Spații culturale nr. 89 (2)

Cenaclul poeților din cer

Iancu GRAMA
(8 noiembrie 1933-6 ianuarie 2021)

motive pentru obrăznicie

este o ardere consecutivă și deteriorarea
care are destule hibe pe partea interioară și
deasupra noastră stăruie repetarea
sunt două panglici o eprubetă zglobie
iar impertinența caută vorbire pentru obrăznicie
un careu de ași o premiză oacheșă
și cadranele unei oale sparte care
așteaptă umplerea de către nepoții astreteii
care nu știu decât unde se află nimeni
pentru niciunde iar cei cu strângerea apei
caută în tainele deșertului și nu-l găsesc
decât dedesubtul îndoielilor sau al
schimbului dintre minotauri
19.06.2017

Rosinanta care încă paște liniștea

aș fi putut trece în albastru cu
o altă culoare pe vâsc sau după
reclama cu cei unsprezece dispăruți
iar cu fiecare anunț publicitar
se fac demersuri sau coțofene desenate
pe răboj și totul rămâne sub tăcere
că altfel nu se poate decât pe ascuns
cu rosinanta care încă paște liniștea
de lângă batoza neinspirată
cu doar două boabe de linte și un
cărbune încins se aude cum țiue
sfârșirea într-o singură clipă
19.06.2017

spre totdeauna

un cu totul altfel de scris o podoabă
ieșită dintre tăcere și simțurile frânte
o urmare întocmai cruzimii ieșită la suprafață
iar de câte ori încercăm să acoperim
este ceva suprapus sau în curmezișul
apărării cu o pânză care nu-i desfăcută
și mereu cineva stăruie să se aducă
o pajiște cu fragi mirositori
de la poalele munților gutâi
spre totdeauna
18.06.2017

prelungire pe ambele părți

o formă care aduce cu răsucirea sau
cu interferența dintre un rezultat fix
și rombul turtit de greutatea ponoaselor
un grilaj neconsolidat o mergere
însoțită de stagnare și geamurile
deschise de la șandramaua părăsită
existența unei pierderi totale
un resimțit zbucium cu urmări
dintre cele forfecate și durerea de spate
care are o prelungire pe ambele părți
ale șoldurilor care-s exagerat
de curbate
17.06.2017

să răstorni cerul în pătrimi goale

o mare greșeală să sfârteci
aplecările spre pământ sau să răstorni
cerul în pătrimi goale
este un nevăzut pe care-l căutăm
mereu iar din când în când ne hotărâm
să aducem cu noi nevăzutul de dincolo
eram pe singurătatea apropierii și
n-am apucat să scot un cuvânt
iar după o vreme am ajuns de unde
am plecat
16.06.2017

Amestecul cu aderenți

un principiu inept o repetare cu conturbări
iar prin desiș umblă nesocotința ca
caută tămăduirea
este o oază iar speranța încă nu se vede
există însă forma cautizării o revenire la
ce-a fost și dacă au fost precipitări
ele se vor dizolva în amestecul cu aderenți
iar cu totul va arăta duhul
electrei și vigoarea ultimului protagonist
în alergare
18.06.2017

Ion PENA
(25 august 1911 – 29 iulie 1944)

Scrisoare din oraş

Comuna mea cu leat pierdut în ceaţă,
Cu linişti mari, cu case de argilă,
Prin visul meu, prin alba dimineaţă
Te năzăresc îndepărtată şi umilă.

Eu am plecat în larguri de migdale
Din anii mici ca nasturii şi melcii
Tu ai rămas pe coastele ogale
Cu grâu şi flori şi râurii zuvelcii.

Poate-i mai bine, dreaptă în natură
Să stai aşa de dor de catapeteasmă,
Arar să-mi joci în orele de zgură
Pe canavaua gândului mireasmă.

Prin jurul meu e colb amar şi trudă,
În creştet nici-un înger nu coboară
Cu bozi în păr nu văd o paparudă
Şi chiar regina vântului e chioară.

