Propoziții pretențioase – Amniote
Scăpărai amnarul și-n amoniul cerebral găsii că cinci au gust, iar ceilalți, până la 12 negri mititei și afurisiți, comasabili cu alte personaje de poveste (cultura a fost și rămâne o lectură facultativă), sunt fazi, lipsiți de orice urmă de umanitate. Mașiniști, ,,domnițe” de cearceaf, amoreze de doi lei și cincizeci de bani – pentru o doză ieftină de suc – (se poartă pielea Bovary de canapea auto), viitorul națiunii umane. Căci suntem o nație toți pământenii.
Amorsai, deci, capsa, amperii se-nmulțiră, scăpai de amăreli – și de o serie de cuvinte de pomină – și-mi recăpătai apa la moară.
Anarhia a plutit mereu în aerul tare al tinichigeriei – tărie de atmosferă la mai mult de patru metri de la sol, tărie în atmosfera de lucru ce implică sfar de letcon încins, fum de țipirig, abur de apă tare, pălălaie de lemn și gaz metan -, care mai de care mai pus pe puci. Care mai de care mai primul la luat decizii. Cu cât mai sus cei de sus, cu atât mai jos cei care în liniștea echilibrului terran se puteau făli cu ferirea de soare și pauzele dese. De aici antagonismul. Nu al meseriei, ci al poziționării. De ce ,,josnicii” nu-s mai sprințari, de ce reacționează cu întârziere sau pur și simplu nu reacționează deloc la strigătele ,,disperate” ale meșterilor ,,Manole”. Cu aste gânduri se amărăsc clăcașii de la înălțime. Nicio țâțișoară, nicio subțioară, niciun mijlocel constrânse, ci buzișoare arse de căldură, picioruțe (din gama ultimei speranțe de supraviețuire a actorului Șerban Ionescu) și mânuțe prinse-n hora drăcească a bătutului de tablă, ostenite, încordate și neostoibile până la ultimul ciocan azvârlit să strivească parte de parte până la scontata lipire.
Dolii. Facerea lor și urcușul incomod al sulurilor pe acoperiș. Cum și foștii proprietari se-ncumetaseră la a adăuga ca să-și ofere mai mult spațiu de locuit, dar și de-mbăiat și bucătărit, nea sifonarul fost cadru militar la Bobocu, și-a adus obolul ,,desfătării” locative. Și vă descrisesem cam ce le putuse meșterilor săi capul. Rămânem la corpul întâi și doi de casă. La marchiză două bucăți de întretăieri concave. Mai scurte, dar incomode în raport cu diversitatea desenului tridimensional. Descriptibil…. Marchiza înfiptă în planul pantei de pe față, ieșită în afara planului zidurilor trei metri și ridicată de la streașină cu patruzeci de centimetri. Cât să nu te încadrezi la o linie frântă a șorțurilor continuă pe orizontală. Ce implică. Păi nicidecum o învelire lipsită de sincope. Adică de aplicat dolia – după ce se curăță acoperișul de tabla veche, de copcile rămase în cuie și de cuie, după o serie de reprinderi zdravene ale scândurilor existente și ale celor schimbate – pe teren curat, cu copci tăiate, și de montat restul tablei de la stânga la dreapta, cu toată protipendada de accesorii în ordine firească. Ci cu diverse opreliști și cu un alt plan de montaj. Unde mai pui la socoteală că taman în spațiul dintre dolie și colțul de la stradă al casei ai un luminator. Și de care…. Din cel rotund, antic și de demult, ros de ploi la inghinale și imposibil de acoperit cu tabla de zero patru cumpărată de proprietar (la achiziționat a fost și ,,mâna” lui tata, preferințele sale nu totdeauna acoperite în calitate, ci în afinitățile momentane; ba Câmpeanu, ba nea Soare, ba nea Sîrbu, ba nea Cristea ori 9 Teiul). Transformat fără drept de replică de mine într-unul triunghiular. Și-acolo cu două dolii. ,,Fin analist” al psihologiei omului de rând, cu două ciocane aplicate lănțișorilor, cu zece minute de gură spartă argumentativă, cu mâinile ridicate a mânie și nefacere după vrerea lui tata, am dat la pace și ne-am dus la final planul. Acolo niște floricele de convins că estetica nu suferă, ba chiar prinde alte forme mai plăcute la vedere, un spațiu de iluminare naturală mai mare și mai facil eventualei ieșiri din pod pe acoperiș, au susținut cauza favorabil. Și rezultatul se vede. Nu-i mai surprinzător față de alte meștereli la alte case, dar se încadrează în excedentele de arhitectură din acele vremuri de acum mai bine de 13-15 ani. Era ăla mic, nepotul lui, deși mare, o gâgâlice de grădiniță.
