin credință a patimilor lui Hristos. Hobbes ne argumentează că morala elementară este sinonimul depășirii, prin contractul social, a stării de natură. La Rousseau, morala elementară este un compus adânc înrădăcinat în natura umană, prin intermediul a două valori, mila și iubirea, anterioare rațiunii. Kant insistă: morala elementară reprezintă sinonimul practicului, a tot ce este posibil în domeniul libertății, dar, să nu uităm, de cele două exigențe care nu pot fi negociate: acordul cu imperativul categoric și respectul necondiționat pentru legea morală în sine. Un discurs al creației artistice care ar putea să nu fie influențat sau determinat de hachițele moralei n-ar fi posibil, probabil, decât în Camera Sambô. Dar creatorul trăiește într-o lume reală. Întreb însă iar, altfel: ,,În Camera Sambô lipsește cu desăvârșire orice fior de morală?.
Aplaudând seducțiile mitice, mă întreb, totuși, care ar putea fi cele mai fericite strategii prin care ne-am putea propune să curățăm, cât de cât, creația artistică de zgura moralei autorului, moralei timpului? Ce atitudine avem atunci când între Operă și Autor (cu discursul său moral prezent în cotidianul supraviețuirii sale) există prăpăstii? Mai ales în această zonă am vrut să aduc raportul morală-creație artistică. Uneori, Opera ne fascinează, dar Autorul ne poate dezamăgi sau chiar dezgusta cu ființarea sa în realul doldora de capcane în care morala scâncește. Ca profesor, de pildă, ce atitudine voi avea față de elev/ student în sala de curs, atunci când va sosi vremea să vorbim despre Octavian Goga? Mă voi apleca doar spre universul poematic pe care acesta l-a zămislit sau voi aminti și despre faptul că atitudinea lui față de fascism a fost și una de fascinație, dorind să fie, aidoma lui Gabriele d’Annunzio și altor poeți care îmbrățișaseră fascismul? Voi vorbi cu mare respect despre poetul național Goga, unde morala sa cu accente patriotice impresionează, dar nu voi uita să amintesc despre derapajele sale ideologice, politice, aruncând, astfel, în jocul dezbaterii, conflictul dintre cele două atitudini morale: a scriitorului și a politicianului?
Shakespeare. Știu că-l aveți lipit de suflet; ca și mine. Dar în jurul lui există încă un roi de suspiciuni și dubii în care auzim un oarece scâncet al moralei. Nu dezvolt. Mă întreb doar de ce în testamentul său nu a menționat, ca proprietăți, și cărțile pe care le-a scris? Nu apare precizat acolo niciun volum al său, deși epoca sa avea simțul proprietății intelectuale. Enigmaticul epitaf gravat pe mormântul său – Prieten bun, de dragul lui Iisus abține-te să dezgropi praful de aici. Binecuvântat fie cel ce lasă [în tihnă] aceste pietre și blestemat fie cel ce-mi mișcă oasele – îmi cultivă și mie tot felul de semne de întrebare. Să fi fost aceasta o strategie genială de menținere a interesului eternității față de el sau o încercare de abatere a privirilor de pe posibilele umbre ale moralității Omului Shakespeare?
Nietzsche îmi spune că mila pentru cei slabi este cel mai dăunător viciu, că împiedică ,,legea evoluției, care este aceea a selecției, și că nimic nu este mai ,,nesănătos, în mijlocul modernismului nostru nesănătos, decât această milă creștină. Această certitudine a sa, argumentată cu patos, face distincția dintre morala de stăpân și cea de sclavi. Aristocratul nu acționează din milă, ci mânat de un belșug de putere, de o mare abundență a acesteia. Discursul său despre milă este fundamental pentru opera sa. Numai că, iată, în 1889, aflat în Piazza Carlo Alberto, Italia, văzând un vizitiu biciuindu-și calul, într-un impuls de milă fără margini, el îmbrățișează gâtul acelui cal, izbucnește în lacrimi și leșină din cauza suferinței pe care scena i-a produs-o. Cele două genuri de atitudini față de milă, a Creatorului de Operă și a Omului Nietzsche, nu au, ca elemente ale moralei, niciun punct de intersecție.
