Spații culturale nr. 89 (1)
Petrache PLOPEANU
Primul și ultimul om sau dragostea și ura ca semn al democrației
(începutul și sfârșitul istoriei)
Motto:
„De-ar fi fost fericit în dragoste, Adam ne-ar fi scutit de existența Istoriei” (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 89)
Greu cu dragostea asta!
Dar haideți să vedem cum s-au petrecut lucrurile acolo în paradis, încât Cioran să fi ajuns la concluzia că Adam nu a fost fericit în dragoste.
Așadar, după ce Dumnezeu l-a făcut pe Adam după chipul și asemănarea sa, a sădit grădina Edenului punându-l acolo pe cel dintâi om. În această grădină, printre ceilalți pomi erau și pomul vieții, și pomul cunoștinței binelui și răului. Ce i-a poruncit Dumnezeul lui Adam: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Și pentru că Divinitatea supremă a considerat că „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.”, a făcut femeia dintr-una din coastele lui Adam.
Concluzia a fost trasă de Adam: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. 24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”. Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau.
Aceasta este prima parte a tragediei care se pregătește (în partea a III-a).
Partea a II-a.
Între femeie (pe care încă nu o chema Eva!) și șarpe, are loc un dialog:
„Șarpele: – Dumnezeu, a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?…
Femeia: – Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»…
– Șarpele: – Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
Femeia convinsă de cuvintele șarpelui, a luat un măr din rodul pomului cunoștinței binelui și răului și a mâncat și i-a dat și lui Adam.
Concluzia acestei părți: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.”
Partea a III-a.
Cei doi, Adam și femeia lui, s-au ascuns rușinați auzind glasul lui Dumnezeu care îi chema. De data aceasta are loc un dialog între Dumnezeu, Adam și femeie:
„Dumnezeu: – Adame, unde eşti?
Adam: – Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns…
Dumnezeu: – Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?…
Adam: – Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat…
Dumnezeu (către femeie): – Pentru ce ai făcut aceasta?…
Femeia: – Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”.
Concluzia acestei părți este una punitivă: șarpele este blestemat să se târască pe burtă, să mănânce țărână, femeia să nască în durere și, chiar dacă va fi atrasă către bărbat, acesta să fie stăpânul ei, Adam să lucreze pământul cu osteneală și din sudoarea feței sale să-și mănânce pâinea. Abia acum Adam își numește femeia Eva, adică Viață, „pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”.
Ar fi câteva întrebări/observații despre dragoste și opusul ei, plecând de la cele relatate.
1. Adam și femeia lui sunt oameni pentru că au rațiune, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
2. De ce nu se rușinau Adam și femeia lui pentru că erau goi? Pentru că sunt la o vârstă a inocenței, asemenea copiilor mici care nu se rușinează să stea goi pe plajă. Rușinea se învață de fapt de la adulți, în cazul acesta rolul respectiv fiind îndeplinit de către Șarpe (mi-am permis și eu „să-l numesc” cu majusculă, ca principiu al Răului).
3. Femeia dă dovadă de dorință și mai multă îndrăzneală (la Platon thymos) și acționează îndemnată de Șarpe, fiind cu un pas înaintea lui Adam, luând din pomul cunoștinței binelui și răului. Se realizează cele trei elemente care, după filozoful grec amintit, îl caracterizează pe om: rațiune, dorință și îndrăzneală.
4. Femeia va îndeplini, după ce a mâncat din rodul numitului pom, rolul Șarpelui, îndemnându-l ea pe Adam să mănânce și el din acel rod. Se pare că îndrăzneala nu prea îl caracteriza pe acest dintâi om, așa că a fost nevoie de insistența altcuiva din exterior ca să treacă și el la acțiune.
5. Acțiunea femeii și a lui Adam ilustrează depășirea inocenței și intrarea într-o nouă etapă a existenței lor, caracterizată prin cunoaștere, deci dezvoltare. Nu pot spune socială deoarece nimeni nu a certificat faptul că în Rai ar exista o societate după chipul și asemănarea celei umane! Dezvoltare personală, da. Este interesant comentariul făcut de Carte despre femeie după ce este numită Eva de către Adam: „… pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.”. Întrebarea iscată de acest comentariu este: dacă Eva este mama celor vii, ea neputând fi mama celor din Rai, ce statut îl aveau entitățile din acest spațiu extramundan? Răspunsul poate fi: nemuritori și indestructibili, iar „cei vii” ar fi muritorii și efemeri, deci distructibili. Spațiul lor este pământul, spațiu pleonastic mundan.