Căsoaie mari, cu pântece bălţate
Sudalme sure bucură peisajul,
Poemele sunt frânte, lăbărţate,
Pe vârfuri e actor cabotinajul.

Şi nimeni nu visează o minune.
Un boloboc de logică e traiul,
Pe-aici e mort şi timpul în tăciune
Şi luna nu-şi mai vântură mălaiul.

Ci tu eşti doar un pumn de sărăcie
Dar eu te simt, comună de pe zare.
Luceafăr înălţat în veşnicie
Cu Dumnezeu în frunte şi altare.

(Publicată în „ZARATHUSTRA”, ianuarie 1941, Buzău, placheta 3 şi „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10, din 7 martie 1942)

Metamorfoze

Acest drumeag de lespezi încâlciţi
Îmi rupe carnea goală şi trufaşă
Pe urmele a mii de neofiţi
Şi cu azur durerea mă înfaşă.

Nestăvilit’nainte mă îndemn
Urcat pe uriaşe crepuscule,
E lumea ca o amforă de lemn
Şi fluier în sărăciile-i pătule.

Hei, suflete de-a pururea hoinar
Opreşte la o margine de vară
Şi soarele luându-l felinar
Să trecem peste margine afară.

Voi ocărî de-acolo, fără cosorog
Acest pământ aidoma cu-o sferă
Şi voi scuipa pe mersul lui olog
De brută prăbuşită în holeră.

Nu-i voi mai cere niciun dumicat,
Nicio tingire doldora de varză
Ci-a ferecat în foame şi păcat
Îl voi lăsa să urle şi să arză.

Târziu în veacuri, poate, rătăcit
Voi reveni pe urme vechi, halucinat,
Cu altă zestre iar de peticit
Şi fi-voi jaguar sau împărat.

(Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,
an I, nr. 10 din 7 martie 1942)

Către Don Quijote

Cules din mituri, însuţi tu un mit,
Biet pelerin cu inima bolnavă
De uriaşa visului otravă –
În piscul tău cu râvnă m-ai primit.

Sărac şi bleg prin holde de pământ,
Contrariu cum canoanele învaţă,
Doar tu mi-ai fost mireasmă şi povaţă
Sub nu ştiu care straniu legământ.

În jur, încet, trăgându-mi azi hotar
Eu ignorez pogoanele de spaţiu.
Tăcut şi dârz adulmec cu nesaţiu
Himere cârd, şi-al lor mărgăritar.

Surpat ades în vânturi şi restrişti
Nu m-am sculat un ceas pentru tăgadă,
Ci mi-am purtat tot visul meu grămadă,
Cu ochii veseli, niciodată trişti.

Întrezăresc în tine, ireal
Erou de comedie zăpăcită:
Străfundul omenirii ce palpită
Mereu, după un fir de ideal.

(Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,
an I, nr. 30, din 25 iulie 1942)

Şes natal

Şi, Doamne, eu fui pe aici.
În ţara cu luceferii înalţi,
Văzui catapetesme cum ridici
Şi floarea cu parfumuri cum înalţi.

Văzui însămânţările cu rod,
Stupinele cu miere, dimineţi
Cu mândre aurore în năvod
Şi falnică zburarea de ereţi.

Zâmbirea călărea peste obraz,
În vine se roteau chiuituri,
Ţâncaş cu mămăligă şi cu praz
Creşteau peste hotare sărituri.

În urnă tresăreau şi mai adânci
Pâraiele cu apă şi cu har,
Credeam în ele, Doamne, că tu plângi
Şi eu eram pe margine pândar.

Cu visul mă culcam şi mă sculam,
Irod între coteţe şi cârlani,
În gene bucuria o ştiam…
Aveam atuncea 12 ani.

