Spații culturale nr. 13 (5)
DOINA POPA
În visul mamei
Noaptea se lăsă peste oraş plată.
Şi în visul mamei se făcea că răposatul pătrunde în încăpere aplecând capul în faţa pragului. Iată-l, revine statornic, cum nu fusese el niciodată, e proaspăt bărbierit şi dat cu colonie, are pe dânsul cămaşa din nailon cu guler răsfrânt, jiletca neagră, ceasul cu lanţ pe care-l contro¬lează în tăcere. Părul îi stă peste creştet, se cunoaşte pe unde au trecut dinţii pieptănului, pare încântat şi în acelaşi timp grav şi după faţa lui se vede că are ceva important să îi spună. În acest timp femeia îşi leagă cu fundă de catifea părul, îl purtase lung tot timpul, de dragul lui, îşi strânge sub cordon capotul matlasat.
Când se căsătorise cu Mihai, băiatul lui Arghir, proprietarul fabricii de cherestea, crezuse că i-a pus Dumnezeu mâna în cap, ea, o fată de la ţară, simplă, să aibă parte de-o asemenea partidă, cine-ar fi putut bănui? Se cunoscuseră la bariera oraşului, el ieşea dintr-o cârciumă infectă, frumos, îmbrăcat bine, cu tâmplele albite, mirosind a mititei şi a bere, ea avea o mulţime de sacoşe, aştepta acolo o căruţă a unui consătean s-o ducă acasă.
– Ioană, întrerupse în fine bărbatul tăcerea, ţi-am chinuit viaţa, Ioană, am fost un om de nimic. Avea un surâs superior, plin de tai¬ne. Ce ciudat, între ei era întunericul nopţii şi totuşi se ve¬deau perfect unul pe altul până la sesizarea celei mai fine umbre. În jur era linişte, o linişte plăcută timpanului, odihnitoare şi calmă. Nu mai ofta aşa din rărunchi niciodată, o sfătui bărbatul, că mă îmbolnăveşti! Scoase o ţigaretă subţire, aprinse bricheta în lichidul căreia unduia o femeie delfin (văzuse ea pe undeva aşa ceva), nu, nu e tutun din ăla care omoară plămânul, răspunse pri¬virii ei mirate, e o aromă, fiecare aici preferăm câte o aromă, uite, eu m-am fixat la aroma de iarbă, e o aromă nesăţioasă, ştii iarba aia înaltă care creşte în plin câmp… Sau în vie, îl completează femeia. Bărbatului îi lucesc ochii la auzul cuvântului „vie”, nu, aici nu bem, spune el repede, nu există alcool, nu… Şi apoi continuă cu mină veselă: Dar aş arde o sticlă, Ioană, că mă suge pământul de nu mai pot! Se îndepărtă spunându-i să ia funda aia neagră din păr, să nu-i mai poarte doliu, că doar se vor vedea mereu.