6. Alungarea lui Adam și a Evei din Rai este de fapt începutul Istoriei (cu majusculă pentru a sublinia unicitatea începutului acestui eveniment).
Și totuși o întrebare mă sâcâie în continuare: Adam este primul om sau Eva? Desigur în sens biblic cel dintâi este și primul om, dar eu vorbesc aici din perspectivă istorică. Dar ce anume presupune această perspectivă raportată la umanitate?
În 1994 a apărut în limba română cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (Sfârșitul istoriei și ultimul om, Paideia, București) apărută cu doi ani mai devreme la New York și care făcea trimitere la un articol intitulat chiar Sfârșitul istoriei?, scris pentru ziarul The National Interest în 1989. În introducerea făcută chiar de autor, acesta explică titlul lucrării sale și motivele care l-au îndemnat să formuleze acest titlu.
În primul rând expresia „sfârșitul istoriei”. Aceasta se leagă de consensul care apăruse în acei ani în privința „legitimității democraţiei liberale, pe măsură ce aceasta învingea ideologii rivale ca monarhia ereditară, fascismul şi, cel mai recent, comunismul” , care ideologie ar fi reprezentat punctul final al „evoluției ideologice a omenirii” și „forma finală de guvernare umană” așadar, „sfârșitul istoriei”. Sfârșitul istoriei era înțeles de Fukuyama nu ca un sfârșit al evenimentelor, ci al progresului principiilor și instituțiilor de bază, așa cum înțelegea istoria atât Hegel cât și Marx, cel dintâi vorbind de statul liberal, al doilea de societatea comunistă. Victoria democrației liberale este posibilă, consideră autorul, doar prin ceea ce el numește „logica științei moderne”, o interpretare economică a schimbării istorice. Știința și tehnologia fac posibilă acumularea aproape nelimitată a bogăției care satisface nevoile și dorințele omenești, ceea ce duce la omogenizarea societăților umane.
În același timp, Fukuyama ia în considerare și un al doilea factor important al explicării democrației liberale: lupta pentru recunoaștere, fundamentată de Hegel. Omul dorește să fie recunoscut de către ceilalți oameni, adică o ființă având o anumită valoare sau demnitate. Dorința de recunoaștere presupune o „luptă” între doi luptători, luptă din care unul iese învingător, iar celălalt învins, unul devine stăpân, iar celălalt sclav.
Ducând această luptă în arena socială, ajungem la explicarea revoluțiilor moderne ca o luptă pentru recunoaștere, în primul rând. Aceste revoluții, crede Hegel, au rezolvat contradicția inerentă raportului stăpân-sclav, desființând diferențele dintre aceștia, iar istoria a ajuns la sfârșit pentru că lupta pentru recunoaștere este acum satisfăcută.
Critica cea mai puternică dinspre dreapta (cea dinspre stânga este cea iluzoriu egalitaristă, cea comunistă) a venit din partea filozofului german Nietzsche. Acesta consideră că odată ce în democrația liberală prosperitatea și recunoașterea este asigurată pentru orice om, acest om, al democrației liberale, „este ultimul om”. El ar fi lipsit de ambiții și aspirații: „Mulţumit de soarta sa şi incapabil să simtă vreo ruşine pentru incapacitatea sa de a se ridica deasupra acestor nevoi, ultimul om înceta să mai fie uman” , iar Fukuyama ajunge chiar la o concluzie paradoxală: „Şi nu-i va face frica de a fi consideraţi «ultimii oameni» să se afirme în noi feluri imprevizibile, până acolo unde ar putea deveni din nou «primii oameni» bestiali, angajaţi în sângeroase bătălii de dragul prestigiului, dar de data aceasta cu arme moderne?”.
Și acum să revenim la Adam și Eva înainte și după alungarea din Rai. Înainte trăiau într-un timp anistoric al rațiunii și dorinței, iar după, trăiesc în Istorie, care este timpul rațiunii, dorinței și al luptei pentru recunoaștere. Lupta pentru recunoaștere îl face pe om, OM! Așadar, primul Om care manifestă rațiune, dorință și luptă pentru recunoașterea sa, este Eva pentru că ea a acționat pentru a dobândi conștiința de sine, deci recunoașterea sinelui, a propriei valori și demnități, în sens uman, nu divin. Poate fi această concluzie una care să fie în concordanță cu datele antropologiei moderne în legătură cu primatul principiului feminin în întreaga Preistorie, adică timp de milioane de ani (Stăpâna animalelor apoi Mater Genitrix, Gaia, Mama Pământ etc.). Iar ultimul om ar fi acela al timpurilor noastre, în care tot mai intens procesul de globalizare impune democrația liberală pretutindeni. Ultimul om/ultimii oameni ar fi aceia ai lui Nietzsche, interesați doar de acumulări materiale, fără nicio dorință de recunoaștere a propriei și realei valori și demnități.
