Spații culturale nr. 13 (2)

Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” Suceava, 2010

Juriul celei de a XLII-a ediţii a Festivalului naţional de poezie ,,Nicolae Labiş”, alcătuit din criticii literari:
Mircea A. DIACONU – preşedinte, Andrei GRIGOR, Adrian Dinu RACHIERU, Vasile SPIRIDON, Paul CERNAT– membri, a hotărât acordarea următoarelor premii:

MARELE PREMIU ,,NICOLAE LABIŞ” şi Premiul revistei CONVORBIRI LITERARE Iaşi :
– Vlad Ionuţ SIBECHI, Boroaia, Suceava

Premiul I şi Premiul revistei TIMPUL Iaşi:
– George CHIRIAC, Oneşti, Bacău

Premiul II şi Premiul revistei BUCOVINA LITERARĂ Suceava:
– Andreea FELCIUC, Vatra Dornei, Suceava

Premiul III şi Premiul revistei VIAŢA ROMÂNEASCĂ Bucureşti:
– Deniz OTAY, Suceava

Premiul special ,,Nicolae Labiş” oferit de familia poetului
şi Premiul revistei POEZIA Iaşi:
– Roxana Diana BALTARU, Suceava

Premiul revistei PORTO FRANCO, Galaţi:
– Ionelia CRISTEA Bucureşti

Premiul revistei DACIA LITERARĂ Iaşi:
– Ştefania ANUŢOIU, Râmnicu Vâlcea

Premiul revistei ATENEU Bacău:
– Andreea TELIBAN, Suceava

Premiul revistei HYPERION Botoşani:
– Adrian DINIŞ, Bucureşti

Premiul revistei POESIS Satu Mare:
– Alexandru VĂSIEŞ, Bistriţa

Premiul revistei CONTA Piatra Neamţ:
– Marina POPESCU, Bucureşti

Premiul revistei ORAŞUL Cluj Napoca:
– Andreea GOREAC, Suceava

Premiul revistei PLUMB Bacău:
– Lavinia IENCEANU, Suceava

Premiul revistei CITADELA Satu Mare:
– Ada AITONEAN, Turda, Cluj

Premiul revistei REVISTA ROMÂNĂ Iaşi:
– Ionuţ PĂTRAŞCU, Ploieşti, Prahova

Premiul revistei SPAŢII CULTURALE Râmnicu Sărat:
– Alexandra Emilia BUCUR, Bucureşti

Premiul revistei STEAUA Cluj Napoca şi Premiul revistei electronice NORDLITERA:
– Mihai Ionuţ OLOGU, Vulcan, Hunedoara

Festivalul Naţional De Poezie Nicolae Labiş”,
Suceava, 2010
Premiul revistei SPAŢII CULTURALE Râmnicu Sărat:
Alexandra Emilia BUCUR, Bucureşti

Balcoanele sunt deschise în tine

Balcoanele sunt deschise în tine,
aerul intră cum vrea
în orice celulă,
prin sita oaselor se vede mişcarea necrozei,
dar încet toate intră şi ies când vor prin pigmenţi,
prin urlet,
chiar şi aerul perfuziei fără să-l simţi prin înţepătură.

Nu mai e noapte demult în tavan,
urletul dinăutru nu-ţi zgârie clavicula,
doar pielea arde când toate radiaţiile de la electrocasnice îţi intră în retină.

Acum şapte ani cerul era mai frumos,
a coborât de pe grindă ca să-l poţi atinge,
câinii mergeau pe maidan în linie dreaptă
ca la raport,
tot de atâta timp ai ieşit din tine,
te-ai luat în mână şi te-ai ridicat ca o moluscă
căreia îi cresc aripi din apă,
se întoarce,
dă din pleoape,
şi noaptea se lasă din copac pe vine pe fereastra ta mai greu,
răsuflă,
din mere iar ies viermi.

F.

,,e cea mai frumoasă melodie pe care am auzit-o din ea
care se naşte din ea şi moare înăuntru”,
În bezna asta câinii îşi ridică aripile,
ceva molfăie într-un colţ şi cade liniştea prinsă într-un cui
din perete fix ca gelatina pe frunte.
În afară nu s-a auzit încă de moarte,
când te dai cu rujul roşu şi apeşi ca pe creionul mecanic pe buze
până când ceva din tine iese şi rămâne
tatuaj pe veci.

Lucrurile se leagănă aiurea,
se crapă din podea până în creştet
şi ninge.

În hruba o sută de ceva timp a uitat să plouă,
nu mai avem ce bea,
din bălţile trecute caii au aruncat toată apă din noi
peste alţii.
„ o să ajungem să ne bem amintirile
şi ce bine,
atunci uitarea o să vină şi o să ne înghită
tot ce mai era uitat pe aici viu şi cu vlagă”.
Întunericul îţi place tot mai mult când nu se aude nimic,
bâzâitul pulsului,
e tot ce a mai rămas viu din ce era acuma,
o să ne naştem apoi din ce o să vină
şi fericirea că o să fie,
ne îmbată de durere.

Treptele spre hrubă s-au surpat,
peştii de ceva timp în lipsă de alge
au devenit carnivori şi ne pândesc membrele,
sufletul din burta scrumbiei,
în noapte nu o să-ţi pipăi numele şi nu o să mă ridic mai sus decât mine
ca să te văd cât un ghem,
un fetus pierdut,
fără haine
în mijlocul sinelui.

mi-e tot mai somn încolăcit cu ură cât toate se destramă
şi te întrebi pe marginea
pragului privind în prăpastia aruncată în altul,
e groapa aia de care se spune la tv că a fost descoperită în asfalt
60 de metri.
În mijlocul drumului nu mai e decât trupul tău abandonat aseară
înainte să te vadă careva
ca să năpârleşti,
să te naşti din vene,
din ce curge prin noi
şi nu ne va opri.