(Publicată în „VREMEA”, an XIV,
nr. 676, din 29 noiembrie 1942)

Scriitor vizionar, dublu cenzurat, scos de comuniști din istoria literaturii

Ion C Pena s-a nǎscut pe 25 august 1911, într-o familie de țǎrani agricultori în comuna Belitori, azi Troianul, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena (1888 – 1963) și Polibiada – Alexandra (Lisandra) Pena (1888 – 1971). Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag din marginea Corabiei, ce ținea atunci de vechiul județ Romanați. Rǎnit pe front, dupǎ o lungǎ și grea suferinţǎ moare în Spitalul Militar din Alba Iulia pe 29 iulie 1944 și este îngropat în Cimitirul Eroilor din localitate. Pe crucea sa stǎ scris „SERG. T.R. – PENA IOAN – RGT. ROS”.
A scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii, mort fiind, în „fondul special interziși – (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincilea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții i-au pierdut în timpul vieții.
În urma documentării pe care am făcut-o în biblioteci și arhive, am descoperit că Ion C Pena publicase poezii în „Prepoem”, „Vremea”, „Cuget Clar” (Noul Sǎmǎnǎtor) – revista condusă de Nicolae Iorga şi „Universul literar” (publicaţii din Bucureşti), „Slove de foc” (din Belitori, azi Troianul), ”SO4H2”, „Graiul tineretului ţǎrǎnist”, „Drum” şi „Oltul” (din Teleorman), „Zarathustra” (din Buzău, redactată de Ion Caraion şi Alexandru Lungu, de care Ion C. Pena a fost apropiat), Caietele „Argo” ale lui Alexandru Lungu care apăreau la Bonn între 1990-2000, iar epigrame, cu precădere, în revistele „Epigrama” şi „Păcală” din Bucureşti. Important, el a scris şi proză, remarcându-se povestirea utopică, în două părti, „Moneda Fantazienilor” (1937 – februarie 1938). Partea a doua, Fantazia, este singurul manuscris rămas de la el şi păstrat de fratele său, Petre C. Pena, care i l-a dat nepotului lor, Marin Scarlat, pentru o eventuală publicare.
Debutează publicistic pe 15 aprilie 1932 în „Revista – SO4H2”, din Turnu Măgurele, cu poezia „Alpinism”, scrisă pe când avea 17 ani, despre care scriitorul Dumitru Augustin Doman, membru al USR, în articolul său ”Un scriitor redescoperit”, publicat în Revista „Argeș”, afirmă că este „Un poem avântat, dar şi profund, scris de un adolescent, parcă anunţându-l pe viitorul poet Nicolae Labiș”. Apoi traduce şi publică, împreună cu Ştefan Baljalarschi, „Poemele mele” de Serghei Esenin.
De tânăr, Pena şi-a creat adversităţi publicând tot în anul 1932 (21 de ani), texte prin care se delimitează de „exclusivismul rasei şi culturii germane”, în care-l combate pe Oswald Spengler, filosof idealist, reprezentant al antiintelectualismului şi istoric german, un critic fervent al latinităţii.
Fiind simpatizant şi susţinător al ţărăniştilor, în 1933, în „Graiul tineretului ţărănist” – Organ al Tineretului Naţional Tărănesc din Teleorman, care apărea sub coordonarea unui comitet, Ion C. Pena publică articole în care susţinea cauza ţăranului român.
Ca epigramist, el este considerat ca fiind cel mai reprezentativ teleormănean. În 1939 îi apare volumul antum, „Furcile caudine” la Editura ,,Drum” din Roşiorii de Vede, care, având recenzii favorabile, îl determină pe George Călinescu să-l înscrie în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” – Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941. Gruparea Literară „Drum”, înfiinţată în 1935 la Roşiorii de Vede, avându-l ca președinte de onoare pe Zaharia Stancu, cu ziar și editură proprii, avea să fie desființată în vara lui 1940 de binomul Antonescu – Legionari, iar volumele lui Ion C .Pena, ”Iarmaroc”, de poezii și ”Flori veninoase”, de epigrame, aflate în tipografie, au fost scoase din șpalturi, volumul de poezii fiind făcut pierdut. Întelegeti!
