Spații culturale nr. 13 (6)

ARTEMIZA DELIA ASĂNACHE

Anul nou

,,Nu ştiu de ce mă tulburi uneori atât de tare cu vocea aia a ta mieroasă”, îi spuse.
Ea s-a ridicat, s-a dus la baia în care mirosea cumplit a peste prăjit şi a lăsat fereastra de messenger să clipocească în voie în urmă. “Pentru că m-ai iubit, dobitocule”, îşi spuse în sine înciudată. I-a venit să vomite. Nici n-a apucat să deschidă bine fereastra şi să dea drumul robinetului, că au năvălit pe geam o mulţime de peşti. A fugit repede in dormitor, dar din monitor ieşeau alţi peşti, mai mici şi mai coloraţi. A deschis geamul şi a început să strige după ajutor. De la blocul de vizavi s-a mişcat o singură perdea, aceeaşi care se mişca în fiecare seară când se dezbrăca în pielea goală să se culce. Începu să înjure cu furie şi să încalece tocul ferestrei. S-a uitat în jos pentru o clipă şi tocmai când se pregătea să sară de la etajul 7, monitorul s-a închis.
,,Nu puteai să iei şi peştii ăştia împuţiţi înapoi?”, i se adresă calculatorului, care stătea impasibil pe biroul luat de la ikea în toamnă. ,,Acum trebuie să curăţ tot locul ăsta”, ţipă fata isteric.
Mirosul de peşte îi displăcea profund. Era ca şi cum s-ar fi cufundat în apele mâloase ale unui lac din care nu mai putea să iasă, iar mii de peşti, cu gurile larg căscate veneau din toate părţile către ea. Era o pradă uşoară, cum să nu? O ştia prea bine, mai ales că nu învăţase să înoate. Nu i-a plăcut niciodată marea, cu mirosul ăla de alge putrede şi descompuse, miros care se răspândea în toată încăperea după ce făcea sex. Nu, ura clar mirosul ăla şi peştii. Se bucura când îi vedea morţi în galantarul pescăriei din colţ, înăuntrul căreia îşi arunca o privire de la distanţă. Şi acum asta! Toată camera plină cu peşti! Şi toată baia! ,,Cred că într-o zi o voi omorî pe vecina de la 8. O s-o omor cu mâinile mele. De când m-am mutat aici, face zilnic peşte. Unde mai pui că pune şi usturoi. Iac, mi se întoarce stomacul pe dos. Mai bine să nu mă mai gândesc şi să încep să curăţ locul asta înainte de a veni Magda acasă. Iar o să mă întrebe ce e cu mirosul ăsta în casă”…
Brusc, şi-a adus aminte că e penultima zi din an şi că Magda e plecată.
,,Ce-ar fi să mă duc să mă plimb puţin? Şi aşa nu am cutreierat deloc împrejurimile de când am venit aici”, îşi spuse Iza. S-a îmbrăcat frumos şi a plecat din apartament, închizând cu grijă uşa în urma ei.
Evident, nu a întâlnit pe nimeni în drum. Nici nu avea cum să întâlnească pe cineva în cei doi paşi pe care îi făcea de la uşa apartamentului la lift şi de la lift la uşa de ieşire din bloc. Trăi din nou senzaţia ciudată că tot blocul ăla imens e al ei, că nu mai e nimeni pe lume ca ea. Parcă oamenii se evaporau din calea ei, se prefăceau în fire de praf care se răspândeau în jurul ei învăluind-o într-un nor de ceaţă groasă. Din cauza asta, avea senzaţia că tot timpul sta să plouă. Şi ura ploaia, aşa cum ura peştii, şi marea, şi algele. Ura ploaia când se trezea dimineaţa în zgomot de roţi de maşină care lipăiau pe şosea, aşa cum îi lipăiau papucii plini de apă după ce ieşea din duşul căminului.
Dar acum era bine. Nu ploua, dar vremea era închisă. Gerul se apropia tiptil de capitală, în timp ce Iza hoinărea prin parcul din apropiere. Bău un pahar de vin fiert care ii fripse limba. Se plimbă până când obosi şi, când să iasă din parc, ochii îi căzură pe o siglă uriașă: ,,Cinema Gloria”. Intră la film. Sala începu să se umple încet-încet, dar pe la mijlocul filmului a realizat, deodată, că a rămas singură. Scaunele au început să crească în umbră ca monștrii din desenele animate care nu-i dau pace nepoatei ei, iar tavanul a început să se lase în jos, apăsând scaunele într-un vuiet teribil. Abia a avut timp să se ridice şi să o ia la goană spre ieşire. În urma ei, clădirea a răsunat prelung, a văzut negru în faţa ochilor şi a început să meargă cu paşi repezi către staţie. Pământul se legăna sub picioarele ei şi simţea cum se duce tot mai mult în jos. S-a lovit de o bancă şi durerea i-a inundat trupul amorțit de atâta stat pe scaun.