„Eşti cel mai frumos om când te pierzi de tine”…
şi de fapt toţi râd
că ştiu adevărul,
când te ridici spre tine şi te vezi
cum toţi filtrează prin tine întoarceri,
plecări,
cisternele se varsă printre hiene
şi nu poţi să mai respiri.

„ o să vină vremea când o să te desparţi de sine
şi nu o să strige nimeni
ţi-a căzut ceva domne”,
nimeni nu mai ridică piatra din tine care atârnă,
atârnă,
până când de sus clovnul care mergea pe sârmă cade în poalele tale
şi râzi.

E prima oară când râzi deşi şinele s-a împotmolit aici,
nimic nu mai rulează spre încolo şi vine mecanic înainte,
E ultima oară când rujul ăla apăsat, un creion mecanic cu
vârful tocit pe buze,
o să curgă,
iar curgerea aia oprită cu un deget
va rămâne tatuaj pentru nimeni.

În tine scheletul demult s-a dărâmat,
buldozerele urlă,
muncitorii fluieră,
străzile se construiesc cu miile, se pun garduri
pe trupul tău
în beznă.

Mă bucur pentru tine,
Am râs.

Fereastra din camera 3 dispare

Pe strada unde nu a răsărit niciun bloc e scris pe asfalt
camera 3 din apartamentul 3 de la acelaşi etaj
unde portarul are doar 3 rânduri de chei ca să deschidă tot atâtea suflete
până o nimeri
unde şi ce se potriveşte să deschidă uşa din camera
în care blocul nu-i.

Bicicletele curg,
chiar dacă râd când trec pe lângă gropi,
becurile cad fără felinar,
lumina o poţi prinde în palme până să dispară.
Timpul se aşează ca un ţânţar pe o rană să înţepe
de unde a luat durerea sânge mai poate lua şi el,
ceva în spate râde ca o felină şi bolboroseşte
ca şi cum ar bea apa unui izvor ce tocmai l-au descoperit sub pământ.
Timpul merge de ceva timp pe vârfuri,
în blocurile care nu s-au construit încă dar în care te-ai născut,
nu vrea să trezească pe nimeni la viaţă
ca după o lungă reanimare, să înceapă a construi etaje
pe sufletul tău.
Atinge cerul,
se curbează şi se priveşte în oglinda din piept.
Blocurile au deja oglinzi retrovizoare,
tot ce se priveşte se întoarce spre sine cocoşat,
aburind a descompunere,
orice se priveşte se întoarce cu spatele în spate.

„mi-a săpat azi lumina gropi în frunte,
mi-e mai uşor să mă caut după nume
decât să răscolesc prin celule,
uşile pentru intrare sunt mereu cu un pas în spate
îndreptate spre centru.
s-a aşezat praf pe vene,
oxigenul nu mai circulă aşa de repede,
o să îmbătrânim înainte de vreme atrofiindu-ne în noi
ca o smochină confiată pe care
o vom purta în noi precum o sarcină extrauterină
uitată de mamă într-un alt om”

trebuie să ai răbdare cu fiecare centimetru de piele să crească.

Când plouă în trepte

E mai rău când te arunci singur în gura camerei,
în trupul celuilalt
şi apoi piatra aia o porţi cu tine toată viaţa deşi,
în camera 100 drumul ar fi putut lua sfârşit doar păşind pe începutul cercului
atunci când au dat drumul la robinet şi a curs,
a fugit din chiuvetă
şi-a lăsat sufletul carne macră în talerul cântarului la băcănie.

Vin muştele
de la atâtea mâini ce vor să drămuiască banii,
calitatea,
să-şi imagineze câte fripturi se pot face din sufletul ăla,
începe să intre în descompunere.

Dacă ai fi plecat cu trupul din cameră,
apele s-ar fi întins până la marea polului,
aşa,
cu piatra la nodul arterelor cu venele,
trebuie s-o duci direct proporţional cu greutatea trupului,
când sari pe o sârmă şi publicul aplaudă omul cu maimuţa pe umeri,
tu şi sufletul,
şi carnea
şi preţul cântarului.

Nimic nu plouă
când oricum din ninsoare ţi-ai făcut omul de zăpadă de care aveai nevoie
să te încălzeşti noaptea în cameră
la minus 100 de grade,
lumină nocturnă,
întinzi mâna,
omul din cameră e mai viu decât cei din afară,
îi curge carnea mai repede prin vene,
pe braţe
şi-ţi răspunde afirmativ la orice dilemă legată de schimbarea cursului mării spre camera asta
când se răstoarnă.

Memoria ta nu va sângera niciodată în altul,
va curge
aşa cum pescăruşii curg la vărsarea dunării în mare
şi plouă cu aluviuni,
cu maluri,
cu adâncuri
iar sub pietre e piatra aia.

În locul inimii a crescut un copac

„în drumul tău spre casă ia-mi şi inima”,
ai râs.
Dacă pleci de unde ţi-ai dorit să fii toată viaţa,
Nu-ţi vei mai găsi rădăcinile,
Iar copiii de pe stradă or să strige
Că a venit invazia felinelor de la subsolul blocurilor.

Şi dacă toate se termină atunci când nimic nu a început încă în tine,
Ieşi din pântec doar ca să dai cu piciorul în lumină,
Să intre viaţa în noi,
Să se mişte ca un dans pe sârmă.

