Spații culturale nr. 13 (9)

Evgheni V. HARITONOV
(n. 1969), Federaţia Rusă)

Poet vizual şi sound, muzician, compozitor, istoric al literaturii şi al cinematografiei. În 1984 a debutat cu proză fantastică. Studiile superioare şi magistratura le-a făcut la Kaluga şi Moscova. Împreună cu Serghei Biriukov redactează şi editează revista de avangardă „Drugoe poluşarie” („Cealaltă emisferă”). Din anul 1999 până în prezent este şeful secţiei de critică şi bibliografie a revistei de proză fantastică „Esli” („Dacă”). Autor al mai multor volume de poezie, proză şi exegetică.

* * *

Toamnă. Slavă Domnului, scoruşul e-mpurpurat.
Slavă Domnului, doamna plimbă căţelul în braţe.
Slavă Domnului, l-a aruncat în iarbă.
Slavă Domnului, câinele a fugit, doamna l-a urmat.
Slavă Domnului, Lenin a murit.
Slavă Domnului, noi mai trăim.
Slavă Domnului, Dumnezeu nu există.
Slavă Domnului, există din nou!
Slavă Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului, există.

ÎNŢEPENIRE

Nu pot să mă ridic. Nu, nu pot!
Dar să şed pot. Da, pot.
Şi încă o dată da.
Dar să mă ridic şi să umblu,
gata, ajunge, amicii mei.
Ridicaţi-vă şi umblaţi voi singuri.
Iar eu voi fi cel care şede, când voi umblaţi,
şi e culcat când voi şedeţi.
Ei, dar când voi sunteţi culcaţi,
eu în genere sunt arhi-culcat.

MÂINE

S-or duce anii…

nu ne vor găsi pre noi
nici pe harta
străzilor anonime precum

* * *

în echimoze pricinuite de boli
în cicatricele iubirii irosite
stau pe divan
cu dinţii ce mi se coşcovesc rumegând versuri
ascult
cum ca nişte perişori cărunţi
iese timpul din mine

* * *

Doamne,
nu mă chinui
cu răbdarea Ta

CUVINTE

Tu ai obosit de cuvinte?

Nu mă asculta cu urechile
ascultă ochii mei

ÎNDRĂGOSTIT

Cad în sus

scuip eu
pe legile lui Newton

SOŢIA LA BUCĂTĂRIE

din nou
s-a închis într-un turn de creaţie

PRIVIND LA ORA CARE SE SCURGE DIN ROBINET

Cam la fel
şuviţă de apă dintr-un alt robinet
se scurg zilele
devenind doar
anonime fapte
ale istoriei umanităţii

FLUTURAŞI

Romane – nuvele – versuri –
parcă am scrie
parcă scriem şi înţelegem
parcă:

noi –
doar nişte fluturaşi pripiţi
de unică folosinţă
repedetrecători mari
iutearipaţi talentaţi –

ne încălzim şi ardem
la verdea lampă a Clasicităţii

COSMONAUŢI

Îndoirea unui neted picior de femeie –
Cotire spre Infinit
Unde-s găurile negre

M-AM SPERIAT…

a fost să mă sperii când odată văzui
că vocea versurilor mele de dragoste
se potoleşte
odată cu apropierea
celui de-al patruzecilea an de viaţă

deja nu mai e
întinsul-strună şliţ al sufletului
erecţia din versuri

soţia atentă şi pricepută
mă duse la sexolog

* * *

îmi zic că ar fi nimerit
ca pata neagră
a interminabilei
dureri
s-o acopăr cu mar-
cherul subţirilor
raze
solare

* * *

steaua –
lacrima lui Dumnezeu

* * *

strâmtă-i lumea
îmi zic să ies

* * *
acesta e un impeachment
declarat rimei

VERS LIBER CALD

mai
bondar de mai
zumzăie bodogănit
în cutia de chibrituri
copilul ascultă
dă din cap

zâmbeşte
new life în Moscova

ULTIMA ZI A POIENII CU FRAGI

oameni ciudaţi
în cămăşi purpurii
aliniaţi în rând drept veniră în poiană

fragii copţi cu seva
sângerau şi mureau
sub cizmele din pânză impermeabilă
a rândului împurpurat

cel şoricel gri ghemuindu-se în gaură
nemişcat-înspăimântat privea –
eram eu.

Traducere de
Leo BUTNARU

NICOLAE BĂCIUŢ

ANOTIMP PIERDUT

Unde-i toamna
care-n mine înfrunzi,
unde-i pleoapa,
unde-i geana
somnului cu ochi de zi?

Unde sunt,
ce anotimp
mă încape în sămânţă,
mă ia-n ramură şi fruct,
să-i fiu lacrimei fiinţă?

Unde-i toamna, unde-i toamna,
care verii îi e trup,
unde-i iarna, unde-i iarna,
care toamnei îi e lup?

Cluj-Napoca, 18 septembrie 2010

RÂU

Trupul meu
s-a preschimbat în râu,
învăţ să curg
până la zbor,
sângele meu nu-i decât vânt,
şi-nvaţă iar
să fie nor,
până când iarăşi
redevin cuvânt.

Acum învăţ să nu mai fiu,
şi trupul redevine râu.

Cluj-Napoca, 18 septembrie 2010

ÎNCĂ O VIAŢĂ

Am renunţat la cochilie,
copacii-au renunţat
la rădăcini
şi apele au renunţat
la maluri,
cel cu păcate-a renunţat la vini.

Am renunţat
să mai fiu ziuă,
nici ploaie
nu mai pot să fiu;
şi orele au renunţat
la ceas,
şi pentru înc-o viaţă
e târziu.