Când îl citești pe Cioran îi simți fragilitatea, disperarea care-l locuiește, ești parcă lovit de sentimentul că din clipă în clipă se va sinucide. Îți vine să strigi după ajutoare, să apelezi la un metafizic 112. Dar Cioran, Omul, nu prea avea în culisele ființării sale loc pentru această disperare. La 70 de ani, aflat la Paris într-o relație serioasă cu Simone Boué, se îndrăgostește nebunește de o doctorandă din Köln, Friedgard Thoma, care avea doar 35 de ani. Se întâlnesc de mai multe ori, își scriu pătimaș, erotic, aidoma unor adolescenți aflați la prima experiență de acest gen, iar la ultima lor întâlnire, când se afla pe patul de spital, dacă ascultăm glasul nemțoaicei din ,,Pentru nimic în lume, care cuprinde scrisorile dintre cei doi, Cioran i-ar fi mărturisit: ,,Am fost un mare vânător de fuste. Poți gândi că un creator ca el care spune că tot ce există îi ,,pare a fi o hrană pentru o tristețe nemăsurată, care ne sugerează că deține ,,monopolul suferinței, care vrea să-și dea ,,demisia din omenire, care a patentat ,,singurătatea cosmică și care era în același timp un hedonist, un ,,mare vânător de fuste, se va sinucide? Între acel de ,,pe culmile disperării din Operă și ,,vânătorul de fuste este o mare prăpastie. Se ciocnesc aici două perspective morale foarte diferite…
Dan Botta, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nae Ionescu, Nicolae Constantin Paulescu, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Martin Heidegger, Louis-Ferdinand Céline și mulți alții, ca actori ai literaturii sau filosofiei, rămân și în dezbaterea contemporană care este preocupată de prăpăstiile mai mici sau mai mari dintre creația și morala lor. De câțiva ani încerc să mă apropii de universul aforistic nietzschean. De multe ori, solicit consilierea unora care sunt vestiți pentru vizitele lor în acest imperiu al ghiciturii; ca Heidegger, de pildă. ,,Ființă și timp îmi amintește, prin valoare, de ,,Critica rațiunii pure a lui Kant și de ,,Fenomenologia spiritului, capodopera hegeliană. Heideggeriana ,,Metafizica lui Nietzsche este un ghid generos pentru cei care-l vizitează pe Nietzsche. Numai că, deși sunt foarte mulțumit de serviciile acestui ghid, sunt răvășit de rătăcirile ideologice ale autorului său. Îmi este foarte dificil să-l privesc pe acest creator de limbaj metafizic și de chei pentru un altfel de înțelegere a lui Nietzsche, numai ca filosof. Nu pot uita că Heidegger s-a alăturat partidului nazist, în ceremonii saturate de zvastici, că a contribuit la sprijinirea/ răspândirea ideilor naziste. Nu pot uita că Nietzsche ne-a lăsat o mare colecție de manuscrise (Nachlass), dar Elisabeth Förster-Nietzsche, sora sa, și prietenul său Heinrich Köselitz (alias Peter Gast) i-au compilat texte, i-au răstălmăcit sensuri esențiale, picurând în ele otravă nazistă. Heidegger, cu autoritatea sa academică, a sprijinit acest gest mizerabil. Îmi vine foarte greu să accept un Heidegger ,,2 în 1: filosoful cu un simț artistic rar al elaborării conceptelor și ideologul nazist. Mereu mă aflu în pielea celui care trebuie să separe neghina de grâu. Nu e prea plăcută îndeletnicirea asta. Aud și o voce care-mi șoptește insistent, invitându-mă într-un alt registru al percepției binomului morală – creație: ,,Acțiuni și planuri distincte, creația și morala se întrepătrund și se determină, fiindcă cine nu admiră creația, nu sesizează nici morala. Marin Preda pledează pentru ,,trezirea la viața morală cu ajutorul lecturilor (,,Creație și morală, București, Editura Cartea Românească, 1989, p. 416). Important este să putem decripta sensul discursului moral, să nu devenim victime ale unor mesaje purtătoare ale otravei manipulării. ,,Tolstoi este scriitorul pe care-l cred cel mai mult, pe care îl cred în totalitate. Pe Balzac, nu-l cred întotdeauna. Nu am avut de