în locul inimii trase pe sfoară iar a crescut un copac.

E tot mai ceaţă în noi iubire,
Liliecii se lasă cu faţa pe sticlă
Ca să râdă
Şi vedem moartea în urmă cu o umbrelă să n-o plouă.

În jocul tău nu-i loc pentru reguli, reprize, fugă,
În camera o sută odată intrat dai iama cu caii,
Apoi rămâi singur cu podeaua şi uşa,
Cu grajdurile deschise spre alee,
Când zidurile se crapă precum operaţiile cusute greşit,
Cad maţele cerului peste bloc
Şi nu mai poţi respira
În tremur.

Cad din nou cai din colţul uşii

Te-ai gândit de câte ori porumbelul care stă pe un pervaz
ţi-a vrut sufletul
?
„Voi trece peste mine,
peste marte,
dincolo”,
îmi spui privind în oglindă
cum luna îl înghite pe marte
şi se lasă tăcerea printre planete
o bucată de drum pe traseul vitezei luminii,
o să facem un pact să plouă cu minutul,
o să văd ce ascunde departe de membre,
de trup,
de vene.

Cerul se crapă la comandă
cum un râs al unui privitor rămas după spectacol la circ se sparge
când atinge cupola şi acrobatul cade în gol fără frânghii
la repetiţii
„fir-ar să fie,
moartea asta mi-a rămas din nou în gât”,
îţi vezi trupul mişcându-se precum un peşte în copcă
când se naşte în placentă.

Trec zebre prin mâini ca prin vene.
Stăm cu picioarele în tavan şi ne cresc copaci prin ţesuturi,
în inimă dau din aripi guguştiucii
de ceva iarnă.
Peştii sunt într-o parte
acolo unde îţi lăsai jucăriile de copil să doarmă,
marea printre degete acolo unde ai pierdut ultima oară firul ţărmului
alunecându-ţi printre solzi.
şi dacă plouă,
plouă din oameni,
nu o să te vezi,
noaptea poţi privi fulgii negrii cum cad
din întuneric
şi ponei care pleacă cu sufletul tău mestecând a gumă
în locul cubului de zahăr.