În acea zi, am ajuns cu bine acasă. Nu m-am întâlnit cu nimeni în bloc. Linişte deplină. Linişte de îmi ţiuiau urechile.

Iza a intrat grăbită în casă. Baia şi dormitorul străluceau de curăţenie. S-a culcat repede şi a dormit un somn fără vise. A doua zi a intrat în noul nou fără să îşi dorească nimic.

Alexandru Ovidiu Vintilă

în faţa morţii

!absolut singur doar
în faţa
morţii!
am ridicat cu
mâinile mele turnul babel
şi colosul din rodos
cu aceleaşi mâini
ale mele am încercat să
deznod şi nodul gordian
şi moartea în faţă
am privit-o
înapoia mea
cel de acum
din oraşul ăsta bolnav
în care am iubit
pentru prima oară
!trezindu-mă din somn
cu gândul morţii!
tatăl meu era lângă mine
îmi vorbea de ce înseamnă
să aştepţi moartea
ca şi cum ar veni dimineaţa
o necunoscută cu trupul ei
sălbatic o necunoscută
pe care ai visat-o noaptea
având aerul că se înalţă
amirosind a ierburi şi-a
animal cald şi taci crezând că vei
începe o nouă viaţă moartea
pe faţă o porţi pedeapsă amară
sau pace veşnică sângele tău la
picioarele tale aidoma unui câine
credincios îl urmezi te îndrepţi spre
moarte traversezi străzile
absolut singur
inima se aude cum în tâmplă
se zbate o pasăre strânsă în pumni
va muri oricum cum de altfel au murit
şi alţii şi vei muri şi tu şi sufletul
îţi va da pe gură doar mângâiere
şi inima mea cum o lacrimă tremură
de dimineaţă gândul morţii mă farmecă
mai mult decât aerul pe care-l trag în plămâni
sufletul meu copacii cu frunzele vestejite
vântul rece al toamnei
!azi se preumblă îngroşându-mi venele
îngreunându-mi carnea!
încât mă simt vinovat
cu gândul morţii mă trezesc
cu gândul morţii m-am trezit
când tata a murit !acelaşi soare
ardea deasupra noastră acelaşi
cer ningea!

tata a murit în somn
toamna nu e tocmai cel mai fericit
anotimp
în biserică am observat că tata
purta pălărie şi costum şi cravată
pe ultimul drum
vizibil lumina s-a împuţinat
acelaşi soare ardea
cerul ningea

!când tata a murit
gândul morţii m-a
trezit din somn!

poem în asfinţit

în anotimpul ăsta în care
se moare mai mult

pe coama dealului
miasmă de fructe roşii

apoi liniştea asta asurzitoare
revolta
dragostea
moartea
seara poleită în aur curat cum
untdelemnul sfânt din
aureolele sfinţilor
lumina ca o apă tulbure
îmi amintesc perfect
moleşeala aceea simţeam
că moartea ne va surprinde
şi nimic nu se va schimba

oglinda

„întunericul, Doamne,
întunericul pe ochii larg deschişi …”
Mircea Ivănescu

Pentru oglinzi
au găsit marame negre
de panglică
dedesubt masa cinei
plină ochi de sentimentele noastre
calde şi calme
ca niciodată
luna era deasupra noastră
norii nu se vedeau
la fereastră spectacolul lumii
searbăd cum întunericul nopţii
cuvintele negre într-un chenar negru
oglinda în adâncimea căreia
ne-am adâncit după ce am murit
am luat-o de la capăt proaspăt morţi
şi cu dorinţă de viaţă.

în coajă

!şi trupul tău
ca un fel de durere
pe faţa pământului

undeva
sufletul
mâinile împreunate
albe pe piept!

scoarţa

pe faţa pământului
sângele umed
torenţial în cânepa fină
a pielii

sufletul gâlgâindu-mi în gât
anotimpul galben
mare şi trist

trupul meu greu
pădurea de ochi
dimineţile cu ceaţă densă
şi inima
grea

se împotrivesc
ploilor reci
ca un fel de durere
adâncă
sufletul
mâinile împreunate
albe pe piept