Spații culturale nr. 13 (10)

MARIANA CÎLŢ

Gând

Paşii mei
tremură apăsător iarba,
strivind pământ,
iluzii…

Cine ar fi crezut
că oamenii sunt născuţi
din povestea Paradisului
şi a mărului?!…
nimeni cu excepţia şarpelui,
fireşte.

Uneori,
sunt aşa de melancolică
încât mă surprind
amestecând liniştea cu trecutul
într-un gând
pe care nu-l voi împărtăşi
nimănui,
poate doar vântului
ca să-l ducă departe,
să-l lipească pe buzele
Necunoscutului,
să-l transforme
într-un sentiment…

Vis

Nu ştiu cine sunt,
probabil un simplu vers
fugit din poezia destinului
în ploaie,
strivit de ultima picătură
peste surâsul tău.

Aş vrea
să închid ochii,
să evadez într-o lume
paralelă,
unde realitatea
nu e decât un miraj
abia zărit
dincolo de aripa
curcubeului.

Nu ştiu cine sunt,
cine voi fi,
doar cine am fost
în toate dimineţile
din viaţa mea
când mă trezeam
din visul numit iubire.

Poeţii

Poeţii nu respiră aer,
ei respiră sensul dintre două
metafore,
seara,
când liniştea
se aşterne ca un covor de
petale
peste paşii lor
rătăcind
în căutare de epitete,
de comparaţii,
de măsuri,
de iubire…

Poeţii nu visează vise,
ei visează versuri,
nostalgici uneori după zilele
dintre alaltăieri
şi mâine.

Poeţii nu mor.
Ei se nasc clipă de clipă
din Poezie;
chiar şi atunci când
inima lor nu mai bate,
poeţii bat cu veşnicia
în lacrima din
ochiul Lui Dumnezeu.
Şi li se deschide…

Joc

Nu mai cred
în tot felul de impresii
rătăcite
pe buzele
vreunei persoane.
Poate şi pentru că
am înţeles,
în sfârşit,
că tristeţea
nu e doar
o indispoziţie
de moment,
e un joc de spirit
cu miza
de o suferinţă,
două
sau un infinit…
Şi…

Sper
că mâine
îmi voi lipi sufletul
de firele de iarbă,
ascultând tăcută
murmurul poeziei
împrumutându-i soarelui
câteva raze,
ca să strălucească mai puternic.

Am nevoie
să mă scald în lumină,
numai aşa
voi învăţa
realitatea,
m-am săturat
să cred
în tot felul de basme
în care fericirea
e o Cenuşăreasă
ce îşi va primi condurul
poate chiar în clipa asta.

Şi totul devine frumos,
şi flacăra arzând în sobă
se preschimbă
în imaterial,
şi noi visăm iar…
şi…

… şi?!…

Viaţă

S-au încheiat câteva capitole
din viaţa mea.
Altele aşteaptă
să fie caligrafiate
pe teancul de coli
ce-l am în faţă.
Undeva, între un trecut
şi un viitor,
inima mea bate
a nelinişte
sau a speranţă.
Uneori, soarele arde,
alteori cad frunzele
sau frigul răvăşeşte înserări
şi dimineţi,
uneori înfloresc irişi
în ochii îndrăgostiţilor.
Totul e timp,
totul e viaţă,
nimic nu mai rămâne
pentru infinit.

Surâs

Nu mai am ce scrie
despre despărţire,
poate doar
să pictez pe undeva,
pe o pânză pe jumătate folosită,
ceva dintr-o amintire.

Vreau să scriu
despre iubire,
despre curcubeul risipit
în părul meu,
pe care numai tu
îl poţi vedea
atunci când se topesc
tristeţile,
neînţelegerile,
depărtarea…

O să scriu despre mine,
despre lacrima mea
care s-a evaporat
pe conturul
unui surâs.

