Spații culturale nr. 13 (7)

Paul Androne

Morfologie

A fi, fire, fui, fuior…
Uite verbul cum mă toarce,
Anii se urzesc covor
Îndelung ţesut de Parce.

A fi, fire, fui şi fost…
Uite ţarcul ce ne-ncape
Unde totul are-un rost
Ce mereu o să ne scape.

Fost şi fire şi vei fi…
Uite puntea peste care
Noaptea se preface-n zi,
Timpul tot devine zare.

Firul lui a fi ne ţine
Strâns legat de câte-o stea.
Uite, raza ei de foc subţire
Scrie-acum pe fruntea mea!

1

Sunt râul curgând grăbit printre maluri ,
Valuri înfloresc în spume albe pe pietre,
Trec către vale amintiri, idealuri,
Visuri aţipite în cenuşa din vetre.

În urmă rămân munţii înalţi,
Stânci îndrăzneţe, pădurea de seve,
Apoi dealuri cuminţi – şi tresalţi
Când prin gândul de ape trec toate aievea.

Malul stă fix, martor străin,
Nu-l pot lua cu mine la vale.
Anotimpuri îl scaldă în mereu acelaşi senin,
Numai râul, doar râul, ne-ncetat se prăvale.

Oglinzile apei mai poartă un timp
Cântec de păsări, curcubee de flori,
Nectaruri băute cu zeii-n Olimp,
Ploile verilor suspendate de nori.

Tot mai multe oglinzi dispar în adânc,
Cu cioburi tulburând limpezimile clipei.
Ceţuri de fum între malul cel drept si cel stâng
Se varsă cu râul în Marea Risipei.

2

Sunt ora desprinsă din zări călătoare,
Popasul unui timp ce nu face popas,
Înghesui în ea lumini şi eclipse de soare,
Drumuri parcurse cu dreptul, cu stângul, fiece pas.

Ceasul meu o măsoară fără cadran,
Nu-mi spune unde e începutul, sfârşitul,
Aud însă tic-tacul tot mai sonor an de an
Mărunţind în secunde nevăzut infinitul

Ca o moară ce se zbate în vânt
Ca să macine boabele calde de viaţă.
Fiece clipă se transformă-n cuvânt
Rătăcind apoi printre gânduri de ceaţă

Până când totul, însumat, face ora,
Cămaşa care îmi îmbracă povestea,
Visuri de-o clipă, zboruri frânte şi ora
Ziua de ieri şi de azi şi cuvintele-acestea.

3

Sunt şoapta ajunsă aici din cuvântul dintâi,
Mângâierea de sunete prinse-mpreună
În rama unui nume în care rămâi
Să-ţi împlineşti scrisul-destinul până la urmă.

Aud în adâncuri îndemn răspicat –
Gândul meu are mereu urechea deschisă –
Dar după multele drumuri tot n-am aflat
Cum sună în clar textul din pagina scrisă.

Acolo stau semne întunecate, de noapte,
Un glas le rosteşte cu putere de tunet.
Ca prin vis, ca prin somn le aud ca pe şoapte
Şi bâjbâi orbeşte în bastoane de sunet.

Dar şoapta mă apără, e o perdea
După care fiinţa-mi rămâne întreagă,
Împăcată să nu şde azi sentinţa prea grea,
Înţelegând că nu se poate totul să înţeleagă.

4

Sunt. Verb la persoana I, singular…
Axele lumii se intersectează în mine.
Tu eşti, el sau ea este pentru că sunt eu un hotar,
Existaţi numai cât gându-mi vă poartă în sine.

Văd lumea prin ocheanul lui sunt,
O apropii sau o înconjur cu ceaţă,
Lanuri de gânduri auresc în verbul mărunt,
Orice poveste face din el o prefaţă.

Sunt aici şi acum, fixez cu ancore clipa,
O duc cu mine ca timpul să fie întotdeauna prezent,
Mâine sau ieri să fie aripa
Ce-mi poartă fiinţa în mereu acelaşi curent.

Locuiesc încontinuu în prezentul etern.
Orizontul pulsează. Simt ritmul său clar.
În faţă e pagina albă şi pe filă aştern
Textul în care să fiu verb la persoana I singular.

5

Sunt ţipătul scurt al pietrei în geam,
Liniştea spartă în ţăndări de teamă
Cioburi din ce sunt, ce aş fi sau eram
Le plătesc în ceasuri de seară drept vamă.

Strigatul se întoarce la mine ecou,
Trece prin somnul meu către vise,
Se culcă-n timpan şi dimineaţa din nou
Se strecoară afară prin ferestre deschise.