Magda URSACHE

Lumînarea de la capătul tunelului

„România se împuşcă mereu în picior”.
Dennis Deletant

În acel Decembrie, simultan, la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj, la Sibiu, la Suceava, la Satu Mare, la Piteşti, s-au scos din librării cărţile lui Ceauşescu şi volumele de omagii. Bun lucru! Numai că librăriile care le găzduiseră au fost vizate, pesemne, drept comuniste, de vreme ce-au fost închise, una cîte una. O distinsă librăreasă de la Junimea ieşeană mi se plîngea, în ianuarie ’90, că inşi furibunzi au somat-o să lichideze vitrina dedicată lui Eminescu. Chipurile, aniversarea poetului era obicei comunist, practică propagandistică apusă. Eminescu ar fi reprezentat o idealizare generalizată, o eroare generalizată, o obsesie populară; ei se simţeau violentaţi de acest tabu naţional.
Nu de mult, un imens coş de gunoi a fost plantat de Reciclyng Ghost (grupul SA Ellite de la Facultatea de Arte plastice, decorative şi Design) în faţa aceleiaşi librării din Piaţa Unirii. Halal proiect! De ce nu în faţa tarabelor gemînd de tabloide; de ce nu în faţa vreunei edituri pe profit, gata să tipărească trash contra cost(uri), fără vreo minimă selecţie.
Cartea n-o duce bine în România, chiar dacă, în notă etnografică, ne mai consolăm: criza trece, cărţile rămîn. Şi nu mă refer la maculatură, ea trăieşte bine. Rebuturile se află în topul vînzărilor, fără ca necesara reacţie maioresciană, În lături!, dinspre critica de întîmpinare, să fie destul de fermă. Înregistrăm o foame şi o sete de tipar fără precedent, profesioniştii cuvîntului fiind înecaţi de cărcălici grăbiţi.
Aici trebuie să fac o precizare: eu n-am intrat în baremul „ideolitic” al cenzorilor-activişti, ca să-i regret cumva; dimpotrivă, am detestat şi detest logica lor specială. Cu toate astea, trebuie repetat că literatura subversivă, alegorică, scrisă anume ca să-i ocolească/ amăgească, presupune un lector atent, avizat, complice cu autorul. Or, cititorii avizaţi, pentru care recomandările „României literare” vechi contau, s-au cam dus, ca şi relaţia de complicitate cu autorul preferat. Goniţi din librării de preţurile exorbitante (Humanitas deţine recordul), de „marfa” îndoielnică, de „ţepe”, cumpărătorii au cam părăsit locul, comerţul de subţire (cu carte) fiind rău avariat.
Televiziunea face totul ca să ne scoată cărţile din casă. „Cititul îngraşă”, ne-a avertizat Andrei Gheorghe. „Dacă vrei să te plictiseşti, citeşte!”, am mai putut auzi pe canalele TV. Eu aş spune că oamenii care n-au lume de hîrtie sunt cei plictisiţi. Şi-mi aduc aminte de titlul unei emisiuni de divertisment intitulată Pusei mîna pe o carte (cartea fiind obiect de batjocură pentru teleaştii cu pricina), în care operatorul muta obiectivul de pe un chip ridat pe buricul gol al unei fetiţe, care ar fi preferat să-şi bage mîna în acvariul cu viermi decît între filele unei cărţi. Travelling „educativ” de pe mecla babei pe chipul frumuşel al tinerei: aşa păţiţi dacă citiţi!
Am trecut de la cititul ca protest, din „iepocă”, la cititul care irită. Şi eu am înghiţit destule priviri reprobative în tren, de pildă, ţinînd ochii în carte. „Aici nu-i sală de lectură! E tren, nu bibliotecă. Linişte păstrăm acolo, aici e tren”, mi-au aruncat nişte jucători de cărţi. „Tu stai şi citeşti în timp ce noi trudim cu cărţi necîştigătoare. Tre’ să scapi repede de cărţile astea ca să faci ceva. Dă-le naibii de cărţi, cu îi trebă ca şi cărţi?”
În era postGutenberg, plăcerea textului e depăşită, ca şi lecturile pasionate, îndrăgostite. „Îmi place să trimit mesaje cînd fac treabă mare”, am citit pe burtiera unui post TV. Cît despre „divanul” electronic, bine este să te ţii departe de comentatorii puşi pe cele mai groase injurii. „Mediocrizare” sau „mediocretinizare”, alegeţi! Eu cred că amîndouă la un loc.
Judecînd după cît de des apar în emisiuni, modelele impuse tinerei generaţii sunt cuplurile Columbeanu şi Lis, plus clanul Prigoană, ori madam’ Tatoiu, care scapă prea des la microfon. Fiinţe cacofonice (rezistă la reguli gramaticale ca la viruşi periculoşi) sînt invitate şi aplaudate. Personajul lui Camil Petrescu, Lumînăraru, cel care se prefăcea orb pentru că nu ştia să scrie, s-a clonat. Şi-mi amintesc de o emisiune culturală a lui Marius Chivu şi de necitiţii săi invitaţi. „Poate ştiţi cine a scris Iarna decanului”, s-a interesat amfitrionul. Că Mioara Roman habar n-avea. Cît despre tînăra din showbiz sau din modelling, ea o compara pe Zelda Fitzgerald (se făcea vorbire despre Alabama Song de Gilles Leroy, Premiul Goncourt, 2007) cu… Vidra lui Hasdeu. Iar domnu’ Cocoş, prezentat exemplar, era bărbatul însurat cu o femeie de succes social.
À propos de succes. A fi scriitor în vîrstă e, la noi, defect social. În afară de „boierii minţii”, de „idolii forului” onoraţi cu asupra de măsură, conform legilor strîmbe ale universului mediatic, literaţii, mai ales cei bătrîni, n-ar face rating. Rating face „fata lu’ Bote”, cu sînii augmentaţi. „Broaşte… destule!”, cum ar zice I.L. Caragiale. Cît despre poeţi, ce mare lucru? Doar a scris şi Băsescu o poezie. N-ar fi fost exclus să intre şi-n vreun manual alternativ de română, dacă nu i-ar fi supărat pe neptuniştii-analişti T. Ungureanu/ C. Pârvulescu/ C. Preda cu supraimpozitarea drepturilor de autor. Au mai fost cazuri, nouă ne place să polimeritizăm!