Este de notorietate faptul că Palatul Universul, de pe strada Brezoianu, a fost centrul presei interbelice, ,,Universul Literar” fiind suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelică, Ziarul ”Universul„. În 7 martie 1942, redactorul Ștefan Baciu (1918 – 1993) îl numea pe Pena – ,,Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți, astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, așezându-se dintr-odată pe primul plan al poeziei tinere … versurile lui trebuiesc citite cu toată atenția. În miezul lor se zbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă. Iată un poet!, am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Și nu mă înșelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.
În volumele sale Fotografii la periscop – Editura Aius, Craiova, 2013, şi Secvenţe de istorie literară – opera omnia – publicistică şi eseu contemporan – Editura TipoMoldova, Iași, 2014, care cuprind studii despre Radu Grămăticul, Grigore Gellianu, Şt. O. Iosif, Gala Galaction, Ion Pena, Constantin Noica, Marin Preda şi Mircea Scarlat, cunoscutul publicist şi istoric literar, Stan V. Cristea, membru al USR, consemnează că Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie, îi întrezărim – incredibil, cumva – pe Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.
Prozatorul şi publicistul Constantin Stan (1951 – 2011) – membru USR – scrie despre faptul că Pena, prin povestirea sa Moneda fantazienilor, îl devansează pe George Orwell, autorul faimosului roman Ferma animalelor, scris în 1945, în privinţa anticipaţiei sociale. Iar profesorul, ziaristul şi prozatorul Victor Marin Basarab afirma, tot în 2001, în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: Moneda fantazienilor ar trebui pusǎ în circulaţie şi aşezatǎ într-o exactǎ comparaţie cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înţelegere a vizionarismului sud-est european şi, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian. Acum, în 2023, citind şi cumpǎnind, putem afirma că Ion C. Pena a fost un vizionar.
Dar, din pǎcate, da, este o certitudine cǎ cel puțin trei manuscrise (Varietăți, Fum, Nord) de poezii pregătite pentru tipar au ajuns la groapa de gunoi. Cei care au avut aceste manuscrise au fost Dumitru Vasile – Delceanu din Turnu Măgurele şi Ilie Hristea din Roşiorii de Vede. Iar manuscrisul de poezii Iarmaroc, voluminos, a fost declarat pierdut de Nicolae Stănescu – Udrea din Roşiorii de Vede la Arhivele Naționale, filiala Alexandria.
De-o preţuire aparte merită scrierea în proză a lui Ion Pena, Moneda fantazienilor (1937 – 1938) care oferă o viziune surprinzător anticipativă a ceea ce va reprezenta la noi societatea socialistă. Cu o amărăciune ascunsă sub o relaxare candid exaltată, autorul descrie fenomenele totalitarismului ce se va instaura după moartea sa, de la cinismul viclean al dictaturii şi eşafodajul economic inuman, la distrugerea proprietăţii private, deopotrivă la oraş şi la sat, la propaganda deşănţată şi ideologizarea obligatorie. E o operă de ţinută orwelliană, cu impresionante vaticinări, singulară, după cît se pare, în literele noastre. Negreşit, Ion Pena merită de acum încolo o susţinută atenţie recuperatoare. (Gheorghe Grigurcu)