gând să polemizez cu Tolstoi. Dacă e vorba de o polemică, aceasta este cu universul lui Dostoievski, pentru că eu cred mai mult în oameni, în omenie. […] M-aș referi la Flaubert, care spunea că își tăvălește eroii în noroi, rămânând drept. Eu nu sunt rău cu personajele mele, chiar și cele mai rele, mai abjecte […], care trăiau în obscuritate morală, la sfârșit sunt reabilitate, demonstrând că în fiecare există o sămânță de umanism. Nu sunt rău, sunt obiectiv (ibid., p. 545). Tudor Vianu ne trimite un avertisment interesant: ,,Viața artistului este dominată de legea estetică, aceea a omului comun de legea morală. Nu este deci de mirare imoralismul unora din artiști, intenția lor deliberată de a nesocoti valorile etice (,,Studii de estetică, în ,,Opere, vol. 6, București, Editura Minerva, 1976, p. 325). El îl citează pe Flaubert, cel care spunea: ,,Nu stimez adânc și cu adevărat decât doi oameni, pe Rabelais și Byron, singurii care au scris cu intenția lor deliberată de a nesocoti valorile etice (ibid.). Poate fi stins conflictul dintre morală și creația artistică, dintre etic și estetic, poate fi aruncată o punte între viața comună și cea artistică? Același Tudor Vianu ne sugerează că Thomas Mann este singurul creator care a atins fericit această țintă, ,,recunoscând în creația artistică o țintă posibilă a datoriei și înlănțuind-o cu celelalte manifestări ale muncii și ale elanului omenesc către instaurarea unei ordini morale în lume (ibid., 326). Credința lu Vianu este destul de problematică. Poate oferi un singur om/ creator sensul acestei ,,ordini morale în lume? Am notat cândva, într-un jurnal, un gând al lui Soljenițîn: ,,Există în lume mai multe scale diferite de valori, dacă nu chiar foarte multe: există o scală pentru evenimente ce ne sunt foarte la îndemână și o scală pentru evenimente îndepărtate de noi; există o scală pentru vechile societăți și o scală pentru cele noi; o scală pentru întâmplările fericite și o scală pentru cele nefericite. Evident, diviziunile acestor scale nu coincid; ele ne orbesc, rănindu-ne privirile, și făcându-ne să nu mai simțim durerea ce însoțește abandonarea tuturor scalelor ce ne sunt străine, simplă nebunie și iluzie, și să judecăm îngâmfați întreaga lume după propria noastră scală. Din această interesantă perspectivă, ,,instaurarea unei noi ordini morale în lume, către care, vía Thomas Mann, Tudor Vianu ne trimite, nu poate avea decât esența unei efemerități. În marginea acestui gând, mă curtează insistent vocea lui Nietzsche, care îmi spune, în ,,Nașterea tragediei, că ,,lumea nu este justificabilă decât ca fenomen estetic. Este aruncată în aer coabitarea dintre morală și creație artistică? Am găsit prin Nietzsche, care vorbește aici doar despre estetic, estetic și numai despre estetic, răspunsul la întrebarea ,,Cine și în ce condiții își poate manifesta întâietatea: morala sau creația artistică?”. Este seducător gândul lui Nietzsche, dar Tudor Vianu ambiționează efortul de a salva coabitarea în acest binom, de a acorda moralei un status și un rol deosebite: ,,Cine crede despre creația artistului că poate să se înalțe în frivolitate, se gândește desigur la opere de mică adâncime, pentru care au fost necesare numai scăpărarea fanteziei și abilitățile talentului, nu acea concentrare a întregii personalități pe care o percepem în realizările mai de seamă (ibid., p. 71). Tema morală a vieții și creația artistică par a fi gemene, căci etica, având morala ca vedetă în arhitectura sa, se reconstruiește mereu sub presiunea firească a contemplației estetice. Când psalmistul (Psalmi, 92, 1) scrie (într-o fericită traducere…) că ,,Domnul împărtășește îmbrăcat în frumusețe, cred că sintetizează grozav, privind și către alte zări, răspunsul la acel ,,ce legături se pot stabili între morală și creația artistică?.