Cluj-Napoca, 18 septembrie 2010

SEMN DE CARTE

Păianjenul strivit
între coperte de carte,
păianjenul ce devenise semn
continua
să-şi ţeasă pânza,
inventând o nouă limbă
de lemn,
ţesând între cuvinte
şoapte,
dar nelăsând în urmă
vreun îndemn.

Păianjenul
care desparte file
dintre două vieţi,
dintre iubiri deşarte –
păianjenul strivit,
încât ai crede
că există
moarte după moarte.

Cluj-Napoca, 18 septembrie 2010

DESPĂRŢIREA DE TRUP

Mă lepăd de trup,
ca de haine uzate
şi beau cucuta
pân’ la jumătate –
şi jumătatea care îmi rămâne vie
o-mpart cu viii,
cu cei morţi
tot ce le aparţine;

mă lepăd de cuvânt
şi-nghit tăcerea
pân’ la jumătate –
şi ce-mi rămâne viu
nu-mpart cu nimeni
şi nu ştiu
de mai rămâne
din cuvinte rest
pentru acest
final de ieri,
pentru acest final
de mâine.

În avion, spre Wesse, 18 septembrie 2010

CUIB DE CUC

Nu mă duc,
nu mă mai duc,
lasă-mi cuibul meu
de cuc,
lasă-mi lacrima
în iarbă
şi nisipul,
să mă soarbă,
lasă-mi vara,
lasă-mi toamna,
să-nverzească-n iarnă
Doamna,
Doamnă, tu,
Doamnă, tu,
ceea care mă începu,
Doamnă, da,
Doamnă, da,
soră doar
cu lacrima.

Bonn, 19 septembrie 2010

DIMINEAŢĂ

Dimineaţă vie,
margine de apă,
o urmă pentru altă zi,
pierdută înainte de-a începe,
lumină fără a umbri,

doar tu,
cu fiecare viaţă treci
alt râu
şi te întorci
doar ca să-neci
alt zbor de pescăruş,
ce bate-n geam
cu ploaia
ca să deschizi
ca unui nor
ce-şi pierde
marginea de tuş.

O dimineaţă vie,
din alt timp – atât
cât se desparte umbra mea
ca laţul atârnând de gât.

Bonn, 19 septembrie 2010

FĂRĂ MINE

Septembrie –
orbită pentru ochiul
unui orb,
pentru lumina dintre zi şi zi,
pentru lumina
căutându-şi vârstă
pentru când liniile vieţii
se retrag în frunze
ce aşteaptă
să se-toarcă în pământ
ca într-o ţară tristă.

Septembrie –
mai verde decât un martie
care s-a-ntors,
decât o viaţă
care se retrage-n sine
ca-n cochilia unui melc,
o dimineaţă
într-o altă dimineaţă –
fără mine.

Bonn, 20 septembrie 2010

IDENTITATE

Fără paşaport,
ca şi cum peste tot
ai fi în ţara ta;

fără identitate,
ca şi cum peste tot
ai fi în viaţa ta,
singur, singur, singur…

Fără somn,
ca şi cum peste tot
te-ai afla într-un vis
din care nu mai poţi ieşi.

Fără cer,
Ca şi cum Dumnezeu
ar fi coborât pe pământ,
singur, singur, singur…

Bonn, 20 septembrie 2010

POEMUL PHOENIX

După moarte,
poemelor mele
le cresc unghii şi păr,

poemele scriu
singure
alte poeme
cărora le cresc pene şi fulgi
şi-nvaţă singure să zboare.

Poemele mele,
sălbatice poeme
în care învăţam şi eu,
să zbor
ca un străin
ce-şi caută o ţară
unde să-i crească
păr şi unghii,
în viaţă ca şi-n moarte,
în moarte ca şi-n viaţă.

Bonn, 21 septembrie 2010

MAL DE RIN

Casa aceasta n-are ferestre,
n-are uşi,
n-are vecini,

casa aceasta are ochi,
are urechi,
are gură,
are şi mâini.

Casa aceasta
are picioare,
merge acolo unde eşti tu,
casa aceasta
se roteşte mereu
după soare,
casa aceasta e sora lui nu.

Casa aceasta,
în cămaşă de forţă,
liberă, oriunde-ar pleca,
arde în mine,
încă e torţă,
încă e malul
din marginea ta.

Bonn, 21 septembrie 2010

TAXE PE POEME

Mai există o şansă,
încă unii se pot salva –
să se pună
taxa pe cuvinte
care pot respira,
ba chiar şi pe
cuvinte moarte,
pe-ntregul alfabet,
dar mai ales pe vocale,
mai slobode ca oricând,
taxa pe silabe
plângând;

taxa pe ieri,
taxa pe mâine,
taxa pe lama de cuţit
uitată în pâine.
Taxa pe seară,
taxa pe vis,
taxă pe orice amintire,
taxă pe tot ce-i interzis.

Taxă pe orice,
dar mai ales,
taxă pe cel care se teme,
dar mai ales,
taxă specială pe poeme.

Bonn, 21 septembrie 2010

ŞOAPTA

Să fugi în oraş
la prima ploaie,
să opreşti un neamţ,
să camuflezi istorii,

să bei un şnaps,
să-mparţi cu el
un sfanţ,
să cauţi sinonime,
la român şi la neamţ,
să pui timbre
scrisorii
pe care n-o s-o trimiţi
nimănui,
pe care nimeni
n-o aşteaptă,
să spui Ich liebe dich,
să spună te iubesc,
şi să păstraţi o taină,
o şoaptă.

21 septembrie 2010