Şi uite-aşa am ajuns de la Neculuţă (poetul cizmar, ridicat în slăvi şi-n manuale de proletcultişti) la Guţă manelistul. Doar la OTV ne-a fost prezentat de Dan Diaconescu-Direct „marele artist Flooorin Salam”. Vreţi versuri de domnu’ Minune în loc de Mihai Eminescu? Asta vreţi, asta aveţi. Şi totuşi: n-a făcut rating Liviu Ciulei, la Profesioniştii Eugeniei Vodă, dacă emisiunea s-a re-transmis? N-ar fi făcut rating Dan Grigorescu, despre moartea căruia nu s-a spus nimic? Nici rafinatul poet Petre Stoica, trecut dincolo în tăcere, la 78 de ani? Nici Iordan Chimet, care a încetat din viaţă la 81 de ani, moarte ignorată? Ce nu ignorăm e sinuciderea Mădălinei Manole ori faptul neomis de ProTV, la ştirile de ora 5, că pe-o plajă din Franţa, Carmen Tănase şi-a pierdut dinţii de aur (ai personajului gitan Flăcărica) prin pietriş (23 august, 2010).
Întrebat de ce nu apar scriitori între cei 10 pentru România, realizatorul, Mihai Tatulici, a susţinut că publicul n-a votat la secţiunea respectivă şi basta. A preferat să opineze pentru secţiunile actori/ analişti politici/ jurnalişti/ miniştri/ interpreţi. Pentru scriitori, nu, n-avem public. De ce oare? Şi cine a pătat canapeaua? Nu cumva flecărelile inoportune, vuvuzeala culturală continuă şi-au făcut efectul? Marile iubiri culturale nu se mai poartă. Se produc atacuri imunde, dar bine concertate la personalităţi tutelare, la repere, ca Blaga, Arghezi, Crainic… Ni se repetă că trebuie să terminăm odată cu fascinaţia pentru Eliade, pentru Cioran, pentru… Călinescu: un clovn cu operă de trei parale, periodic pus la stîlpul infamiei.
N-avem, chipurile, poezie şi, dacă există, trebuie agăţată în cuiul latrinei de la ţară, ca să citez pe un dilemist, discipol al lui Brucan. E în modă să-i dispreţuieşti pe maeştrii prozei, iar filosofi nici că am avea. Le aduc aminte de-constructorilor că, la seminariile sale, atunci cînd studenţii erau în dificultate, Heidegger întreba: Ce zic latinii? Şi „latinii” (Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan) opinau cu folos. Cînd filosoful a fost atacat de stînga franceză, iar omagierea sa la Sorbona a fost interzisă, „latinii” l-au apărat, organizînd memorabilul Colocviu din Cerisy la Salle. Închid paranteza.
Pe de altă parte, se supralicitează o anume „castă intelectuală”. Dacă vrea Humanitas, public intellectual te face: ca şi-n socialism, performanţa culturală aparţine numai unora, pe alese.
Şi mai sunt, ca să sporească la maximum confuzia, traducerile din scriitori mici cu funcţii mari; peste graniţă, exportăm destui ipochimeni. Premiile USR consolează de multe ori mediocrităţi, aflate pe valul revoluţiei sexuale.
Statul a declarat divorţ Cărţii, gata, s-a prescris. Şi de ce n-om fi avut încredere într-o formă de organizare statală a publicării şi difuzării? Nu de cenzura ceauşistă e vorba aici, ci de o cenzurare a imposturii. Cum? Prin organizarea selecţiei ofertei culturale pe comisii de specialitate, cum s-a întîmplat în interbelic. Nu-i complicat pe cît pare.
Singurul nostru privilegiu în socialism erau cărţile ieftine de la Meridiane şi de la Univers, minunatele Globus, seria Romanul secolului XX etc. Trebuia musai privatizată editura Minerva, specializată în ediţii de autor, ca ideologia să se ducă pe apa sîmbetei? După ce s-a plătit urît tribut politizării, să se plătească iarăşi? Am aruncat la coş interpretările inerţiale, cu tot cu autori (clasici).
Aud că în Polonia, Ungaria, dar şi în Rusia (ca să rămînem în spaţiul „est-etizat”), cartea se menţine accesibilă, librăriile nu dispar, bibliotecile nu se închid. Nici Cehia, nici Polonia nu se tot plîng că au literaturi mici în limbi fără circulaţie. Nici, mai încolo, Olanda şi Suedia. Ce simplu ar fi fost dacă măcar Minerva şi Univers nu s-ar fi privatizat, dacă librăriile ar fi rămas librării şi bibliotecile – biblioteci.
Am ajuns, după spusa fostului ministru al Culturii, Cultelor şi Patrimoniului, Teodor Paleologu) pe ultimul loc din Europa la vînzarea cărţii. Iar cuvîntul nu-i altul decît sabotaj, atentat la identitate culturală. Spus limpede: miniştrii Culturii nu şi-au sprijinit cum ar fi trebuit obiectul muncii: Cultura. Leit-motivul? Nu sunt bani. Pentru monumente deteriorate; pentru biblioteci (clădiri şi fond de carte), pentru salariile bibliotecarilor; pentru muzeele de artă; pentru clădirile de patrimoniu; pentru casele memoriale în paragină. Institutul Cultural Român, zice media, a respins acţiunea Nichita Stănescu, proiect de 15.000 de euro, dar cel mai tare artist e TARA, dacă a costat Institutul cu mult mai mult. Un fal(u)s public egal 50.000 de euroi. Tipărirea a 12 reviste care apar sub egida USR (informaţie Liviu Ioan Stoiciu) ar însuma 800.000 de euro, cît banii făcuţi praf de Ridzi în cîteva luni, ca ministresă. Cui ce-i pasă?