Mult timp Alina se simţise vexată. Trecea timpul şi mamă-sa, în loc să-şi revină, se ofilea, se închidea în sine, trebăluia toată ziua fără să-şi acorde vreun moment de odihnă, se enerva pe ei adesea, pentru toate nimicurile, reproşându-le „Uf, mi-aţi mâncat viaţa”. Nu observa că odată cu dispariţia bărbatului se făcuse atâta linişte-n casă, liniştea după care râvnise o viaţă, ca acum îşi organizau în aşa fel cheltuielile încât banii să le ajungă de la o leafă la alta, că se echilibrau puţin câte puţin, nu mai tră¬iau în voia sorţii. Uitase de zilele când bărbatul ei venea acasă supărat, se aşeza înnegurat într-un colţ, pozând, iar ea se agita în jurul lui cerându-i, implorându-l, să spună, să spună odată, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplase, iar el, parcă îndurându-se de zbuciumul ei, îi mărturisea că are să-i dea atâţia bani lui Statache şi atâţia bani lui Manole, bani pierduţi la cărţi, desigur, că oamenii nu mai pot să-l amâne, că nu ştie ce să mai facă, ce să mai facă! Femeia accepta totul ca pe un dat al sorţii, tăcea cu fruntea plecată, se cabra în sine disperată, în căutarea unor soluţii şi într-un târziu îi spunea: – Ei, lasă, o să vindem orologiul, şi aşa nu-i mare lucru de capul lui, afirma cu mândria ţărancei care nu vedea uti¬litatea unor asemenea creaţii, o să le înapoiem datoria până la ultimul leuţ, noi să fim sănătoşi. Aşa dispăruseră din casă scri¬nul, orologiul, veioza înaltă cu picior din piatră sculptată, ta¬blourile, fotoliul din pluş, tăviţa din argint, serviciul din faianţă, lucruri de preţ luate de la părinţii lui, total nepotrivite acolo în casa lor sărăcăcioasă, cu mobile hârbuite, de proastă calitate. Femeia, în loc să se despovăreze, să se însenineze la gândul că aşe¬za capul pe pernă fără să se mai teamă de ceea ce îi va aduce ziua de mâine, ea se stingea, slăbea şi i se împuţinau oasele, tânjea după cel dus. Alina nu înţelegea cum de putea să existe într-un suflet de femeie aşa simplu şi cu teamă de Dumnezeu, atâta neobo¬sită iubire, incomparabilă cu cea acordată ei, prima născută care nu greşise vreodată şi nu-i ieşise din vorbă. Îşi mai amintea de ziua când tatăl ei revenise acasă, după aproape opt luni de absen¬ţă, dispăruse în tot acest interval numai el ştia pe unde şi se reîntorsese din senin în sânul familiei. Părea jigărit, cu tâmplele mult albite, slab, cu cearcăne vineţii în jurul ochilor, dar se arătase zgomotos şi vesel, insistase să iasă cu toţii la o plimbare prin parc, voia să încredinţeze astfel mahalaua, că în familia lui nu se întâmplase nimic, absolut nimic, pentru asta îmbrăcase costu¬mul cel bun, păstrat cu sfinţenie în şifonier şi nevastă-sa privise extaziată cum îşi potriveşte cravata, privindu-se mândru în ciobul de oglindă, până când nodul, tot smuncind de el, se înţepe¬nea simetric sub mărul lui Adam. În restaurantul din parc părin¬ţii băuseră câte o bere, o singură bere numai, iar ei, copiii ronţăiseră alune. Reîntorşi acasă, au zăbovit pe banca de sub arţar şi-au privit cerul, Victor se juca la cişmea, pe stradă era liniş¬te. Când bărbatul începu să caşte demonstrativ şi să se întindă trosnindu-şi încheieturile şi spuse: – Mai, Ioană, nu ne culcăm şi noi în seara asta mai repede, Alina o apucase strâns pe fe¬meie de un deget, o ţinuse cu disperare implorând-o în gând: – Nu te duce, nu! Dar mamă-sa îşi trăsese degetul din mâna ei, se smuncise fără să şovăie, o părăsise şi-l urmase tăcută ca o umbră pe bărbatul înalt cu părul pieptănat peste creştet, spunând: – Ia, haideţi la culcare odată – şi cum nici unul nu se mişca de pe locul lui, continuă: – Ei, nu, că-ţi fi vrând să staţi huhurezi până la ziuă!
Cam de atunci, în sufletul fetei ce judeca atât de matur viaţa, se produsese o răceală, deşi purtarea ei în aparenţă rămăsese nes¬chimbată, totuşi nu reuşea să-şi ierte mama pentru preferinţa evidentă faţă de omul de atâtea ori iertat! N-o văzuse niciodată înseninându-se la vederea ei, nici măcar atunci când îi împletea cununa de premiantă din trandafirii văratici ce înfloreau căţăraţi pe peretele casei, muncea la cunună tăcută, încruntată, parcă la fel de trud¬nic ca la balia cu rufe.