Acum, așa cum ne-am obișnuit, să intrăm pe tărâmul logicii cioraniene. Cum arată silogismul cioranian de această dată?
• „De-ar fi fost fericit în dragoste,
• Adam ne-ar fi scutit de existența Istoriei”
• Adam nu ne-a scutit de existența Istoriei
Citim:
dacă ar fi fost fericit în dragoste (dacă p…)
atunci Adam ne-ar fi scutit de existența istoriei (atunci q)
deci Adam nu ne-a scutit de existența Istoriei
și reformulăm:
dacă este foarte clar că Adam nu ne-a scutit de existența istoriei, pentru că tot ceea ce a fost din momentul începutului existenței umane (nu divine!) a umanității este o căutare permanentă și dificilă a elementelor de supraviețuire economică
atunci este la fel de clar că Adam nu a fost mulțumit în dragoste, de aceea a fost alungat împreună cu Eva pe pământ
deci suntem de la început, ca și primii oameni, în istorie cu tot ceea ce presupune acest fapt
Dar ce importanță a avut la urma urmei faptul că Adam nu a fost fericit în dragoste și ce anume l-a făcut pe Dumnezeu să-i alunge pe cei doi? Faptul că Adam a pârât-o pe femeie, dând dovadă de lipsă de dragoste. Cred că Dumnezeu i-a pedepsit nu pentru că au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, ci pentru că Adam nu a fost capabil să-și iubească femeia despre care proclamase acele fraze frumoase. Alungarea din Rai era necesară pentru a-l învăța minte pe Adam că doar recunoașterea celuilalt ca făcând parte din tine și protejarea acestuia trebuie să fie esența vieții. Adam trebuia să stea o Istorie alături de Eva și să-și recunoască el vina și să o iubească, să o prețuiască, în demnitatea și valoarea ei de mamă a celor vii.
După cum observăm Fukuyama nu garantează pentru veșnicia democrației, ba dimpotrivă, pornind critic pe urmele lui Nietzsche, ajunge să se întrebe dacă nu cumva „ultimii oameni”, cei care au ajuns la finalitatea ideologiilor cu ideologia democrației liberale, vor deveni neoameni comportându-se ca atare. Exemple există îndeajuns dacă ne raportăm chiar la acele state considerate și autoproclamate „marile democrații” care sunt luate/se oferă ca exemple demne de urmat.
Nu doresc însă deturnarea de la obișnuința ultimei părți din articolele mele și anume tragerea concluziilor spre plaiul românesc.
Indiferent că Adam a fost sau nu fericit în dragoste, se pare că la noi încremenirea în istorie (ca să nu repet ceea ce a devenit un clișeu, încremenirea în proiect pentru că la noi nu a existat un proiect pe care să-l inițiem și apoi să încremenim) este un mod de a fi. Ideologii? Ce sunt alea, pare a spune întreaga noastră clasă politică, care indiferent de orientare, de stânga, de dreapta etc., face tot ceea ce o taie capul indiferentă la necesitățile ieșirii odată și odată din Istorie, la acele imperative ale timpului care spun că facem parte din civilizația secolului al XX-lea, că nu am fost colonie în America Latină, Africa sau Asia, că suntem parte a unei democrații integrate european, că istoria noastră, în ciuda multimilenarității sale, este istoria chinului oamenilor trăitori pe aceste meleaguri, care au și ei dreptul să constate că lupta pentru recunoașterea lor, a valorii lor intrinseci, a demnității lor, trebuie să ia sfârșit, cu toate aceste recunoașteri reale din partea unui grup conducător. Clasa noastră politică se poartă, în termenii filozofiei lui Fukuyama ca stăpânii față de sclavi. Nu cred că are, pentru această clasă politică, vreo importanță sfârșitul timpului istoric pe care îl presupune necesitatea acceptării democrației. Iar sclavii nu vor fi recunoscuți niciodată de către stăpâni egali cu ei, ci permanent sclavi. În același timp oamenii noștri politici sunt niște adami care sunt permanent gata să arunce vina pe sclavi pentru a ieși ei cu fața curată.