N. Manolescu vorbea, în presăptămîna alegerilor, de „sarcinile mai mult sindicale” pe care le-ar avea acum Uniunea; de „o apărare” a unora dintre scriitori de „mizerie”. Mai voia „o deschidere, să fie un club care să atragă oameni, să provoace discuţii”. Păi n-avem Cazino? În 1993, sub Mircea Dinescu, salariaţii USR au rămas fără salarii. S-a pronunţat vorba spăimoasă faliment şi, atunci, interimarul Laurenţiu Ulici a închiriat Casa Vernescu, cu destinaţia Cazino. Soluţia ar fi fost cu mult mai simplă dacă (de la Kogălniceanu citire) funcţionarii ăştia, ei înşişi scriitori, ar fi acceptat să facă treabă benevol, „patriotic”, eventual prin rotaţie. (O notă bună pentru recuzarea de la premii a membrilor Comitetului Director al USR.) Şi poate că – mai ştii? – măreaţa uniune, (număra la 19 februarie ’65, Conferinţa pe ţară a US, 458 de membri; azi – scriitori mii), în loc să încerce să retragă calitatea de redactor şef adjunct al VR lui Liviu Ioan Stoiciu, mai bine i-ar elimina din rînduri pe plagiatorii dovediţi. Dacă nu, excluderea lui Eugen Barbu a fost doar o poliţă. Dar de ce ar face-o? Rîndurile din ce în ce mai dese ale USR cuprind tot soiul de pastiseuri. Calităţile profesionale n-au avut importanţă cînd filiala Iaşi era condusă de Valeriu Stancu. Iar degradarea statutului de scriitor e greu de stopat. Meritocraţia e în minoritate faţă de nulocraţia din USR.
Pe sigla USR figurează Casa Monteoru, locaţie de 70 de ani, pierdută. Simbolic? Aşadar trebuie să găsim alt logo, vreo foaie veştedă, fostă frunză verde. Poate face unul Sorin Tara. Sau graficianul Tudor Banuş, fiul poetei, pentru albumul căruia Institutul Cultural Român ar fi scos din buget o sumă uriaşă, cum se comentează pe bloguri. Tot simbolic mi se pare faptul, comentat de presă, că preşedintele Institutului Cultural Român, H.-R. Patapievici, a desfiinţat „Cultura” cînd împlinise un an.
„Dacă un organism nu reacţionează cînd este atacat, atunci acest organism este fie pervertit, fie mort”, notează tranşant N. Breban. Amendament: nici în dictatură n-au fost solidari scriitorii, cu atît mai mult în libertate, cînd fiecare se vrea „croitor de pîne”, vorba lui Creangă, pentru sine şi atîta tot. Vocaţia prieteniei e floare din ce în ce mai rară. Iar încrengătura GDS a cam acaparat capitalul intello, cu atît mai mult cu cît de la inegalitatea şanselor (de origine, de clasă) s-a trecut la inegalitatea şanselor materiale. Exilul în rue Bisson sau rue Saint-Honoré, în Lindenthalgürtel ori în Jackson Heights s-a completat cu exilul din editurile importante, din revistele bine distribuite, din emisiunile care contează… Un exemplu din alt spaţiu cultural? Fără rubrica de la Radio, Andrei Codrescu nu şi-ar fi publicat poezia la edituri importante în SUA. Iar la Letterman, la o oră de vîrf, nu l-au dus cărţile, ci filmul Road Scholar. Şi un exemplu din spaţiul nostru: ar fi fost considerată Uşa interioară carte de prim raft, dacă autorul ei n-ar fi fost lider de opinie? Bine mediatizată, elita devine supraelită. Altfel, rămîne tăcută (cuvîntul lui Adrian Gavrilescu).
„Fiecare cititor se naşte singur”, crede Daniel Cristea Enache. S-o fi născînd el cititor talentat cu cartea-n mînă, ca Minerva cu coiful, dar trebuie ajutat să crească, să aibă în spate o bibliotecă (spus cu un cuvînt drag Aurei Christi) vie; să se descurce în acest talcioc cultural unde Coelho cu Vrăjitoarea din Portobello, de pildă, deţine primul loc la vînzări, urmat de Mihaela Rădulescu, cu panseurile puerile din Despre lucrurile simple. Critica de întîmpinare să spună răspicat: Ajunge, răduleştilor!, înainte ca cititorul să iasă din puterea magică a cărţilor bune. Îndemnul sanscritologului Theofil Simenschy, adresat affetuoso studenţilor, era: „Nu citiţi cărţi bune!” Şi continua, după o mică pauză: „Citiţi doar cărţi foarte bune, nu-i timp pentru cărţi bune”. Numai că Simenschy a fost un intelectual total, un erudit, un enciclopedist, specie pe cale de dispariţie. Personal, prefer o sută de cititori avizaţi decît zece mii de fani Coelho. Iar popularitatea nu-i neapărat atribut al valorii.
E Ion Barbu popular? O gogoriţă mi se pare şi afirmaţia „dacă nu te cere piaţa liberă de carte, nu exişti”! N-o fi existînd, oare, Lautréamont? Cititorul e dezorientat de reclama nesăbuită, de supralicitarea unor false valori. Să le zic scriitori postimportanţi, ca Alexandru Muşina? Nu, pentru că nu sunt aşa ceva. „Miha”, Dan Chişu şi alţii, eiusdem farinae, sunt buni PR-işti şi atîta tot. Numai că dezorientarea cititorilor (şi, ca efect librăriile goale), duce, inevitabil, la demolarea statutului de scriitor. Mă tem că Adrian Alui Gheorghe are dreptate spunînd că deşertificarea României a început din bibliotecă. Cine certifică un scriitor de talent, dacă nu cititorii de talent? Şi cum să-l recunoască dacă e derutat de critica mică, piaristică, de agenţii de vînzări?
Încerc din greu să-mi reprim un sentiment al iremediabilului, mai ales că o aberaţie larg susţinută în momentul actual e că valoarea estetică ar fi o himeră pentru literatura română. Nu spunea Baudelaire, cu amărăciune, că naţiunile fac tot ce pot ca să nu aibă oameni mari? Românii „recenţi”, cu siguranţă.