Mai târziu a aflat din lecturi despre rămânerea sufletelor inferioare, a celor mai puţin evoluate, cu vibraţii joase, în locuri apropiate de pământul unde s-au simţit atât de bine pentru simplul motiv că mediul terestru este cel mai apropiat de structura lor vibraţională. De altfel intervine şi gravitaţia, care nu permite sufletului să se înalţe, întrucât corpul eteric, rămas în urma dispariţiei corpului fizic, este format din materii grosiere şi intră în rezonanţă cu vibraţiile oamenilor vii având structuri eterice asemănătoare. Aceste suflete rămân în locurile pe care le-au iubit, încercând să extragă plăceri specifice vieţii încarnate, hrănindu-se cu vibraţii ce le sunt apropiate. Atunci când a citit despre asta a înţeles şi, privind înainte, a avut impresia că îl simte şi că, dacă întindea mâna, chiar îl putea atinge. Şi, de câte ori voia să întindă mâna, corpul ii era zguduit ca de un influx electric, pentru că sufletul ei înţelegea ceea ce mintea ei refuza să înţeleagă şi se apăra împiedicând astfel de apropieri. Şi a mai ştiut că, dincolo de alcătuirea lui, tatăl o iubise cu toată fiinţa. Dar, când a înţeles asta, era mult prea târziu ca să mai poată schimba ceva.
Constantin ARCU
ATENTAT CU BOMBĂ
Tânăra părea convinsă că roba de judecător i se potriveşte de minune. O spusese din vârful buzelor, alintându-se, ca şi cum ar fi afirmat că o pereche de chiloţi tanga îi vin la fix. Nu manifesta nici urmă de inhibiţie în faţa experienţei celor doi bărbaţi, încercând parcă să înlăture definitiv prejudecata cum că slujba de magistrat se pretează exclusiv bătrânilor ascetici şi înţelepţi. Stătea picior peste picior la biroul din stânga încăperii, mutându-şi privirea veselă de la unul la celălalt. Într-un gest reflex îşi trăgea peste genunchi rochiţa crem, continuând să ciripească despre minunata profesie de magistrat. Îşi flutura mâinile cu eleganţă, încât s-ar fi putut presupune că atribuţiile acestei funcţii se exercitau dintr-un scrânciob în balans ori într-o uşoară stare de euforie. Pe un tron deasupra celor lumeşti şi având sentimentul că te tragi de şireturi cu Dumnezeu.
F., afundat în scaun, o pândea prin rotocoalele de fum de ţigară, asigurându-se că are în faţă o ciudăţenie agreabilă. Numai când tipa se adresa lui Ovidiu, încercând să-şi împartă echitabil atenţia între cei doi, F. reuşea să-i desluşească din profil trăsăturile feţei. O figură rotundă, nas ascuţit şi un neg maroniu la rădăcina nării stângi, restul obrazului rămânându-i ascuns de pletele mov, tapate în dezordine studiată. De îndată ce fata îşi focaliza atenţia spre el, figura i se estompa sub torentul privirilor strălucitoare. Judele se întreba cum reuşeşte capul acela să se preocupe de atâtea chestiuni juridice pe care le vântura prin faţa lor cu dexteritatea scamatorului. Meliţase continuu dând iama prin mai toate ramurile de drept, atacând tentativa şi recidiva, pedepsele, teoria drepturilor câştigate, calificarea şi retrimiterea, excepţiile de procedură, litispendenţa şi asigurarea dovezilor, evicţiunea, efectele casării, petiţia de ereditate şi alte năzdrăvănii juridice. Siguranţa ei nesăbuită se dovedea cuceritoare.
– Nu ştiu dacă ai să fii la fel de pasionată după câteva şedinţe cu peste şaptezeci de cauze, spuse Ovidiu, zâmbind.