Dacă românii nu sesizează gravitatea acestei poziționări a oamenilor politici față de ei ca popor, atunci trebuie ca Organismele Uniunii Europene să perceapă pericolul de moarte pe care asemenea atitudini – de stăpâni de sclavi – le au pentru ideea de democrație în general. Fiecare afront adus acestei idei nu face altceva decât să ne ducă pe noi, „ultimii oameni” spre începuturi, dar nu cele divine, ci acelea ale luptelor sângeroase de recunoaștere a supremației fizice în gura cavernelor.
Sau poate și UE este condusă de alți stăpâni de sclavi, mult mai sofisticați decât ai noștri?
Radu GYR
Antagonism
De jos, din zbuciumata-mi adâncime,
tânjesc mereu seninătăți să isc,
gelos pe glaciatul lunii disc,
pe tot ce e celestă limpezime.
Vrând armonii de rece obelisc,
în genuine-arhitecturi sublime,
urăsc zbârlita râpelor asprime
și flămânzesc după zăpezi de pisc.
Port jindul simetriilor măiestre,
dar fierb în mine-un fluviu subteran.
Râvnesc doar prin crâmpeie de ferestre
ghețaru-nalt cu creștet diafan;
sunt clocot și vreau cer de roci alpestre,
vreau ape de oglinzi și sunt vulcan.
Magda URSACHE
Observări în linie dreaptă
„În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă.”
Arsenie Boca
Părintele Profesor dr. Mihail-Simion Săsăujan dă replică trebuitoare, fermă și severă (în „Lumina”, 25 mai) unei pseudo-istorii a Bisericii ortodoxe, colaj de afirmații nejustificate. Dezinvolt-ostil, cercetătorul austriac al Estului, Oliver Jens Schmitt, le spune românilor, la ei acasă, ce primitivi, necredincioși și păcătoși sunt, sub pretext că le spune adevărul. Nu corector, ci demolant. Părintele Bisericii Albe nu-l cruță deloc pe autor. Încă din titlul volumului își dă seama ce va să vină: relația biserică stat trebuie tăiată. Cum sună titlul? Așa: Biserica de stat sau Biserica în stat (1918-2023), Ed. Humanitas. An curent? Da. Sunt acolo două pagini și jumătate despre fapte bisericești din 2023, OJS dovedindu-se un clarvăzător, privind în vreo bilă de cristal ce-o să se mai întâmple din primăvară până-n toamnă și-n iarnă, la vreme de război. Domnul Schmitt și-a lansat cartea la Cluj, în 10 mai, la București, în librăria din Cișmigiu, în 11 mai. Documentare? Zero. Onestitate? Nici atâta. Insulte? Destule. Chit că, dacă insulți, te insulți.
Cu ochi rău, deformând ce crede că vede, OJS acuză și condamnă, crezându-se irefutabil în argumente. Nu este. Directorul Editurii Humanitas, garantul său, îl prezintă obiectiv la superlativ. Ba este excesiv de subiectiv, prea îndârjit în strădania de-a denigra ortodoxia, pentru a putea fi obiectiv. Jignitor și agresiv, da.
Dar ale cui sunt ideile mult lăudate, cum că Biserica Ortodoxă compromite democrația, evoluția democratică a societății? Că BOR ar încuraja „fascismul clerical”, filetismul (idolatrizarea națiunii, adicătelea)? Cum ale cui? Ale self-elitei care își dorește, de luștri mulți încoace, ruperea legăturii dintre națiune și credință, iar cei care nu văd nimic rău în relaționarea bisericii cu puterea de stat sunt etichetați „niște prostovani pripiți spre verdicte necugetate”, tradiționaliști radicali, antiocci, xenofobi, antisemiți, legionaroizi. Câte exemple să mai dau de naționaliști adversari ai ideologiei fasciste ori legionare?