*

Îl citam, în foiletonul precedent, pe Dennis Deletant, opinînd că „România se împuşcă mereu în picior”. Dacă schimbăm puţintel termenii, am putea spune: Cultura noastră se împuşcă mereu în picior. Scriitorul „recent” e pus pe ajustarea capodoperelor, cîte sunt, pe desconsiderări, pe atacuri la valorile definitorii, se arată gata să spulbere mitul Eminescu, mitul Blaga, mitul Eliade… Mai ales „mitul interbelic” trebuie de-construit.
Eminescu suportă adevărate rechizitorii. Tenorul Petrache Poenaru l-a lovit pe la spate, cu cărămida; postum, s-au găsit alţi poenari, dispunînd de libertatea „creatoare” de a-l reexamina şi de a-l lăsa repetent. Nu cumva „zburînd prea sus” (apud G. Călinescu), Eminescu e un reper imposibil de egalat? Or, distrugerea cu ţel asumat a reperelor e necesară prospăturilor, ca să ocupe locurile de prim-plan, lăsate goale prin procesul revizuirilor şi-al „moştenirii literare”, aşa cum s-a mai întîmplat în stalinism. Nihiliştii par a actualiza Internaţionala: „Luptaţi ca totul voi să fiţi”. Şi nu este dogmatic-proletcultă afirmaţia că toţi scriitorii trăitori în comunism sunt epuizaţi, depăşiţi, înapoiaţi, retardaţi, că toate cărţile şaizeciştilor şi şaptezeciştilor nu mai pot fi citite, intrînd aici şi Preda, şi Breban, şi D.R.P., şi Buzura? Iar postmoderniştii au fost cei mai agresivi: tot ce nu era post, era ante: expirat. Răzvan Voncu descoperă în critica postmodernă o variantă a criticii dogmatice din anii cincizeci (v. Fragmente de noapte). Mai rău este în critica postsocialistă, specializată în relativism. Criticii „alternativi” s-au săturat de valori clare. Módele literare n-au nevoie de modéle. Dezinhibaţii poeţi şi dezinhibatele prozatoare se vor primate pe scena literaturii. Ce ignoranţă vastă trebuie să ai ca să refuzi să te compari cu predecesorii! Ce-i drept, această relativizare le este extrem de favorabilă. Un exemplu de corectitudine politică în şcoala americană? Iată-l: un prieten din New York îmi semnalează că profesorii de literatură sunt sfătuiţi să ocolească judecăţile tranşante: lucrare bună/ lucrare proastă, în favoarea altui calificativ: formă diferită de exprimare. De ce mă mai mir? La noi nu s-a debutat în manualul de literatură, conform politicii drepturilor estetice egale, după Boris Groys? În felul ăsta, drumul evaluărilor deformante e larg deschis: poţi slobozi elogii pentru cei din grupare, grup, grupuscul, trăgînd, totodată, cu puşca-n cărţi de excelenţă. Susţii că… a scos literatura română din impas şi că Bradea a scris romanul care ne trebuia musai, dar că Drumul la zid, carte monumentală, e de condamnat ca… realist-socialistă.
Declasaţii îi înjură pe cei cu clasă (intelectuală), denigrarea fiind soră bună cu calomnia. Pretexte de minimalizare se găsesc destule. Are oricine un accident/ rateu biobibliografic. Am citit nu demult că I.P. Culianu a fost membru PCR, ca şi cum asta ar fi contat. Şi Andrei Pleşu a intrat în PCR la 19 ani, după propria-i mărturie. Îmi amintesc de o emisiune Iosif Sava (din primăvara lui ’98), în care Mircea Mihăieş vorbea de efortul lui Noica de a-l scăpa de navetă. „Aha, a concluzionat Sava, pe fond muzical, Noica avea trecere la organele de partid”. De faptul că fratele teleastului era medicul de familie al lui Ion Gh. Maurer nu s-a făcut vorbire.
O tentativă de umor a unui ipochimen? Un exilat ar fi dat bier german cu fugiţii. Şi de scăpat nu scapă nimeni de contestare, nici măcar… Făt-Frumos, considerat „departe de a întruni însuşirile demne de un model sau ideal etic”. Cel mult, ar putea fi alibi pentru „regăţeanul indolent”, care îşi lasă mîrţoaga să performeze pentru el, să-l facă erou de-a gata. Credeţi că astfel de inepţii n-au fost publicate? Ba da. O revistă iaşiotă a susţinut că poeţii basarabeni (la hurtă) nu-s poeţi, iar un critic de talie mică face o statistică: 90% dintre literaţi sunt veleitari. Decis şi precis.
Negativitatea juvenilă a unui semnatar de „supliment cultural” e uluitoare: audiţia unui CD îi oferă prilejul să-l radă (e verbul favorit al celor marcaţi de handicap cultural) pe Arghezi, care „piţigăia”, pe Călinescu, citind grandilocvent şi isteric, pe Nichita Stănescu, mereu „banal şi bahic” Doar vocea lui Robert Şerban îl duce la extaz, recitînd: „acasă/ la filme despre moarte/ despre viaţă/ eu plîng şi…”.
„Cultura” contestaţiei, ca să nu-i spun cultul contestaţiei, creşte şi dă roade de 20 de ani; tot de 20 de ani ni se creează complexe culturale. Ce patrimoniu, dacă noi ne declarăm scîrbiţi de „civilizaţia lutului”, dacă afirmăm că literatura noastră e puţină ori lipseşte cu desăvîrşire, dacă tot repetăm că nimeni dintre tineri (care şi-au schimbat preferinţele) nu mai citeşte Rebreanu ori Sadoveanu? Nu mai punem surdină „dispreţurilor”! Cum să mai dregem busuiocul şi să facem lobby internaţional intensiv, cînd dezbinarea e la noi acasă, cînd scriitorii s-au împărţit în echipe adverse de profitori? Nu se practică şi acum autismul etic mai ales în GDS? Ba bine că nu.
Augustin Buzura a aflat din presă că Traian Băsescu l-a demis şi l-a înlocuit cu H.-R. Patapievici, în 2005. Aşadar, imixtiunea politicului într-o instituţie culturală a fost admisă. Fundaţia Culturală Română (înfiinţată prin Hotărîre de Guvern în 2 aprilie ’90, cu sprijinul lui Sergiu Celac) a devenit Institutul Cultural Român. E-n stilul casei: să distrugi ce-a început altul, cel dinaintea ta. Şi-mi amintesc de hîtrul eseist DRP care deplîngea soarta… vulturilor, condamnaţi să mănînce la infinit doar ficaţi prometeici. Există o povară mai cumplită decît bolovanul sisific: să citeşti cărţi bune şi să le tragi în deriziune, ca, în locul lor, să recomanzi lecturi de plajă, de tren, de metrou. Mă întreb şi vă întreb: de ce-o fi considerat genial Poem scris pe zid, pe care-l citez în întregime? „Cartea/…/ Moartea”. Conform lozincii ţineţi minte trei cuvinte? Ăsta o fi criteriul, că se ţin minte cele trei cuvinte? Cît despre vocalul Traian R. Ungureanu, el declară negru pe alb: „literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”.