SMS

Nu sunt decât tăcerea
din miile de întrebări
aglomerate
în piaţa răspunsurilor
când infinitul
aduce a amurg
şi a miros de vanilie
în îmbrăţişarea rece
a curcubeelor
prin dansul culorilor pastelate
spre aripa
a două păsări călătoare
oprite din zbor
pe o petală de iris
şi mă tulbură
permanent
impresia
că oamenii nu sunt
aşa veşnici
iar stelele mor
în fiecare an
de dorul soarelui
şi lacrima lunii
tremură ritmic
ca bătăile
unei inimi bolnave
de o dragoste
neîmpărtăşită…

Crizantemă

Sunt plictisită
de rutina zilelor de toamnă,
în care zeci, sute de persoane
îmi strivesc
curcubeul desenat
pe pardoseala inimii
din picăturile d lacrimi
căzute
după ce tu
ai plecat.

Aş vrea
să-mi înlocuiesc viaţa
cu o alta;
asist indiferentă
la trecerea timpului
pe lângă fiinţa mea,
nu mai izbucnesc
decât rareori
în versuri
când un altul
îmi spune ceva,
pleacă,
îl petrec cu privirea,
îl uit…

Doamne,
preschimbă-mă într-o crizantemă,
vreau să fiu frumoasă
o toamnă,
apoi să mor…

Jertfă

Îmi închin sufletul
pentru totdeauna
la altarul poezie,
focul îmi purifică sentimentul
acela
ca un fior,
vreau să cred în inima ta
ca într-o icoană
pe care a fost pictat de
acum o eternitate
chipul îngerului.

Mă dor uneori
lacrimile pe care aş fi vrut
să le vărs,
nu pot,
stau în faţa ta
fără să mai surâd,
mă chinuie
tăcerea pe care mi-o strecori
printre cuvinte.

De ce?
Prinţul a murit în luptă,
Prinţesa nu ştie,
încă îl caută.
Sărută atâtea broaşte
încât viaţa i-a devenit ru(t)ină.
Stelele strălucesc,
oamenii nu observă.
Focul arde pe altarul poeziei,
jertfa suntem noi.