Ce Biserică nu relaționează cu puterea de stat? întreabă parohul Bisericii Albe, găsind discursul lui OJS „năucitor și degradant” pentru un istoric, fie el profesor la Institutul de Istorie Est-Europeană (din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Universității din Viena, titular al Academiei Austriece de Științe). Eu găsesc de-a dreptul josnică acuza adusă de academicul vienez Președintelui Academiei Române, Prof. dr. Ioan-Aurel Pop, care ar da „semnale antisemite”. Când, cum, are dovezi? Dacă n-are, asta sună a calomnie și OJS devine culpabil. Motivarea sa: „probabil, un trecut legat de securitate”. Da, e adevărat, legătura există: Ioan-Aurel Pop a refuzat categoric să semneze infamul Angajament. Lui Lucian Boia i s-a părut „o idee bună”, cum a și mărturisit. Idee bună, profitabilă a părut și altora eiusdem farinae, nu și președintelui Academiei Române.
Pentru ca documentarea să fie „fără cusur”, OJS a avut două ajutoare de la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei și al treilea de la Institutul „Wiesel”. Cartea e gândită direct în românește, fiind fără traducător. Cele din 2017, 2018, 2021, scrise în germană, sunt traduse. Cum se vede treaba, a progresat în toate, mai ales în denigrare întru demolare a BOR. Bănescu, purtătorul de cuvinte, tace taciturn. Nu și Pr. Mihail-Simion Săsăujan, nu și anglista Lidia Vianu, nu și președintele Academiei, Prof. Ioan-Aurel Pop.
Întreb încă o dată: ce-i rău-rău-rău în legătura națiune-credință? Și de ce n-ar trebui corelate biserica și națiunea? Spune Pr. Dumitru Stăniloae: „Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu.”. Ținta predilectă a cercetătorului obiectiv OJS este chiar Pr. Stăniloae, pisc al teologiei ortodoxe. Marele profesor de dogmatică, om „îndumnezeit”, văzător de Lumină, a fost naționalist-ortodoxist? Și ce-i rău-rău-rău în asta? A fi atașat originii, locului nașterii nu înseamnă că ești xenofob. Un argument de întreagă evidență aduce parohul Bisericii Albe din capitala României: cine dacă nu Părintele Stăniloae a demisionat, după zece ani de muncă, din postul de rector al Academiei Teologice din Sibiu, ca opozant la regimul ideologizant al lui Groz(e)a? Mitropolitul Nicolae Bălan i-a acceptat demisia din 1946. Pr. Stăniloae a făcut alegerea, de neegalat în demnitate, cu consecințe grave în biografia sa. N-a vrut să slujească puterea: nici pe cea de extremă dreaptă, nici pe cea comunistă. Iar OJS nu-și reprimă disprețul față de starea de jertfă. Mai mult încă: îl „înfierează” pe Patriarhul Daniel, al cărui duhovnic a fost chiar Pr. Dumitru Stăniloae.
Dar câte nu știe, dar scrie OJS despre Nichifor Crainic, alt „dezechilibrat” religios, utilizând „concepte învechite ale istoriei naționale”. Și a cui istorie trebuie comentată? A Imperiului Habsburgic, devenit la 1867 Imperiul Austro-Ungar? Să le-o spună ardelenilor, a căror identitate nu era tolerată, ci supusă ștergerii. Nu știi istorie, nu vezi confuzia voită a lui OJS între Imperiul Habsburgic și „Regatul Ungariei”, cum formulează cercetătorul secolelor 18 și juma din 19. Iată de ce elevii sunt educați să fie dezinteresați de istoria proprie: ca să fie mai ușor falsificată, schimonosită. Ca să le fie rușine de ea.
Cartea lui OJS începe cu 1918 („anul pe care Dumnezeu l-a dăruit românilor”, cum spune istoricul Ioan Avram Mureșan). Dar anul Marii Uniri a fost pregătit de Biserică. Și-i de-a dreptul penibil să nu recunoști că martirii Unirii au umplut cerul, după ce jandarmii cu pene de cocoș la pălărie le-au vârât tricolorul în gât și-n burta femeilor însărcinate. Tuturor martirilor credinței, preoți și laici, OJS le face o nedreptate grozavă. Bănescu tace taciturn.
Destructurarea identității e mai periculoasă decât destructurarea economiei capitaliste, dorită de marxiști. Și se urmărește de două-trei decenii postsocialiste. Încearcă asta cei care au profitat de „epoca de aur”, dar și cei crescuți analfabeți funcțional la patriotism, după manuale alternative, unde eroină ilustrativă este… Esca.
Dacă tot se află în situația de a cerceta, îi ofer lui OJS o citațiune din Ion Papuc (Sfârșitul lumii și alte recenzii, Ed. Eikon, Buc. 2020): „Identitatea ca specie este mai presus de individualitate pentru că o presupune și și-o include”. A pierde adevăratul sine, identitatea, înseamnă pierderea comunității identitare. Și-i greu de supraviețuit în afara ei, a comunității identitare.