Încerca să-i stăvilească exaltarea sau o incita? Poate şi una şi alta, presupuse F. Avea serioase rezerve faţă de entuziasmul tinerei pentru că el nu manifesta o pasiune faţă de drept. Îşi făcea serviciul cu sobrietate, dar atât. Îi lipsea flacăra vie din suflet şi, dacă s-ar fi pus problema alegerii, n-ar fi schimbat nici în ruptul capului o partidă de pescuit pentru o şedinţă de judecată. Lucrurile păreau delicate, se pune problema şi ce vrei să faci, socoti el. Toată viaţa să lingi dosare procopsindu-te cu un astm de care n-ai să scapi în veci şi prefăcându-te că împarţi dreptate, o chestie care oricum îţi scapă printre degete şi niciodată nu poţi fi sigur că eşti drept până la capăt. Cel mult poţi presupune că ai aplicat corect legea, dar şi asta e o chestiune tare încâlcită şi plină de neprevăzut. Şi peste toate stresul cumplit de fiecare zi, îşi spuse, ezitând să dea glas acestor gânduri sumbre.
– Şi eventual să te trezeşti şi cu ameninţări, că-ţi taie capul sau îţi dă foc la maşină ori îţi răpeşte copilul, plusă Ovidiu. Rămase cu gura întredeschisă, semn că nu i s-ar fi putut ridica nicio obiecţie. Şi ne-am putea gândi şi la altele…, adăugă, hâtru.
Pe faţa tinerei se desenă o uşoară grimasă. F. zâmbi amintindu-şi remarca lui Ovidiu despre buzele ei anume croite pentru activităţi bucale oculte. Stând în genunchi în faţa sfântului prohab. Purta verighetă, însă emana senzualitate, un iz erotic de te izbea. Goală pe sub robă sau poate cu nişte chiloţei numai, F. urmând să stea alături ore în şir în şedinţele de judecată. Îşi închipuia de pe acum stolurile de feromoni roind în jurul lui, fluturi jucăuşi şi agresivi atacându-l din toate părţile până şi-ar fi pierdut minţile. În aceste condiţii, nu era exclus să adauge astmului vreo nouă boală profesională, risc pe care şi-l asumă ca şi pe celelalte pericole.
Căuta să se ţină departe de tachinările celor doi, mulţumindu-se să urmărească fascinat pisiceala graţioasă a tipei, peste care se pulveriza prin fereastră o lumina gălbuie. Simţi că i se face pielea de găină. Se gândi că mai există şi avantajul salariului, aspect care-i descuraja pe mulţi să-şi ia tălpăşiţa spre avocatură unde problema de căpătâi era clientela. Nu interveni totuşi pentru a nu strica o clipă ce i se părea perfectă. De dincolo de fereastră răzbăteau uguitul turturelelor şi zgomotul îndepărtat al maşinilor. Stinse ţigara, nedumerit de senzaţia tot mai acută că se află în preajma unui crater zdrenţuit din care se înalţă efluvii satanice, o gaură umedă, primejdioasă şi irezistibilă. Femelă în călduri, în violent contrast cu mărunţica lui soţie, o frigidă cu şolduri strâmte, permanent curată şi uscată sub chiloţei.
Simţind aiureala cumplită din cap, F. încercă să se smulgă din plasa în care se împotmolise şi să revină cu picioarele pe pământ. Să-şi tempereze imaginaţia şi să se debaraseze de gânduri murdare. La aproape cincizeci de ani, judele se credea ajuns pe un tărâm unde seismele de felul acesta nu-l mai puteau afecta. Acum soarta îi oferea încă o dată posibilitatea, ratată de mai multe ori de-a lungul timpului, de a se împrieteni cu o femeie, legătură pe care o considerase rezervată exclusiv bărbaţilor. Şi există şanse de reuşită, socoti F., numai dacă nu se împotmoleşte în sentimentalisme. Să se ţină departe de orice tentaţii ale închipuirii şi să accepte faptul evident că pentru el vremea cuceririlor a trecut. Poate chiar să facă haz pe seama aptitudinilor lui de seducător tomnatic, vrăjeala asta pică mai bine decât toate suspinele pe care tipele oricum nu dau doi bani.