Marin SCARLAT

Lucian MĂNĂILESCU

Ana n-are mere

– Repetaţi după mine, copii, spune
profesoara: „Ana are mere!”
– Nu e adevărat, doamnă!, se revoltă Ana,
eu am un ochi verde, mărgele de sticlă şi
o ninsoare albastră şi singură.

Mai am o păpuşă cu capul sucit,
un şorţuleţ galben, o lacrimă swarovski
şi o carte cu poveşti pentru oameni mari
pe care ei refuză să o citească,
spunând că sunt foarte ocupaţi şi că
„Ana are mere!” şi gata…

Cum a murit Alice în Țara minunilor

Miracole şi jucării stricate,
amintiri ale altora, trăite în grabă,
printre cochilii de melc,
costume de bal, urechi de iepure
şi grijile mărunte ale sărmanului pălărier.

Alice trece strada de pe un trotuar
pe celălalt, bocănind cu tocul rupt al pantofului
şi plângând cu lacrimi de zmeură
iar ţara minunilor – nicăieri, nicăieri…

Doar fluturi şchiopi şi telescoape
care se holbează pe gaura cheii,
prin care Alice vede tot mai departe:
până la fereastră, până la uşă,
până în inima neagră a reginei care ţipă:
„Să i se taie capul! Să i se taie capul!…”

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Darul lui Vangelis Pavlidis

Poate și pentru că era duminică, dar cu siguranță și prea devreme pentru obișnuințele unei vacanțe, părea că Niadi și cu mine eram singurele străine pe străduțele orașului vechi, medieval, din Rodosul Rodosului. Străbătusem alert vârful insulei de la apus la răsărit ca să intrăm prin Poarta Libertății și apoi am luat-o alene, căutând cu vederea Turnul cu Ceas – Roloï. Când mai aproape, când mai departe, ne-am pierdut pe lângă ușile deschise, cu freamăt uman interior, ale micuțelor magazine. În pas de dans, buna dispoziție a dimineții!, un bătrânel a traversat prin fața noastră spre unul dintre acestea. L-am urmărit și, într-un fel, l-am urmat, oprindu-ne lângă vitrina-ușă deschisă a acelui vecin. În Rodos, toată lumea înțelege engleza minimă, dar mai sunt și cei care vorbesc italiana, amintire de la părinți din vremea marilor construcții ale trecătorilor eliberatori-cuceritori, dar și adecvare la mulțimea turiștilor din țara lor, care vin să le admire. Om cu o vârstă greu de definit în penumbra dinăuntru, și mai intensă după soarele de afară, patronul a înțeles exact ce doream. Ați venit prea târziu, Kirios Vangelis Pavlidis a plecat de curând… Per sempre! și a alunecat într-un întuneric și mai adânc, sugerat de câteva cochilii fosforescente, suveniruri pentru călători, din care s-a reîntors cu un pas mai sigur și cumva întinerit, aducându-mi o carte: Mi-a lăsat-o pentru dumneavoastră!. Înainte să o ating, am știut că era minunata sa istorie. Când am ieșit și am vrut să i-o arăt lui Niadi, cartea s-a deschis singură la pagina 68, cu chipul lui Vlad Țepeș, ca și cum ar mai fi fost privită de câteva ori sau ca și cum autorul ar fi ținut-o câteva minute așa, surâzând la gândul cititoarei sale din România: N-o să se supere! Nimeni nu se supără pentru o înțepătură, mai ales că este a istoriei, nu a scriitorului, nici chiar italienii care, parcurgând cartea în traducerea Valentinei Di Napoli, au avut parte nu de una, de zeci de astfel de împunsături.
De publicistul, graficianul satiric Vangelis Pavlidis am auzit de la primul meu drum în Grecia, cu o delegație de ziariști, la un congres al presei balcanice în anii 90, iar, când am mers întâia oară în Rodos, faima sa de cartoonist, de ilustrator de carte pentru copii, considerat unul din cei o sută cei mai buni caricaturiști din lume încă din 1976, fusese deja întărită de fulminanta sa lucrare: Rodos, 1306-1522, o istorie (1999). Nu am reușit să ajung în Lahania, satul în care își stabilise traiul și creația, și nici măcar să-i răsfoiesc cartea. Și iată-mă acum, pe un colț de zid, cu Niadi aplecată peste umărul meu, deschizând-o febril și neizbutind să văd mai nimic sub soarele deja strălucitor și aproape orbită de nerăbdare. Așa că i-am amânat savurarea și ne-am îndreptat spre Roloï.