Or fi având brucanii și soroșii putere și bani s-o facă, nu și adevăr. Ethosul nu-i alienant, cum cred experții în „defectologia” românilor. Nici Biserica ortodoxă. O fi în bibliografia lui OJS sociologul și etnograful Ernest Bernea, măcar cu Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român ?Ar fi înțeles, poate, că-i minunat să-l iubești pe Dumnezeu ca țăranul român, pentru mine, sarea pământului și n-ar mai fi fost mânat de atâta ostilitate față de principiile lui creștine. Țăranul se roagă simplu, concis, curat, așteaptă încrezător parusia. Trage pleoapele peste ochii celui plecat, dar lumânarea rămâne aprinsă, ca să vadă calea spre cerul de peste cer. În deceniile tulburi ale începutului de secol, când violența crește și crește, e vreme de iubire de Dumnezeu. Chiar dacă se găsește mereu cineva care să-ți spună că ești „REAC”(ționar) și te somează să sfârșești cu lamentările pentru biserică, icoană, sat, familie creștină, apartenență confesională.
Da, Părintele Mihail are dreptate: OJS habar n-are ce mai scrie de la o pagină la alta. Ba că România e „stat vasal aflat în orbita lui Putin”, ba că „rămânem țară eurostrategică a nimănui”. Însă BOR e discreditată constant. E rău-rău-rău că s-au folosit bani publici pentru Catedrala Mântuirii. E rău-rău-rău că în manifestările de la Putna (august 2021), la 150 de ani de la Serbarea din 1871, au răsunat „tonuri iredentiste” contra Ucrainei, în discursul tânărului istoric Silvian-Emanuel Man. Când asta? Când a exclamat „România este, încă, vie!”, pesemne. Dar cum se comportă Zelenski cu românii care nu vorbesc românește, după el, ci moldovenește? Știe OJS cât de veche e „simpatia mănăstirilor național ortodoxe” (ca Putna) pentru Rusia ocupantă? Nici n-o să vrea s-o știe dacă vede roșu când aude cuvântul național. Cât privește „naționaliștii izolaționiști” care ar fi românii, Mircea Eliade, în Trepte pentru Mircea Vulcănescu, Chicago, noiembrie, 1967, inserează o scrisoare a filosofului identității, trimisă exilatului, undeva între 1936 și ’40: „eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români”. Românul îl cuprinde pe celălalt cu înțelegere, cu îngăduință, cu bunătate. Unor străini nu le-a trebuit mult timp să aparțină acestei națiuni. Știți un grec mai român decât Caragiale, un evreu mai român decât Steinhardt, un slav mai român decât Nichita Stănescu? Și asta pentru că nu ne-au considerat un popor retardat, au înțeles „dimensiunea românească a existenței”, ca să trimit din nou la Vulcănescu, al cărui destin cumplit de tragic se suprapune celui al țării ocupate de bolșevici. Simbolic. Mircea Vulcănescu a avut parte de moarte christică, ridicându-se la cer din groapa comună a închisorii Aiud. Groapa robilor. Iar negarea cea mai urâtă a românității a fost împinsă la maximum de cei care îl discreditează, desenându-i cu inconștiență și cu vopsea roșie o svastică pe un bust amărât, dintr-un colț de București.
Asta s-a mai putut face în țara ocupată de Stalin: să se ude pământul cu lacrimi. Contra denigrării poporului (popor, ce cuvânt caduc, n’așa!) OJS ar trebui să citească și Glasuri din bolgie de Sorin Lavric (Ed. Ideea Europeană, 2018), care spune îndestul – numai să vrei să auzi – despre martirii Bisericii ortodoxe, care n-ar exista după cercetătorul austriac. Soarta ingrată a Bisericii greco-catolice n-a provocat-o Biserica ortodoxă, ci Stalin. Și nu Biserica ortodoxă a interzis Biserica greco-catolică în 1948. A făcut-o ocupantul sovietic. Martiri mulți au amândouă, deopotrivă.
Închei: tentativa de distrugere a bisericii lui Dumnezeu nu va reuși. El e peste tot și intervine mereu când trebuie, cum ne asigură mințile cele mai luminate, și din Apus, și din Răsărit, avându-L la temelia ființei. Le cred.