În ,,Estetica sa, lucrare postumă, Nikolai Hartmann aduce o nuanță încercării de a realiza alte posibile limpeziri, dar și mari învolburări, în conviețuirea dintre morală și creația artistică, argumentând credibil că valorile estetice, în general, pot aparține la tot ce este, ,,cele etice însă numai omului. Pentru filosoful german, valorile etice pot fi condiția valorilor estetice, dar nu fundarea lor. Sunt însă de privit cu rezerve critice unele dintre considerațiile sale, precum acestea: valoarea morală nu revine în valoarea estetică pe care o susține, nici ca nuanță valorică, nici ca o componentă valorică; înălțimea valorii estetice este independentă de înălțimea valorii morale pe care este fundată, dar și de ponderea non-valorilor morale; înfăptuirea (nu realizarea) valorii estetice este cu totul independentă de realizarea valorilor morale pe care este fundată. Cu ultima sa precizare, mai ales, dezacordul meu este, în multe situații, pronunțat.
Ființarea moralei, inclusiv ca actor într-o operă (literară, științifică, de artă), are avatarurile sale. Am încercat să înțeleg câte ceva din această ființare apropiindu-mă puțin și de Richard Hare (,,Filosofia morală a lui Richard M. Hare. Teorie și aplicații, București, Editura Paideia, 2006), cel care a fost și profesor de filosofie morală la Universitatea din Oxford. Cu ecouri kantiene, Hare întreabă Ce ar trebui să fac? sau Cum ar fi mai bine să acționez (într-o situație dilematică)? El insistă asupra gândului că nu există prescripții universal valabile, astfel încât responsabilitatea alegerii devine una personală. Sartre poate fi regăsit în aceeași zonă a cugetării, nu? Pentru Hare, singura certitudine în problemele etice este aceea că nimeni (și nimic), în afară de noi înșine, nu este în măsură să ne indice un anumit tip de comportament, și nici măcar o decizie particulară. Libertatea individului este însă limitată de rațiunea sa. Asumându-și responsabilitatea unei decizii, nu înseamnă că el poate face alegerea în orice mod posibil. Individul se află în fața unui paradox: libertatea primează, dar este obligat să țină seama de temeiuri raționale în deciziile pe care le ia. Există libertatea de a face ceea ce vrei, dar această libertate trebuie ,,utilizată într-un mod rațional.