În acest punct al discuţiei, se poate răspunde la întrebarea: De ce a ajuns revista „Contemporanul. Ideea europeană” pe lista neagră? Simplu: pentru că s-a opus constant confuziei valorilor, profanatorilor/ detractori, minimalizărilor nedrepte, sabotajului (cuvîntul e al Aurei Christi, sublinierea e a mea, Magda U.) cultural. Conte îşi ia în serios rolul de barometru al valorilor dinăuntru şi dinafară.
În Hexagon, cultura e practică de stat, se ştie. Franţa vorbeşte fără păs despre „excepţia culturală” a Franţei, la fel Anglia, despre specificul englez al literaturii engleze. În SUA şi-n Japonia nu există Ministere ale Culturii, dar nu cred să se uzeze de ghilimelele deriziunii cînd e vorba de cultura naţională. Vrem nu vrem, cultura de patrimoniu se numeşte naţională.
„Cultura recentă trebuie sprijinită de… marea cultură”, a susţinut Magda Cârneci cît i-a fost îngăduit să o susţină. Noi lăsăm piaţa globală de carte să se descurce cum o şti, că aşa se cere în UE. Cum s-o descurca piaţa asta să descopere tot ce-i valoare în editurile româneşti, dacă nici noi nu ne putem informa despre tot ce apare? Şi nu rişti să exporţi produse subculturale, dacă laşi totul pe seama ei, a pieţei de carte?
Eu cred că duzina de scriitori trimisă în Franţa trebuia mai atent selectată, ca să nu lipsească, de pildă, Ioan Groşan; că nu se cuvenea să exportăm cai pe pereţi (fără să se evite culoarea verde), în numele diversităţii. După cum a cheltuit bani în acest caz, Institutul Cultural Român este ineficient. Vizibilitate în SUA? Impact cu Sorin Tara? Mă îndoiesc. Mă îndoiesc şi că publicul italian, englez, francez ar fi „rezonat” la băncurele contra Ceauşescu (şi alea lansate de Secu) sau la pipăielile prin chiloţi a două amice din spaţiul estnic (vezi programul Les Belles Etrangères, din nov. 2005).
Ce-i drept, suntem foarte consecvenţi cînd o propagăm pe Nina Cassian. Turul prin Suedia a fost costisitor. Dan Shafran, care conduce Institutul Cultural Român Stockholm, o fi ştiind cît de răsplătită a fost în perioada cinzecistă? Cînd făcea altfel de „şcoală de literatură”?
N-am resentimente intelectuale, nu-s carieristă, nu-s fiinţă pragmatică, ba chiar sunt în stare să refuz un Mécène, nu de mine-i vorba, deşi nu-mi doresc să-mi editez cărţile cu sprijin Kosarom ori Loterie, ci cu sprijin AFCN ori Copyro. Dar ca „diversitate” promovăm cu Nina Cassian, mereu şi mereu în frunte şi-n gînd, ca PCR-ul pe care l-a slujit amar de ani? Asta cînd criza a redus, zice-se, bugetul Institutului Cultural Român.
Ni se spune că ICR este o agenţie literară, „antenă de PR”, că se ocupă cu managementul cultural. Atractiv sau creativ, ce alege? Scriitori ca Saviana Stănescu ori Marius Daniel Popescu s-au lansat singuri. Or fi post-naţionali? Simion Liftnicul de Petru Cimpoeşu a luat premiul Magnesia Litera – Cartea Anului, la Praga, în 2007. Prin strategie individuală, sunt convinsă. Programul „20 de autori” l-o fi cuprins? Că nu ştiu. Dar „Translation and Publication Support Programme”, din 2006, dar „Publishing Romania”, din 2007?
Mai avem 38 de săli de cinema în România, dar ni se spune că, din punct de vedere cultural, ne exprimăm prin cinematografia de ultim val. Nu Brâncuşi, ci Moartea domnului Lăzărescu, nu Ştefan Lupaşcu, nu Enescu, nu Pallady. Devenim transnaţionali cu filme despre avortul interzis, în UK şi nu numai. Cît despre trioul mereu repudiat Eliade-Cioran-Noica, vicepreşedintele Institutului Cultural Român, Mircea Mihăeş, ne-a spus-o frust: „Intelectualii cu pricina, oricît ar fi ei de strălucitori, nu pot, fireşte, constitui modele de onorabilitate ideologică” („România literară”, nr. 518, 14 febr. 2006).
Iorga şi Pârvan, care au creat institute culturale româneşti la Veneţia şi respectiv la Roma, sunt declaraţi vulcani care ar scuipa borş. Şi cum am putea obţine traducători buni fără românistică? Pe cine trimitem la cursuri de limbă şi civilizaţie română? Lectori care n-au habar care e originea poporului român? Ne apărăm limba în afară, cînd n-o facem nici înăuntru? Zice Luigi Bambulea (în „Verso” din mai-iunie 2010) că Institutul Cultural Român a depăşit activismul cultural. Aşa o fi? Contextul e global, autohtonismul – concept retrograd. Nu cred că Institutul Goethe s-ar debarasa de Goethe şi British Council de Shakespeare, cum o facem noi cu vîrfurile culturii române, dintr-o neînţelegere a raportului local/ global. De teamă să n-o „distorsioneze” (vocabula lui H.-R. Patapievici), Cultura s-a rupt de stat. Numai că statele puternice investesc în cultură. Aud că Austria nu are Institut Cultural. De asta se ocupă Ministerul de Externe, dar ţara alocă pentru Cultură fondurile cele mai mari. Austria se declară KulturStaat. Aşadar statul deţine cheia. Nu mă mai tem de puterea statului asupra Culturii, ca-n vremuri ceauşiste, dimpotrivă: vreau să se implice responsabil, să stabilească strategii clare privind exportul Culturii şi să le şi respecte.
Cum să mai închei, deşi nu prea vreau să închei? Cu temerea că luminiţa aceea din zarea tranziţiei e lumînare. Deculturalizarea (în curs de) trebuie fără întîrziere stopată.