Construit în jurul anului 1852, pe ruinele unui turn bizantin din secolul șapte, Turnul cu Ceas este o atracție căreia nu-i rezistăm nici noi. Am urcat până la un punct îndeajuns de înalt pentru priveliști și fotografii de ansamblu încântătoare, dar nu ne-am încumetat să înfruntăm și scara ultimei părți, în formă de melc, strâmtă și sufocantă. Am preferat să profităm de invitația biletelor, alegând în contul lor, la barul de la primul cat al turnului, câte o băutură răcoritoare. Stând comod, cu sucurile de rodie și vișine în față, am deschis darul lui Vangelis Pavlidis, dar făcut în primul rând locuitorilor din Rodos. Istoria sa este istoria celor 216 ani petrecuți aici de Cavalerii Ospitalieri ai Sfântului Ioan, Cavalerii Ioaniți, după alungarea din Țara Sfântă, perioadă strălucită și grea, și pentru ei, și pentru locuitori. Povestea scris-desenată, își amintește Vangelis Pavlidis, s-a născut neștiut în sufletul băiatului crescut în preajma castelelor, turnurilor, meterezelor, în labirintul străduțelor, al legăturilor subterane dintre ele, a cărui copilărie a fost o necontenită aventură în decorul lor de piatră și mister, cu ascensiuni pe ziduri și urmăriri înfrigurate prin răcoarea catacombelor. Aerul ștrengăresc al vârstei cu care erau privite și salutate toate s-a dovedit mai puternic decât timpul, la aproape o jumătate de secol, el i-a guvernat realizarea cărții de la un capăt la altul. Dacă băiatul se simțea în viața de atunci ca în pielea lui Ivanhoe și a altor eroi ai romanelor de capă și spadă, același sentiment, al curajului însuflețitor, atent cultivat și valorificat, l-a avut în laborioasa documentare între tratatele de istorie consacrate epocii și în scris-desenarea sa. Rezultatul acestei atitudini de maximă seriozitate față de faptul și amănuntul istoric a fost Premiul acordat cărții de Centrul Internațional Pentru Conservarea Patrimoniului Arhitectonic. După cum îmbinarea acesteia cu felul proaspăt, șăgalnic al tratării evenimentelor, cu glumețul, inteligentul comentariu, i-a adus și continuă să-i aducă nenumărați cititori fermecați. Ca noi două, aflând din pagina 68 a Istoriei sale că în vreme ce toată lumea aștepta ca, după luarea Lesbosului, Mahomed Cuceritorul să vină spre Rodos, sultanul s-a îndreptat spre Valahia, acolo unde un anume Vlad se ridicase împotriva turcilor și le producea mari daune eliberând oraș după oraș de-a lungul Dunării. Pagina se încheie cu portretul lui Vlad, străpuns de o țepușă, deoarece, în ultimii circa o sută de ani, Vlad Țepeș devine celebru drept Contele Dracula, Vampirul din Carpați. Mulți însă îl știu și drept Christopher Lee. Adică având chipul și numele actorului care l-a jucat în vestitul film de groază din adolescența scriitorului.