Şi nici nu prea avea motive să se considere mare crai. Nu era deloc tipul amantului. Nici măcar în tinereţile lui femeile nu dăduseră năvală. Pentru că exista o zonă tampon. Faţa aspră, ascuţită, buzele subţiri şi privirile reci le ţineau la distanţă. Nu descopereau în bărbatul acela blândeţea şi virilitatea masculină la care râvneau din instinct. În timp, F. înţelese tendinţa femeilor de a-şi feri privirile şi de a-l ocoli, devenind timid şi agresiv. Îi plăceau femeile frumoase, dar în preajma lor se simţea stingherit. Le putea vorbi ore în şir despre instituţii de drept, era capabil să le argumenteze soluţii şi practică judiciară, însă nu îndrăznea să bată câmpii glumind şi vrăjindu-le, cum ar fi reuşit orice nătărău cu şapte clase. Exista un handicap peste care nu reuşea să treacă. Numai că de astă dată el avea menirea de a pregăti această fetişcană să se mişte cu dezinvoltură prin domeniul complex al dreptului, deci se afla în mediul său. Nu avea sens să amestece inutil lucrurile.
În timp ce judele F. măcina asemenea gânduri sublime, instanţa începu parcă să fiarbă. Se auzi sporind un zgomot înfundat, uşa se deschise energic şi o caschetă de poliţist se iţi în deschizătură.
– Părăsiţi clădirea în ordine, dispuse maşinal acela. A fost pusă o bombă!
Nu dădu nicio explicaţie, cascheta se retrase şi dispăru în obscuritatea holului, prin care se auzeau voci înfundate şi paşi grăbiţi. Probabil personalul evacua încăperile de teama unei explozii. Erau măsuri standard impuse de poliţie. La două-trei săptămâni tot aveau parte de câte o alertă şi mulţi profitau pentru a face o plimbare în miezul zilei de muncă. După verificări, poliţiştii descopereau că telefonul anunţând iminenta explozie fusese dat de vreun adolescent plin de coşuri, între două masturbări, în lipsă de altă distracţie. Alarmele astea deveniseră ceva obişnuit şi mulţi nu se mai deranjau să-şi părăsească biroul. Îşi aşteptau sfârşitul tolăniţi în scaunele lor rabatabile.
Tânăra nu cunoştea obiceiul de a nu părăsi vasul în timpul naufragiului. Abandonă pe loc argumentele despre nemaipomenita funcţie de magistrat şi se ridică privind alarmată spre cei doi. Uimită că ei n-aveau de gând să se pună la adăpost. Fără să stea pe gânduri, o şterse cu mare iuţeală pentru că n-avea chef să sară în aer. Să nu i se împrăştie cumva viscerele, tendoanele, chiloţii şi absorbantele pe pereţi. O zbughi din câteva salturi şi se pierdu în fojgăiala din hol. Graba ei îl dispuse pe F. Zâmbi şi Ovidiu, ce vrei, e tânără, cum să nu-şi teamă fundul?
Prin hol nu mai era ţipenie de om, chiar şi poliţistul de la intrare dispăruse. Îşi aprinseră câte o ţigară şi coborâră scările făcând glumiţe pe seama bombelor. Ieşiră prin faţa clădirii; personalul instanţei se înghesuia de obicei pe laterale şi ocupa băncile din părculeţ în aşteptarea semnalului poliţiei că îşi poate relua activitatea. Puţini porneau după cumpărături sau la plimbare. Cei mai mulţi rămâneau sub zidurile clădirii pentru ca să-i vadă Găinuşă că abia aşteaptă să reia lucrul, fir-ar să fie de bombe, cum îşi permit jigodiile naibii să-şi bată joc de munca altora, păi ăştia merită beliţi de-un rând de piele, să se înveţe minte.
– Mi-a plăcut cât de scurt a tăiat-o, spuse Ovidiu. Când a auzit de bombă, pe-aici ţi-e drumul, ha, ha, ha!