Fiinţa întreagă stă acum risipită,
Cântecul se sparge şi el în bronzul din clopot,
Lumina ajunge la mine tivită
Cu umbre, cu ceaţă, cu grindină-n ropot.

Tăişuri de geam îmi fixează privirea.
Între zare şi ochi cărarea e sângerată.
Pe ea apusuri îşi coboară încet aurirea
Să lumineze în text ultima pagină, cea de erată.

6

Sunt roua strălucindă a unei dimineţi,
Lacrima în care încape tot universul,
Cerul albastru săgetat de ereţi,
Vara topindu-şi în seve mereu înţelesul.

Oglinda-i rotundă e ochiul divin
Cu care văd abisuri şi margini
Şi-n care pe mine însumi mă văd
Prelungindu-mă printre rânduri în pagini.

Textul acesta coboară în pajişti de rouă
Citiţi-l degrabă, sorbiţi-l cu sete de creste,
Curând soarele va împărţi ziua în două
Şi-un abur va rămâne din întreaga poveste.

7

Sunt Paul Androne, un nume, un semn
Să regăsesc drumul când rătăcesc prin noapte sau ceaţă
Pe mine să mă regăsesc dacă uit
Cine mă priveşte din oglinda din faţă.

În litera lui sunt zăvorâte peceţi,
Borne care-mi punctează cărarea.
Ca un prizonier între patru pereţi
Prin numele meu îmi fac zilnic mişcarea.

El este deopotrivă dar şi sentinţă,
Îmi numără strict anotimpuri, stele stinse în zori,
Gări cardinale. Este peste putinţă
Să schimbi staţia unde ai vrea să cobori.

8

Sunt iarba, flacăra verde arzând răcoroasă,
Văpaia mea are atâtea-nţelesuri –
Sângele meu înverzeşte gura de coasă
Când veri tinereşti se joacă pe şesuri.

Din umede bezne se ivesc la lumină
Taine bine ascunse în pământ.
Ochi însetaţi aşteaptă iarba să vină
Să se amestece cu pletele-n vânt,

Să fie mătase mângâind străveziu
Colţii de piatră răsăriţi pentru fiecare în drum.
Paşii, în somn, simţi-vor până târziu
Trupul ei moale, de vis şi de fum.

Firul de iarbă este literă vie.
Din el îmi compun mereu calendare;
După pagini de foc sau de ger reînvie,
Fragedul semn nu-i nicicând păscut de uitare.

9

Sunt un enunţ într-o poveste anume,
În el se rezumă înţelesul întreg.
Povestea cuprinde o lume, nume cu nume,
Enunţul e doar oglinda din care aş vrea să-nţeleg

Cum să se scrie un text cu reguli nescrise
În care cuvintele toate duc spre un sens,
Ca un râu ce îşi face din zăpezile ninse
Învolburări limpezite în apele clare din şes.

Sunt doar un enunţ rătăcit într-un text.
Ca în «1001 de nopţi» nu-i afli urmarea.
Finalul se-amână, umbra e un context,
Labirint unde se-ncurcă statornic cărarea.

10

Sunt taler într-o neliniştită balanţă,
O cumpănă trează între noapte şi zi.
De o parte e visul plămădit din speranţă,
E zborul meu zilnic, bucuria de-a fi.

Dincolo e piatra măsurând fără greş,
Este plumbul ce săgetează aripa.
Talerul balansează între stele înflorite celest
Şi nisipul cu care clepsidra îşi numără clipa.

Caut să fur. Arunc pe taler himere
Să trag totul către numele meu,
Spuma zilelor, polenuri aurii, efemere,
Însă dincolo apusuri atârnă mai greu.

Adaug atunci inima mea pe cântar.
Cumpăna însăşi rămâne parcă descumpănită
Pare pe taler un zar
Şi rostogolirea lui nu poate fi cântărită.

Jocul balanţei este măsurat în cuvinte,
Rând lângă rând ele formează un pod
Peste un text care ascunde şi duce-nainte
Făptura mea de balanţă, cu visuri, cu nelinişti cu tot.

11

Sunt călătorul înfrăţit cu un drum,
Steaua polară ne cunoaşte de-o viaţă.
Împreună am trecut munţi şi abisuri de fum
Şi-am depănat ghemul, tot mai subţire, de aţă.

Paşii mă poartă zi după zi.
Am tipărit cu ei pagini deluroase şi şesuri.
Călătoria este felul viu de a fi
Dezlegând şi legând înapoi încifrate eresuri.

Fac din anii mei joc de culori în atlas,
Relief cu piscuri, constelaţii şi roşu deşert.
Întorc filele ca în urmă să las
Un ieri foarte sigur, un mâine incert.