Când am mai privit o dată capitala insulei din Roloï, când am coborât să colindăm prin oraș, era deja prea târziu pentru privirea grav-curioasă cu care mă smulsesem în zori de pe hărți și din amintirea lucrărilor semnate de arheologul Annina Valkana și de Elias Kollias: intrasem sub efectul Istoriei lui Vangelis Pavlidis. Așa că măcar câteva ore, câteva zile, dacă nu și mai mult, dacă nu pentru întotdeauna – efectul unei cărți bune poate fi și durabil, și subtil, și neprevăzut -, aveam să văd, să revăd aievea sau în memorie construcțiile Evului Mediu din Rodos și cu amănuntul vesel-trist al poveștilor lor depănate de cel mai cunoscut scriitor al insulei, începând cu intrarea în oraș a primului mare maestru și a celor dintâi cavaleri travestiți în oi, sub uitătura sceptică a unui berbec din turma în care se amestecaseră.
Și pentru Leonid, care nu de mult împlinise zece ani, cartea s-a dovedit o bucurie. Și-a pus la bătaie toate cunoștințele dobândite într-un atelier de studiere a arsenalului militar din Evul Mediu, cu trageri cu arcul, confecționarea de cămăși cu zale, cotiere, coif, scut, desenarea de blazoane și altele la Cetatea de Scaun a Sucevei, ca să ni le explice servindu-se de ilustrațiile lui Vangelis Pavlidis. Necunoașterea limbii textului nu a reprezentat nicio problemă. Cu agerimea vârstei și deja îndelunga frecventare a cărților cu benzi desenate, spre deosebire de bunica având doar vagi amintiri cu revista Pif, a înțeles esențialul din cele mai multe episoade. Așa că îndreptându-ne din nou spre Roloï la ceasul apusului, de data aceasta și cu el, cu Maruca și părinții lor, plecați peste zi într-o incursiune la Faliraki, la Parcul Acvatic, am putut ușor să mi-l închipui pe micul Vangelis la aceeași vârstă urcându-se în fugă pe treptele primului Spital al Cavalerilor din Piața Arghirokastro și apoi așezându-se cu picioarele atârnând deasupra golului format de intrarea în demisolul clădirii, Leo pentru o fotografie cu proaspăta achiziție de la Cartoon Store, magazinul jucăriilor la modă de pe strada Alexandrou Diacou, Vangelis, poate ca să-și inaugureze noua praștie, fiindcă la mijloc sunt aproape șapte decenii distanță între cei doi băieți. Amândoi cu gustul inegalabil al aventurii copilăriei urcând spre adolescență, amândoi indiferenți la cei șapte sute de ani ai edificiului, cu deosebirea că nu știu și nu voi ști niciodată ce va face Leonid peste jumătate de secol, în vreme ce mi-e ușor să-l descopăr pe Vangelis Pavlidis la peste jumătate de veac de viață studiind absorbit documente, cărți aflate în inventarul Bibliotecii Fundației de Istorie și Arheologie care funcționează acum aici, cu gândul limpede, fecund, al viitorului său best-seller, Rodos, 1306-1522, o istorie. După cum, mi-l imaginez cufundat spre sfârșitul mileniului peste paginile vechilor înscrisuri din Arhivele Istorice și Folclorice ale Dodecanezului și ale volumelor grele din Biblioteca Municipală, amândouă găzduite de Kastellania, construcția datând din anul 1507, odinioară tribunalul Cavalerilor, cu o amplă scară exterioară, extrem de îmbietoare pentru urcări și coborâri cu sărituri din două în două trepte și pentru copilul Vangelis, și pentru neastâmpăratul nostru Leonid.

Tot întârziind în dreptul hanurilor de pe Strada Ioaniților, încercând să vedem cât mai mult din exteriorul Palatului Marilor Maeștri, pe care îl străbătusem în interiorul curții, al încăperilor și al unei expoziții de icoane bizantine o dimineață întreagă, înconjurând schelele reparațiilor moscheii în care fusese preschimbată Catedrala Sfântul Ioan după cucerirea Rodosului de turci, am început urcușul în Turnul Ceasului deschis până la miezul nopții după apariția stelelor pe cer. Nu am cuvinte să cuprind splendoarea Rodosului văzut sub lumina lor și a soarelui rămas cumva captiv în zidurile Orașului Medieval, energie strălucitoare în baterii de piatră, în adâncul devenit transparent al Mării Egee și al Mării Mediterane deopotrivă, în hârtia înnobilată de Vangelis Pavlidis cu istoria celor două sute de ani împreună ai Cavalerilor și rodienilor în Rodos, atât de des semănând cu un basm, în aurul topit în castelele lor.
Când am coborât în feeria străzilor cu muzici și lampioane zburătoare, Leonid s-a desprins de noi, alergând umăr la umăr cu un băiețandru al așezării, acesta cu hainele și tunsura care îl deosebeau nu doar de turiști, ci și de veacul nostru, întrecându-se care să ajungă primul la magazinul aranjat de comerciantul său nostalgic ca o corabie a piraților. I-am urmărit cu privirea, singură fetița de lângă noi, poate și fetița din mine, încercând să-i ajungă din urmă. Dar cine poate să țină pasul cu propria copilărie?