– E simpatică, încuviinţă F.
– Ei, cum! Şi-i isteaţă, trebuie să recunoşti. Şi probabil…, na, ce să-i faci, e tinerică, adăugă Ovidiu mustăcind, probabil îi dă bine cu fundul.
Se simţeau liberi ca elevii în pauza mare, aşa că-şi permiteau să glumească. La capătul parcului, au traversat stradela, în colţul terasei aglomerate de lângă supermarket. Zărindu-l pe Ovidiu, cerşetorul cu un picior vânăt dezgolit, fixat zilnic pe trotuar pentru a-şi expune infecţia pe care o zgândărea mereu, îşi întrerupe milogeala, ridică mâna dreaptă şi strigă cu glas tabagic: Trăiască onorata instanţă! Ovidiu îşi duse două degete la frunte, salut, Chirică!
Intrând pe terasă, Ovidiu spuse că ţiganul e mare pişicher. În urmă cu vreo câteva luni, pe când îl audia ca martor într-un proces de divorţ şi acela tocmai minţea de îngheţa apele, de sub trenciul peticit şi slinos i-a scăpat pe parchetul sălii de judecată o sticlă cu votcă ieftină, stârnind hohotele întregii săli. De atunci se salută cordial şi uneori stau chiar la taclale.
– E cam aglomeraţie, spuse F., distrat.
Mesele erau ocupate, numai câteva scaune pe ici-colo libere. Lângă tejghea nişte muncitori în salopete pătate de var sorbeau din halbele cu bere şi se ciorovăiau între ei distrându-se. Un lungan cu figura asudată şi murdară de praf tot repeta o glumă cu domnu’ maistru, iar ceilalţi se prăpădeau de râs. E nemaipomenit cum ştiu să se distreze tipii ăştia simpli, lipsiţi de bani şi de angoase. Chiar şi chelneriţa blondă care umplea halbele, rotofeie şi îmbujorată, cu ochi mari, bovini, se hlizea alături fără să se oprească o clipă din treabă. Întreg oraşul se afla parcă în vacanţă, deşi bombele pândeau la tot pasul. Păreau totuşi cumsecade teroriştii pentru că nu uitau să dea telefoane anunţând că în cutare instituţie s-a pus o bombă. De cele mai multe ori nici nu se oboseau să pună ceva, aşa le plăcea lor să se joace. Erau chiar simpatici în felul lor, dacă socotim că ofereau oamenilor acele momente de relaxare taman în miezul zilei de muncă.
Din uşa clădirii apăru o altă chelneriţă, o brunetă cu figură ascuţită şi priviri agere. Se opri în dosul tejghelei, privind peste mese ca şi cum şi-ar fi făcut planul de acţiune. Ovidiu îi făcu semn cerându-i două cafele. Tipa îi zâmbi, notă într-un carneţel comanda şi se strecură pe aceeaşi uşă. Precis te cunoaşte, îl tachină F. Nu poţi face trei paşi prin târg că te şi salută cinci oameni, adăugă. Ovidiu îşi expuse părerea că asta se datorează probabil meclei sale, cum să uiţi o figură turtită şi zâmbăreaţă? De bună seamă, toţi cei care trecuseră prin instanţă şi-l aminteau. Iar pe chelneriţă a divorţat-o în urmă cu vreo doi ani, un divorţ pe cale amiabilă, preciză. Se pare că n-a fost decât o cacialma, pentru ca soţul ei să se însoare cu o vecină în vârstă şi să ia numele acesteia. Urma de îndată să obţină paşaport cu altă identitate, întrucât datorită unor afaceri judiciare i se pusese interdicţie de intrare într-un stat din Occident. Sperând să se strecoare astfel prin barajele informatice din Vest. Şi bătrâna nu pretindea decât două sute de euro pentru a se mărita cu un tip de douăzeci şi cinci de ani.