Paul Mihalache (https://paulmihalache. wordpress.com/2007/11/26/hare – etica – secolului XX – prescriptivismul), un subtil hermeneut, apreciază just că ,,Hare compatibilizează libertatea cu rațiunea, atribuind judecăților morale două aspecte: prescriptibilitatea și universalizabilitatea. Primului aspect îi corespunde libertatea de decizie, iar celui de-al doilea, rațiunea. Hermeneutul, evidențiind că empatia este una dintre condițiile principiului universalizării, oferă un interesant exemplu, rămânând în registrul Hare. În sinteză, ar putea arăta astfel… Dacă, bunăoară, eu ador mirosul de insecticid, aș putea să folosesc o astfel de substanță pe post de parfum (deodorant). Conform principiului universalizării, nimic nu m-ar împiedica să afirm că ar fi bine ca toată lumea să folosească insecticid, în loc de parfum. Dar Hare ne spune că trebuie, înainte de a emite reguli generale, să ne postăm și în situația celorlalți (care sunt vizați de acea regulă). Dacă pe mine nu mă deranjează mirosul de insecticid, sau chiar îl ador, trebuie totuși să fac un exercițiu de empatie, și să înțeleg – sau, cel puțin să accept – că acest miros le face rău altora. Paul Mihalache notează că o situație mai problematică – pe care Hare nu o pune în discuție – e aceea când astfel de ciudățenii, cum ar fi insecticidul folosit ca deodorant, sunt acceptate de o mare parte a societății. Cazul manelelor, de pildă. Interzicerea manelelor ar aminti de dictatură, desigur. În același timp, mulți dintre noi suntem obligați să suportăm aceste ,,ritmuri și cuvinte absolut imbecile, pe terase, pe străzi etc. Firește, nu există o regulă generală care să prescrie ascultarea manelelor, dar ne-am aștepta de la alții să acționeze în acord cu principiul empatiei. Nu credeți că un scriitor, un om de știință, un pictor, un regizor, un om al creației, în general, ar trebui să fie locuit de asemenea semne de întrebare? Jonathan Glover (,,Domeniul și limitele argumentării morale, în volumul lui Valentin Mureșan, ,,Filosofia morală a lui Richard M. Hare. Teorie și aplicații, București, Editura Paideia, 2006, p. 611) mă aduce însă puțin cu picioarele mai apropiate de pământ: ,,Nu ajungem la viața adultă cu o minte complet lipsită de prejudecăți în ceea ce privește moralitatea. Indiferent dacă acceptăm afirmațiile lui Freud despre modul în care presiunea exercitată de relațiile familiale și de sexualitate modelează super-ego-ul, sau afirmațiile lui Marx despre rolul crucial al sistemului economic în determinarea conștiinței morale a societății, numai o persoană naivă ar putea nega influența presiunilor sociale și individuale asupra răspunsurilor morale. Răspunsurile multor oameni sunt pur și simplu rezultatul condiționărilor din copilărie sau ale concepțiilor la modă în societatea lor. Primul pas către a nu mai fi manipulat și către un punct de vedere mai autonom constă în a ne abține de la anumite răspunsuri și a reflecta.
Pare-mi-se că m-am molipsit și eu de la această sugestie – ,,…a ne abține de la anumite răspunsuri și a reflecta – și, astfel contaminat, nu (prea) am răspuns la întrebarea dumneavoastră. Era însă previzibilă atitudinea mea, având în vedere și avertismentul elevat pe care l-ați trimis încă din start: ,,În general, nu îmi plac oamenii care fac impresia că vor fi avut puterea de a pătrunde sensul tuturor lucrurilor, care au judecăți descarnate, mimând cu mai multă sau mai puțină pricepere suficiența. Am întâmpinat întrebarea dumneavoastră, dragă Marius Manta, cu mirări, am încercat să dau de înțeles că ea este atât de vie, încât nu poate fi decât alimentată cu noi interogații, cu incertitudini care să-i sporească dorul de orizonturi mereu noi. Dacă morală nu e, nimic nu e? Dacă estetic nu e, nimic nu e? Furtunile din aceste interogații ar trebui să se afle mereu, probabil, pentru cel destinat actului de creație, într-o ecuație în care stihiile ar trebui mereu potolite. Din fericire, nu există o rețetă universală pentru potolirea acestor stihii. Fiecare Creator ar trebui să aibă rețeta sa, deși mă întreb, dându-mi un bobârnac evadat din imperiul libertății: ,,Chiar ar trebui potolit elanul acestor stihii? Primenirea, necesara noastră primenire, ca umanitate, nu cumva își are etern sursa în jocul acestor stihii? Ne sugerează mereu acest gând și Nietzsche: ,,Un animal care ar putea vorbi, ar spune: «Umanitatea este o prejudecată de care măcar noi animalele nu suferim». Nu cumva dorința de potolire a unor stihii în domeniile creației este o periculoasă prejudecată? Înclin să cred că stihiile nu trebuie potolite prea mult în jocul lor. (din volumul Cuvântul și carele de foc, aflat în curs de apariție)