12

Sunt semn de mirare, un spin
Înţepând talpa vreunui cuvânt trecător.
De crengile gândului înţelesuri anin,
Fac ochii să vadă albastrul prin perdeaua de nor.

Trestie legănată, mă sprijin de semn,
Îndoiala să nu-mi frângă într-o clipă credinţa
Când răzbate din zare până la mine îndemn
Şi-un glas îşi strigă-n adâncuri amar neputinţa.

Vorbesc lumii întregi, ascult şi mă mir,
Mă uimesc, mă frământ, mă topesc în tăcere,
Povestea se deapănă până la ultimul fir
Dincolo de care totul e înviere

De tâlcuri ascunse, îngropate-n cuvânt
În nopţi fumegând de visare.
Sunt semn de mirare, dar o adiere de gând
Mă înclină adesea şi devin întrebare.

13

Sunt o oglindă. În apele ei
Se cufundă o lume, steaua şi clipa,
Curcubee îşi stâmpără setea. Tu iei
Strălucirea, adâncul, aureola, risipa.

Întorc lumii întregi un alt chip,
Topesc în argintu-mi umbrele serii,
Stânca se năruie şi devine nisip,
Hrană pentru deşert tuturora.

Popasuri de-o clipă, de fluturi pe flori
Fac urmă neştearsă pe retina mea trează.
Ploi calde, de vară, slobozite din nori
Mă întorc în copilul dintr-o eternă amiază.

Uneori cerul în oglindă-i abis,
Hău tulbure, cu înnorări care sorb.
Furtunile zilei fac ţăndări seninul din vis
Şi oglinda întoarce spre lume ochiul său orb.

Atâtea poveşti sunt scrise adânc în apa adâncă.
Le duc cu mine de la răsărit la apus.
Guma nopţii din carnea lor însă mănâncă
Şi jocul lui «sunt» se încheie. Cortina se trage de jos până sus.

Epilog

Din zări călătoare am decupat ora
Şi am văzut în rouă irisul divin,
Prin şoaptă mă simt ecou tuturora
Sau mă transform în ţipăt de-alarmă, un spin
Deghizat în semn de mirare
Arzând odată cu iarba, în flăcări verzui.
Cu sunt încep orice conjugare
Când torn în enunţuri povestea mea, povestea oricui.
Pe multele drumuri sunt călător,
Pun totul pe taler, căci sunt o balanţă,
Mă scald în râul sub ceruri de dor,
Să uit că până în seară e o mică distanţă.
Înţeleg şi respir cu toate acestea
La ordine stricte, răspicate, cazone,
Pun scut cuvintele, gândul, povestea,
Şi tot ce încape în numele
Paul Androne.

Ora de aur din auroră

Primul strigăt, ultimul strigăt – ecou!
Două ţărmuri înalte, de ceaţă.
Între ele, zbucium de ape, lasou
Depănat an de an din ghemul de aţă.

Făptura mea simte strânsoarea de cerc,
Vede ochiul de valuri şi zare albastră.
Ah, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să încerc
În negura nopţii să deschid o fereastră

Prin care să fac să se-ntoarcă
Dimineaţa de ieri, ora de aur din auroră,
Când ziua era o spumă, joc de mărgrlr şi parcă
Lumea se dizolva într-o ploaie mare, sonoră.

Cărări de lumină s-au înierbat neştiut,
Cu umbre şerpuind veninos către seară.
Ziua cea lungă, eternă, când oare-a trecut,
Când şi-a topit nevăzut trupu-i molatic de ceară?

În noapte fereastra rămâne ochi orb,
Numai urechea aude picurând la streşine clipa.
Din poemul lui Poe zboară enigmaticul corb
Şi-mi scrie pe geam ,,nevermore” cu aripa.