ION MURGEANU

POARTA DE VEST- ÎNTRE
,,PARADIS” ȘI INFERN

,,Onoratã în picturã și muzicã, stimatã în alte literaturi, familia de autori este rãu privitã în literele românesti. Faptul ar merita o analizã amãnuntitã, cu contributia psihologiei, a sociologiei şi chiar a psihanalizei, deoarece motivele aversiunii par sã tinã de un domeniu mai profund şi mai obscur. Totuşi, de ce ar fi rãu sã existe legãturi de rudenie între scriitori? La urma urmei, fiecare din ei are, oricum, mai mult sau mai putin talent, un dram mai subţire sau mai consistent de noroc, şi trãieşte, literar vorbind, sub zodie proprie. Familia este însã importantã pentru cã înseamnã continuitate, punte peste timp, într-un cuvânt: tradiţie. Și, mai ales, modelul ei ar putea contribui la instaurarea, într-o arie plinã de discordii, a ideii de solidaritate, aducând puţinã uitare de sine, în folosul slujirii celuilalt.”
Aceste consideraţiuni preluate de pe site-ul Elisabetei Isanos, fiica poetei Magda Isanos, dar şi a prozatorului Eusebiu Camilar, justifică, de ochii lacomi ai lumii, o moştenire plenară, care se împlineşte într-altfel, şi în cu totul alte condiţiuni istorice, implicând etica, dar şi epica „noilor” timpuri… numai că pentru artă, respectiv literatură, poezie sau proză, sau şi amândouă, timpul e abia un panaceu universal, cum se spune; noua scriitoare, Elisabeta Isanos, un fel de Emily Dickinson valahă, abstrasă, dar implicată până la ultima fibră moştenirii de care se bucură, îşi construieşte tenace opera sa, o împletire curioasă de poezie şi proză, de lirism „în absolut” dar şi resorbire a epicului în construcţii uluitoare: încât „familia literară” reînvie şi se completează armonios, mamă-tată-fiică, într-un singur autor parcă, predispus să topească alchimic harul a trei generaţii: poezia mamei, cu geniala ei frenezie solară, şi epica tatălui, implantată într-un epos ancestral, epopeic, sau urgent ancorat, când e cazul, în cel mai fierbinte real al ultimei clipe…
După lectura primelor două cărţi ale Elisabetei Isanos, „Duminica devreme” – poezii; „Drumul spre Ombria” – jurnal şi meditaţie asupra vieţii şi a salvării ei prin poezie, deosebi, – ajungem la „Poarta de Vest”, un roman nenumit, dar destăinuit ca atare, de vasta construcţie epică, implicată în istoria clipei şi a faptelor, în fiinţa precară a individului, cu subtitlul: „Aventurile unui cetăţean roman”, – devenit fără voia lui erou de roman: „Înţelegând că prin el se adresa de fapt lumii întregi, Vitez aştepta ca omul să termine ce avea de spus. În salopetă, cu un rucsac în spate, era tot unul ca el, dar încă neajuns cu totul la fund.” Acesta este „eroul”- Mihai Vitez, fost miner pe Vale, traversând iute două istorii „urgente”, scăpat din comunism în capitalismul sălbatic, manipulat de comunism, disponibilizat în „noul” capitalism „de cumetrie”, cum l-a numit cineva foarte „autorizat” să o facă, părăsit în istoria sa intimă, şi „dat la fund”, cu totul… „- Nu ţi-e frică. Moşule, că te-ntâlneşti cu dracul? – N-are altă treabă? zise Vitez. S-a cam schimbat, acu’ nu se mai ţine de capul omului, are birou, secretară ca lumea şi coadă la uşă; stă comod în fotoliu, şi toţi s-agită afară: mă primeşte? nu mă primeşte? El face mofturi… Se omoară lumea să intre la el, cu CV, îmbrăcaţi frumos, pomădaţi, parfumaţi, şi el strâmbă din nas…”
Dracul! De la dânsul către el însuşi, gândul îi zburase, ocazional, în maşina unor tinerei, rememorând: „Căsătorit, având un copil, soţia l-a părăsit pentru alt bărbat. La mină nu se mai putea întoarce, în toată Valea nu se mai făceau angajări. O vreme a lucrat cu ziua pe la localnici. A locuit pe străzi, în Petroşani, iar la venirea iernii s-a refugiat într-un canton CFR părăsit, în defileu. Dar şi acolo era ocupat, o familie cu trei copii. Mai demult descoperise în defileu mai multe galerii, forate pe vremuri, şi a ales-o pe cea mai adâncă.”(…) „Băieţii notau cu sârg: a lucrat în mină, locuieşte în peşteră de aproape patru ani; iarna e cel mai greu, n-are de unde să facă rost de parale; o dată pe săptămână, în piaţa din Petroşani, vinde obiecte recuperate din groapa de gunoi, cam patruzeci şi cinci de mii de lei, din care cumpără mâncare pe-o săptămână.” Acesta ar fi, în linii mari, eroul, care… „Băieţii descoperiseră cu mirare că Vitez nu voia să ajungă în ziar, ci doar să stea de vorbă, despre vrute şi nevrute.”
