Fărădelegea lui Călin – Vadul ciril
Pot interpreta cum doresc.
Din vina unei inadvertențe. Art. 2119 solicită din nou atenția celor interesați la cele două niveluri ale depozitării. Deponenți multipli, doar o restituire de bun ,,… oricăruia dintre ei…”. Astfel am parte de prima ,,viziune”. Presupun, deși mă pot înșela, că există un singur obiect care aparține mai multora. Fiindcă varianta mai mulți deponenți cu mai multe obiecte depuse, toți și toate la un loc pare neverosimilă. Dacă aici lucrurile stau mai bine, în privința mai multor depozitari este imposibilă returnarea bunului doar de către unul singur, încât să avem o restituire ca la carte. Ori obiectul este constituit din mai multe părți și a fost plasat la mai multe depozite, ori depozitarii sunt succesivi.
În continuare plutește în atmosfera Codului Civil nedumerirea. Art. 2120 ,,interzice” depozitarului să restituie bunul proprietarului sau altei persoane ce ar avea dreptul, dacă cererea vine de la aceștia. O altă situație ce exonerează depozitarul de restituire își are rădăcinile în rechiziționarea obiectului de către ,,… autoritatea publică…” ori ridicat din custodie pe baze legale. Sau a pierit fortuit. Înlocuirea bunului pierit cu sume de bani restabilește normalitatea, banii revin deponentului. Pierit sau furat obiectul, aflarea adevăratului proprietar incumbă depozitarului să-l anunțe despre locul depozitării ,,… şi să îl someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, fără încălcarea dispozițiilor penale aplicabile.”. Greu identificabile, adică dacă să-l pretindă și atât sau să se achite de remunerarea depozitarului fără să crâcnească și mai apoi să-l primească în proprietate. Termene și aici, depășite schimbând datele problemei, depozitarul făcând restituirea către deponent (hoț sau cum i-o fi statuarea). Acu… ori așa, ori…. Tot deponentul este cel care are obligația de remunerare a depozitarului, indiferent de statut și perioada contractuală, indiferent de titlul gratuității aferent. Chestiunea devine și mai complicată la Al. 4, când, în loc să denunțe ,,hoțul”, depozitarul poate deveni păgubit dacă nu-l anunță că un revendicant a intentat proces. Celelalte variante, rechiziția and company, ,,merg”.
,,Că are statut de bun depozitat”, nu ,,… fără să fi știut că este depozitat…”, e mai corect și precis. Subiectul fiind moștenitorul depozitarului, vânzător oarecum fără vrere. Acesta va înapoia prețul deponentului. Sau va ceda acțiunea în justiție deponentului împotriva cumpărătorului, dacă nu a primit încă banii pe bun. (Art. 2121)
De unde impresia că spusele Art. 2122 s-au mai scris. Despre cheltuielile de depozitare, despre obligația deponentului de a li le rambursa depozitarului. Despre pagubele produse de existența în depozit a bunului, de asemenea rambursabile. Numai să fi știut că o atare depozitară este păgubitoare.
După cum obiceiul, așa plata pentru depozitare. Adică la final, la restituirea bunului. Firește, altă stipulare, altă convenire. Apoi, dacă restituirea are loc înainte de finalizarea termenului, depozitarul primește o proporție egală cu perioada de timp aferentă depozitării din totalul contractual. (Art. 2123)
În traducere liberă, Art. 2124 are menirea de a face dintr-o punere în posesie întâmplătoare, dar prin constrângere – s-au dus fortuitul și cazul de forță majoră pe apa sâmbetei din limbajul momentan legal -, o depozitare în toata regula, fără contract. Numit depozit necesar. Dovedibil.
Depozitarul nu poate spune nu depozitării. Un tip de obligativitate ciudată și care, părere personală, încalcă destule drepturi. Cică doar un ,,… motiv serios…” îl poate exonera de vină. (Art. 2125)
O așa tevatură pentru…. Art. 2126 demonstrează inutilitatea unei separări terminologice. Depozitul necesar e tot un contract, până la urmă, de depozit. Ei spun ,,… guvernat de regulile comune…”. Ca să întărească supoziția mea, Al. 2 distribuie depozitului necesar regulile în caz de pieire a bunului și neremunerare a depozitarului.