În aşteptarea cafelei, privesc amândoi defilarea trecătorilor, un furnicar pestriţ care se mişcă încolo şi încoace fără oprire. Dincolo de parcare, maşinile rulează accelerând sau scrâşnind în frâne bruşte la trecerile de pietoni. Cerşetorul şi-a reluat între timp milogeala, zvârcolindu-se. Îşi flutură ca pe un steag de luptă piciorul bolnav, albăstrit cu o soluţie tot la câteva zile. Tocmai se apropie un ţăran cu iţari şi chimir, huţulii ăştia sunt destul de săraci dar largi la inimă. Pişicherul îi citeşte de la distanţă şi îşi înteţește asaltul, în numele Domnului, făcătorul de dreptate! Ţăranul îi lasă o bancnotă în farfurie, boscorodeşte ceva şi-şi vede de drum vizibil uşurat. Cu siguranţă gestul a fost înregistrat într-un letopiseţ din ceruri şi va cîntări greu la împărţirea dreptăţii în tribunal. Iar în urma binefăcătorului său, ţiganul strigă morfolind cuvintele – bă, da prost e!, bă, da prost e! Iar omul merge înainte fericit că a făcut o faptă bună şi, gândindu-se la morţii şi la necazurile lui, îşi şopteşte în barbă, să fie primit!
Chirică părea mândru că face parte dintr-o largă frăţie, o asociaţie prosperă care aduna averi uriaşe. Dar nu dezvăluia lucrurile decât pe jumătate şi, la insistenţele lui Ovidiu, a recunoscut cândva că în spatele lor stau oameni puternici. Ţiganul şi-a dat ochii peste cap, onorată instanţă, e vorba de domni sus-puşi, nu poate să dea pe goarnă. Ovidiu i-a cerut date, asigurându-l că îi va băga pe toţi în puşcărie. Celălalt a izbucnit în hohote de râs, păi ăştia nici nu ascund că sunt mână-n mâna cu poliţia şi cu însuşi Gheneralul. Iar dacă vrea dovezi, îl asigurase Chirică, păi se poate face lumină de îndată. Judele n-avea decât să se lege de vreun soios de cerşetor, aşa cum sunt eu, onorată instanţă, că din pământ apar niște băieți solizi şi te snopesc în bătaie. Pentru ca imediat să dea pe acolo din întâmplare şi poliţistul de proximitate (i se spune astfel pentru că este aproape când e nevoie de el) cu o pereche de cătuşe gata pregătite, care te umflă cât ai zice peşte şi te trezeşti într-o celulă mai înainte de-a apuca să-i arăţi mata legitimaţia, domnu’ giudicător.
Ovidiu povestea, amuzându-se amândoi de aiureala lui Chirică. Cercetau din priviri aglomeraţia, căutând peste capete şi spinări scaune libere. Un câine roşcat făcea pipi pe un boschet de lângă terasă, fără să-l bage careva în seamă. În democraţie fiecare se pişă când şi unde are chef. Corcitura privea fix spre tribunal, probabil prin tufişurile din parc îl aştepta vreo căţeluşă gata de hârjoană. F. aprinse o ţigară. Se pare că n-avem noroc, domn’ preşedinte, spuse el, expirând în sus fumul. E o înghesuială de n-ai aer, admise Ovidiu. Te întrebi când mai lucrează domnii ăştia, că n-or fi pus bombe prin tot oraşul. F. îşi aminti de Germania, unde fusese toamna trecută. Prin oraşe întâlnești mai ales turişti, rareori dai peste vreun neamţ veritabil, spuse. Nemţii au năravuri ciudate şi imediat pun osul la treabă, nu te poţi aştepta la ceva bun de la ei. N-au simţul umorului şi nu ştiu să se distreze, orice s-ar spune. Pe când ai noştri cască gura prin vitrine cât e ziua de lungă. N-au altceva, dar timp au berechet. Şi se mai plâng de salarii.
Fragment din romanul Cocteil în cranii mici, în curs de apariţie la Editura Paralela 45, Piteşti.