Acesta este, altfel spus, noul „erou al timpurilor noastre”, pentru care Bunul Dumnezeu pregătea, cum spun textele sfinte „ceva mai bun”… „Domnul se recomandă, fără numele de botez, şi dădu mâna cu el. – Cu ce ocazie? întrebă Vitez. – Vreau să vă propun un angajament în străinătate, zise Corlăţeanu, şi se aşeză lângă el. Ceva foarte avantajos, în Spania. Patronul, român de-al nostru, de la Madrid, cum tot veneam încoace cu treburi, m-a rugat să-i aduc un om de încredere…”
Patronul, „român de-al nostru”, se va numi Horia Talpă; nu chiar „de la Madrid”, „mai dimprejurul”, de-ar fi să glumim în termeni villoneşti, deţinea, într-adevăr un restaurant în Coslada, un fel de colonie românească, noua patrie a românilor desţăraţi în căutarea căpătuirii pasagere, dar cu gândul la ţară, „acasă”; numai Vitez, ajuns aici „la Talpă” – sau chiar Dl. Talpă dacă vreţi, – ras-tuns şi frizat, de Corlăţeanu, cu paşaport obţinut cum numai el, misitul lui Talpă, ştia să obţină tot ce voia, într-o ţară în care legea devenise deja devălmăştie, şi unde se practica, sub felurite forme, comerţul cu carne vie, altfel spus sclavii moderni, sclavii noului milenium III…
„Patronul are nevoie de un om corect, să-i facă nişte treburi personale. Cum ar fi, cred eu, să-i plătească facturile, să-i ţină evidenţa, cam aşa ceva.” Interesant personaj acest Horia Talpă, „român de-al nostru”, devenit comerciant espagnol de succes, cu o istorie şi biografie cvasi-tenebroase sau cel puţin bulversante. Suplinitor în învăţământ, iniţial, după terminarea liceului, pe urmă funcţionar la Sfatul Popular, unde îşi descoperise pasiunea de colecţionar de obiecte vechi – „fondase” chiar un fel de muzeu local de „antichităţi”, dar pe acest fond o cunoscuse şi pe Claudia, jumătatea lui pe care o adusese cu el în Spania; practic romanul „Poarta de Vest” îşi are declicul (unul dintre declicuri) în istoria acestei Claudia, soţia lui Talpă, care muri în pat lângă el, într-o noapte „înţepată de o viespe” …Şi Talpă rămâne, astfel, singur şi „nemângâiet”, cum ar spune poetul. Filmele americane, clonarea ilustrei oi, şi agresiunea paranormalului peste minţile „normale” construiesc un scenariu pentru care, simţeam prima oară, cum imaginaţia autoarei stă să dea în clocot! Cine îi băgase lui Talpă în cap că ar putea comunica „dincolo” cu răposata mult adorată post-mortem, nici nu este cel mai interesant de dedus: e de-ajuns să înţelegem scopul pentru care „patronul” făcuse rost de un „om corect”, „român de-al nostru” şi acesta, pe care urma să-l iniţieze pe postul de mesager „între lumi”… La iniţiere, care se face alternativ, dar sagace, participă un nou personaj, cu alură „savantă”, dar pentru restul micii comunităţi de români din Coslada „de tot hazul”, dacă nu chiar de râsul curcilor: i se spune „Frizerul”, după singura preocupare cât de cât concretă, pe care o „practică” ocazional, şi de pe urma căreia scoate şi el bănuţul, atât cât să-şi susţină discursul incontinent „despre toate”: prezent şi trecut, viaţă şi moarte, apropiere şi depărtare, om, individ şi societate, etc. Horia Talpă îl cultivă asiduu în problema „lui” – a comunicării „de dincolo” cu Claudia.