VIRGIL BORCAN

Daniel Drăgan: „Subreta”, Braşov, Ed. Arania, 2010

La o primă, grăbită lectură, cu greu putem accepta subtitlul „roman” (fie şi „un alt fel de roman”) pentru „Subreta”, cel mai recent volum purtând semnătura lui Daniel Drăgan. Poate doar – însă, evident, nu e cazul – într-o cheie minimalist – burgheză de tipul „viaţa mea e un roman, domnule!”
Pe măsură însă ce ne adâncim în lectură, cartea îşi dezvăluie (însă nu dintr-o dată) reţeaua de semnificaţii, mai densă şi mai complicată decât ne-am aştepta de la un volum autobiografic. Mai întâi, desigur, titlul; „Subreta” e un pact de lectură în cea mai bună tradiţie balzaciană, un personaj semnificativ şi simbolic care concentrează în el o întreagă „fişă” narativă, asemenea puştii lui Cehov din actul I care va trage în actul III. Exponentă a unei lumi inexorabil amputate de ghilotina istoriei, subreta (Sanda Simionescu) nu e doar tânăra, exuberanta actriţă care animă începuturile teatrului liric braşovean.
Năvalnică şi totuşi enigmatică, zglobie şi profund reflexivă, ea poate fi îngenuncheată (şi într-o oarecare măsură este), dar nu înfrântă. Sorgintea „nesănătoasă” (o simplă asociere, în anii ’50, cu numele Malaxa te putea duce direct la Canal) îi atrage trei ani de oribilă detenţie la Codlea. Dar sub chipul îmbătrânit, devastat de suferinţă şi de batjocura gardienilor, cu doi dinţi lipsă, sub aparenţa obosită şi crispată a unei biete făpturi chinuite clocoteşte latent forţa unei voinţe excepţionale, feminitatea inefabilă şi dârză care are capacitatea (şi şi-o exercită) de a modifica datele destinului. Ea devine astfel exponentul unei întregi generaţii, care este şi cea a autorului, o generaţie onestă şi tenace care şi-a propus să reziste, dar nu oricum, ci în, prin şi, ar zice Noica, întru cultură. Personaj al propriei sale biografii tumultuoase, Daniel Drăgan ar fi fost considerat, în alte epoci, un picarro de bună extracţie. Basculat de capriciile stăpânilor zilei în toate zările, rând pe rând elev la liceul militar, ziarist, muncitor ba calificat, ba necalificat, deţinător al unui – încă – răsunător succes („Trandafirii Doftanei”) ori dimpotrivă redus la cea mai tragică expresie a foamei şi bolii, el rămâne, pentru că toposul recurent la Daniel Drăgan (şi am aici în vedere şi o bună parte din opera sa de ficţiune) este dârzenia. Într-o lume în care „galaxia şi-a schimbat traiectoria / stele se sting obosite şi cad pe pământ”, într-o lume dezarticulată în care mişeii, nătărăii şi impostorii se zvârcolesc „la izbândă făcând punte”, Daniel Drăgan nu uită lecţia de morală a bunicului Ion Niţescu, şi nu-şi lasă nicăieri, niciodată cinstea zălog; nici măcar în momentele de insuportabilă presiune din partea Partidului şi a Securităţii. Concluzia, la fel de valabilă şi pentru „Apel la memorie”, ar putea fi versul lapidar al lui Jebeleanu: „Şi n-au învins”. Pentru că bucla destinului se închide perfect, de la cometa violet a copilăriei („e făcută de mâna lui Dumnezeu!”) la gingăşia bunicului care curăţă cizmuliţele înnoroiate ale Adelei, după 67 de ani de destin asumat până la ultimele lui consecinţe: „Dar nu-i sunt date senectuţii puterea şi bucuria de a întoarce timpul aşa cum ai întoarce o clepsidră, făcând ca nisipul odată curs, să se ridice şi să treacă din nou prin gura clepsidrei, iar omul să repete trăirea care cândva i-a fost, cu generozitate divină, hărăzită”.
Fugit irreparabile tempus … E valabil şi pentru spaţiul fatalmente limitat al expunerii de faţă. S-ar fi cuvenit să zăbovim mai în detaliu asupra stilisticii şi structurii reticulare a textului; umorul absolut savuros şi erotismul sobru (câteva figuri feminine, mai mult sau mai puţin episodice, sunt de o senzualitate cu atât mai explozivă, cu cât e mai reţinută), puterea de evocare şi plasticitatea portretelor întregesc profilul unui scriitor cu carte de vizită.
Preferăm însă o încheiere tot în cheie narativă. Caracterul epic al unui text în proză poate fi probat – şi e o probă irefutabilă – prin posibilitatea contragerii la un singur verb narativ. Întregul ciclu proustian, de pildă, poate fi contras la propoziţia simplă „Marcel devine scriitor”. Mutatis mutandis, postulatul fundamental în „Subreta” se poate rezuma astfel: „Daniel Drăgan rămâne scriitor”. Decodăm a posteriori, în această grilă, atât subtitlul „Subretei” (care, într-adevăr, devine „un alt fel de roman”), cât şi epigraful („De n-ar fi amintirea o dâră de cenuşă / Cum am găsi cărarea întoarcerii în noi?”).
Devine astfel emblematică notaţia unui nedreptăţit al istoriei contemporane, evocat la un moment dat în paginile cărţii: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Mulţumim, Daniel Drăgan!