Aşa se face că bietul Vitez, om onest, care îşi câştigase tot timpul existenţa muncind, făcând ceva, de data aceasta pus în situaţia de „întreţinut” îi trec prin cap şi lui fel de fel de scenarii, fireşte, zărite şi de el tot din filmele americane, cu găşti de mafioţi, crime, şi indivizi interpuşi anume „de sacrificiu”… „- Cu unul din ăştia am să am de-a face, se gândea Vitez. Mâine-poimâine, o să mă cheme sus şi o să mă măsoare din ochi, fumând trabuce: sunt sau nu sunt capabil? Patronul o să garanteze că sunt în stare să fac treaba, şi o să-mi spună, de faţă cu mafiotul…” „Dar momentul de care se temea se amâna mereu, el se obişnuia treptat cu viaţa din jur, iar cei patru care-l vizitau pe patron se dovediră a fi oameni paşnici. Preotul, în general lumea de-acolo din Coslada, au fost impresionaţi de milostenia lui Talpă, cum l-a strâns de pe drumuri, cum l-a adus în Spania, cum îl ţinea pe lângă dânsul, masă şi casă, cum l-a dus la doctor, fără să-i pretindă plată, căci Vitez n-avea nimic, dar nici să-i muncească în locul banilor. Pomană ca asta, nu oricine e-n stare. Preotul a lăudat fapta în plină biserică.”
„Către sfârşitul săptămânii, de acalmie relativă, autobuzul Transsib, fără staţie fixă, opri la o margine de trotuar, încurcând circulaţia şi stârnind enervare. – Sunt din Coslada, trăiesc în Parque Blanco, spuse un domn cu figura severă, în spaniolă. Dar în ultimul timp murdăria, nesiguranţa, vandalismul şi părăsirea în care trăim au devenit ruşinoase! Aşteptaţi pe trotuar de rude, prieteni, cunoscuţi, veneau cei din ţară, cu veşti, cu bagaje, obosiţi, cu mirosul României în geci, şi pe tălpi cu fragmente din noroiul ei.” Veneau în „raiul capitalist” după ce epuizaseră infernul comunist „cea mai bună dintre lumi”, conform îndoctrinării care ţinuse aproape jumătate de veac, până ce „mămăliga explodase” în sfârşit…
Numai eroul „ales” Vitez se usca din picioare: „- Nu pot să stau, să-mi dea ceva să fac… Mă îmbolnăvesc, îşi zicea tot timpul.” Încet-încet, dar cu greu, pricepu care i-ar fi fost preţul şi plata! Un fel de „sacrificiu”- trecerea „dincolo” să-i înmâneze ori să-i comunice un mesaj „urgent” Claudiei, fosta soţie a patronului, după care el rămăsese neconsolat, deşi umblau vorbe, că nu era, nu fusese nici cât a trăit ea, chiar uşă de biserică, cum se spune. Vitez zicea că nu se cădea el să-şi dea cu părerea despre viaţa patronului. Iar patronul nu-l mai slăbea, la rândul lui, cu amintirile despre Claudia: „- Ea a fost în multe case, a văzut tot felul de lume. Şi îmi spunea: Ţi se-nmoaie inima când vezi că de prima oară, după nici cinci minute de la venire, îţi pun în mână cheile casei şi te lasă singură cu avutul lor, cu aurul lor, cu copiii lor, de parcă le-ai fi verişoară, nu slugă.’” Acest joc de doi, acest „tango” al mentalităţilor, deschide practic „Poarta de Vest”, către mai adânci înţelesuri şi „practici” străine „barbarilor” din Est!
Caracterul (şi) de frescă al cărţii, foloseşte scenariul imaginat de autoare între cele trei personaje: Talpă, Vitez, inclusiv Frizerul, pentru familiarizarea nu numai cu nişte realităţi străine „barbarilor”, dar şi cu impulsiuni venite dintr-un viitor cosmic aproape neidentificabil, între religie şi magie, şi între normal şi paranormal; lucruri care vin toate „via America”! În fine, Vitez va lua cunoştinţă ce i se pregătea şi, ca ciobanul din Mioriţa „de acasă”, va încerca să se consoleze obişnuindu-se cu ideea, că mai devreme ori mai târziu, tot acolo ajungem; în timp ce Talpă şi Frizerul „raisonneur” nu vor înceta cu „dăscăleala” misiunii lui transcendente în lumea „de dincolo”. ”- Şi dacă, murmură Frizerul, să mori e ca şi cum te-ai îndrăgosti, te-ai mai teme? Cu toate că unii şi de dragoste se tem ca de moarte.” „- Îi şi văd ochii, zise Talpă. Cred că o să-ţi spună: – Eşti nou, nu te cunosc…” Vitez: „- Poate o să fugă de mine, n-o să vrea să stea de vorbă.” „- Ori, poate, n-ai s-o recunoşti şi ai s-o întrebi de ea chiar pe ea. Şi o să-ţi spună zâmbind: ‚Uită-te bine, chiar eu sunt!’ Ai să te simţi rouă! Văzându-l pe Talpă alb de oboseală, Frizerul se pregăti de plecare. Dar rămas singur cu Vitez, Talpă, copleşit de amintiri, nu se mai putea opri din vorbă: – Pe-asta ţi-am spus-o? Era noapte şi odaia mirosea a vechi; ea părea tristă şi-mi căuta căldura. Voia să se-ncălzească şi toate din jur, înafară de mine, erau reci. Tremura ca varga, mersesem prea mult prin ploaie şi era udă la picioare. Am fost puţin ofensat, dar i-am luat tălpile-n palme. Ea a gemut uşor şi-a adormit…N-a purtat rochie albă. (O să se mire că ştii.) Te rog, după ce-o găseşti, s-o iei deoparte şi, în timp ce se odihneşte, spune-i tot; o s-adoarmă crezând că-i poveste. Zi-i aşa: – Era odată o fată care s-a măritat cu un prost. O s-asculte zâmbind, cu ochii închişi. Din când în când, o să-i deschidă să-ntrebe: – Şi mai departe? Ce-a fost mai departe? Ori: – Şi el ce-a spus? Şi ea ce-a făcut? Unde-au plecat? Cum se termină? – Nu se termină, aşa să-i spui. O să râdă, poate. Nici n-o să-i treacă prin minte că-i vorba de ea.”
Într-adevăr. Prea multă şi prea „amănunţită” iniţiere: tracasat, la un moment dat Vitez va încerca o evadare; prima se va solda cu un eşec, pierdut între străini, Talpă îl va recupera, readucându-l la bunele sentimente şi „îndatoriri”. A doua oară însă, sau „ultima oară” eroul nostru, surprins în vâltoarea evenimentelor din 11 martie 2004, în atentatul cu bombe din câteva staţii de metrou de la Madrid, recuperate, punctual, pentru cititorul român, şi nu numai de autoare, Vitez va fi dat dispărut. Şi Talpă la rândul lui se va consola, organizându-i nişte parastase „fireşti” la biserica românilor din Colsada; romanul capătă prelungiri de comedie politică-n ţară, unde hocus-pocus, iese din umbră nevasta lui Vitez, cu pretenţii de victimă, şi-l trage în faţă şi pe fiul lor „orfan”; o tragicomedie bine dozată, în nota realităţilor româneşti, cu politicieni veroşi, de ultima oră, care vor specula „tragedia spaniolă” a atentatului cu bombe din gara Atocha şi din alte câteva, în care au pierit zeci sau chiar sute de victime, iar printre acestea şi zece români! Este şi cea mai interesantă, într-un fel, dar şi cea mai „frumoasă” parte a cărţii, unde virtuţile naratoarei se resorb nu numai în poezie, dar şi în memorabile flasch-uri eseistice; memorabil este episodul cu fata din vagonul de metrou uitându-se insistent la frumosul tânăr arab care înainte de a coborî „uită” în tren o mică sacoşă, iar fata cât pe ce să-l facă atent: nu a mai avut când; fusese unul dintre atentatori, un reprezentant al jihadului islamic cu state vechi în istoria arabă, adept al curajului şi a vieţii de luptător trăită cu risc maxim: „Trăiesc pentru glorie, spunea. Mai bine o zi aşa, decât o mie fără. Antar călărea prin deşert în tovărăşia stelelor. Spunea: Oricine poate să cadă rob, chiar şi regii, dar curajul nu-i este dat oricui’”. De partea cealaltă este mitul conchistadorului espagnol, cu istoria lui Columb descoperitorul „lumii noi” în versiunea Talpă, explicată lui Vitez: „…Sunt din ăştia care n-au stare. Uite: Columb. Taică-său era cârciumar ca mine, pe lângă asta mai avea şi un dărac. Ştii ce-i asta, dărac? Scărmăna lână. Şi el, fii-su, cam aşa ca dumneata, umbla prin lume după o slujbă. Nici măcar nu era spaniol. Toţi îl luau în râs, mai ales savanţii şi proştii, când zicea: Trebuie să cauţi Răsăritul în Apus, cum ne-a-nvăţat Hristos, să căutăm naşterea în moarte!”, speculaţii, altfel, suculente, în litera prozei: două lumi care în istoria lor se întrepătrund iubindu-se şi urându-se alternativ.
În căutarea lui Vitez, Talpă va asculta şi explicaţia preotului: „- În zilele noastre, când Al Qaida revendică Guadalajara, inima Spaniei, cu citadele pe stânci, morţii în atentat devin egalii cruciaţilor: nu sunt mai prejos decât cei care şi-au lăsat oasele lângă zidurile Ierusalimului. Orice ar fi făcut la viaţa lor, o moarte ca asta îi scuteşte, nu-i aşa, de păcate. Pe mulţi dintre cruciaţi, chiar motivul ăsta i-a împins la drum, să traverseze oraşele germane de pe Rin, Boemia, regatul Ungariei, pe vremea aceea, când săracii mergeau mai mult pe jos ori în căruţe amărâte: uciseseră, furaseră, făcuseră sperjur sau alte crime, şi sperau că murind în slujba Crucii li se vor ierta. Că şi pe vremea aceea erau destui desculţi, pe unul din şefii lor îl chema Walter cel Sărac.” În timp ce pe vremea noastră televizorul vorbeşte neîncetat, aducând veşti neîntrerupt: „Telemadrid anunţa: nu, n-a fost vorba de o maşină capcană…Un artefact în AVE… O explozie în gara Atocha… Lovituri letale în El Pozo… Bombe în Alcala de Henares… Existau morţi.” „Până la ora 13 şi 20, fuseseră aduşi din staţia El Payo 67 de morţi adulţi, 20 de femei şi 41 bărbaţi. La 14 şi 30 s-a anunţat că fiecare sacoşă sau rucsac cu explozibil conţinea între 13 şi 15 kg de Titadyne; la ora 15 şi 10, Papa Juan Pablo II a spus că atentatul a fost o ofensă la adresa lui Dumnezeu”. În numele aceluiaşi dumnezeu, cu tot atâtea pseudonime, pentru care se moare intensiv şi intens, pentru care, ca mâine planeta poate fi aruncată în aer, în timp ce televizorul macină ştiri de groază sau transmite mesaje de încurajare…
Aceasta e „lumea nouă” descoperită de Columb şi evoluţia ei de până la noi. În acest ocean furtunos şi sălbatic, ce mai înseamnă un individ fără identitate, cu actele pierdute ori furate „în atentat”… Vitez abia dacă îşi mai aduce aminte că-l cheamă Mihai. „? Como se llama? (Cum te cheamă?) Asta înţelegea şi Vitez ; răspunse fără să şovăie: – Mihai/ -?Y el nombre de pila ?/ -…? Făcu semn că nu înţelegea.”
Fu dat dispărut, dar în acte era decedat şi în ţară „ajunse” într-unul din cele 10 sicrie roşii însoţite de cruci albe. Comedia pompoasă, de la Vâlcea, unde se ţin discursuri şi se intonează imnul de stat: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte” etc., etc., până la urmă „deşteptarea” „viteazului” Vitez se va face în aceleaşi condiţiuni ca şi la început, şi cu „aportul” aceluiaşi personaj, care îl şi „inventase” livrându-l pentru Spania: Corlăţeanu…
Prozatoarea e atentă la simetrii şi mai ales la detalii, pentru ca edificiul ei epic să iasă perfect şi lipsit de orice fisură. „…La un moment dat, Corlăţeanu îi arătă un loc, o margine prăpăstioasă de drum, care se pierdu repede în urmă. – Aici a fost chestia aia cu ilegalii care voia’ să treacă frontiera, cinci români au încercat astă-iarnă, pe-o noapte geroasă, să treacă clandestin… Au căzut acolo, e o râpă de vreo treizeci de metri, mureau îngheţaţi dacă nu-i vedea cineva din întâmplare, şi a anunţat pompierii din Como…/Apoi frână încetinind. – De ce ne-om grăbi? Avem tot timpul.”/ Motorul se supuse unui ritm moderat, adormitor. Lui Vitez i se părea că în toată vremea asta, de când plecase din Vale, nu coborâse din maşina cu miros de tapiţerie nouă şi deodorant. Din obişnuinţă, se uită pe geam, la cer: norii stăteau gata la porunca de pornire a ploii sau a ninsorilor de primăvară. (…) Vitez întoarse capul mult, să vadă mai bine râpa cu români. Apoi răsuflă adânc. Se simţea vioi şi mai optimist ca niciodată. Instalându-se mai bine în scaun, întoarse capul spre Corlăţeanu, cu un aer curios: – Ia zi, a ce miroase Italia asta?”
Bine dozat acest final, ca de altfel întreaga construcţie epică (390 pagini!): „Începea o porţiune cu serpentine, un indicator recomanda 5 km pe oră, şi adăuga, în cuvinte limpezi, să priceapă toată lumea: Procedere a passo d’uomo. Adică, să meargă în pas de om.”
Naraţiune barocă, în miezul ei eminamente tragică, „Poarta de Vest” este o operă de încununare: a unei familii de scriitori, dar şi darea de seamă asupra lumii „sale”, a scriitoarei Elisabeta Isanos, într-un sfârşit de lumi, şi la început de Milenium III, când multe apocalipse (gr. revelaţii) se întrevăd… Fără moderaţie, Poarta de Vest este unică şi atât de necesară în literatura românească, şi nu numai, a ultimilor ani: o capodoperă, care ar trebui să concureze lejer la orice premiu literar…