Propoziții pretențioase – Amarară
Cine are curte, se vede nevoit să găsească o soluție pentru nevoile sale. Gândite puțin înainte de a se muta de la bloc și ivite ulterior pasului hotărât de a sta mai aproape de pământ.
Nea… cu sifoanele, că i-am uitat numele, nu era din naștere locuitor de bloc, ,,amarase” la structura lui ca orișicare țăran, dornic să dea nădragii peticiți, capra și vaca, șanțul și piatra de pe șușa, mămăliga și laptele de la toate mesele pe pantalonul de stofă, carnea de porc din galantar, rigola și asfaltul urban (vai de mama lui de oraș!), pâinea, iaurtul la borcănel raționat și untul de la Big. În fine, mai târziu a descoperit că strugurele nu se storșește cu picioarele, că vinul ,,domnesc” se servește în apă cu bule, că ,,ampulei” în care se toarnă i se spune pahar, că are picior și este de sticlă, nu lut ars și smălțuit. A aflat destule, și le-a însușit în măsura în care le-a perceput și a trecut la acțiune. O fi, n-o fi adevărat în cazul de față, cam asta este povestea țăranului român de după război, cam astea erau ,,bagajele” cu care pleca la drum dincolo de hotarele satului. Să nu mire pe nimeni că se mai găsesc specimene uitate de vreme în decorul rustic, deloc idilic.
Cum descoperi că de acolo se trag obârșiile? Din lipsa de îndemânare, din lipsa științei și mai ales din încurcatele căi ale noțiunilor, nici măcar aproximate, ci cu totul eronate. Au reușit, ca mai toți ai vremurilor dezrădăcinării și până la revoluție, să execute nu mai mult de zece operațiuni, indiferent de locul ales ca serviciu, și cu ele au rămas. Și acelea sub nivelul acceptabil al unui cinci de trecere (discurs profesoral inerent elevilor… mă feresc să le mai spun proști; mai curând cu creierii defecți și genele precare).
Lipsuri și la mine. I-o fi prenumele Ion, o fi altul…. Omul același. Cu un soi de rigoare cazonă, când ne încărca sifoanele, repezit și împrăștiat prin curtea proprie. Cât să fim amuzați de preumblările lui lamentate. Că-n rest ne-am căutat de treabă. Chestia aceea din spate, de-o bucătărie separată de grosul casei, ca să nu se împrăștie ,,izurile” ,,buraclalelor” până în ,,vagonetul” cameral, a fost un ,,semipreparat”, un mic dejun între două feluri de… meserie. Una e tabla, mai puțin ușor de montat față de cum percep futiliștii și altele-s jgheaburile. Fiecare cu a mă-sii. Spre ,,delectarea” trecătorilor curioși – omul de rând român face gestul din reflex -, acoperișul este la câțiva metri buni de la sol. Trebuie să ridice privirea la șaizeci de grade față de orizontală și să-și cocoațe ochii după floricelele jgheaburilor. Priviri anonime, căci gurile găsesc identități și se spovedesc dincolo de gard cu afurisenii: ,,Al dracu’ și ăsta! S-a mutat pe stradă să…”. Și-i suficient colegul de la Intercoop…. (după o jumătate de oră de Trandafir prin creierii… delabrați – rămâne așa, de stricăciune -, am ajuns la numele corect) Trufanda să peroreze de peste drum nebuniile lui ca să ațâțe și mai tare spiritele. În zilele noastre îl găsiți pe aleile cimitirului perorând singuratic, recunoscând persoane, dar cu prefăcătorie disimulată. L-am citit că mă știe și a bâiguit cândva ceva de tata. El cu ale lui…. Noi, dincolo de gard, cu meseria, citind în scândură și tablă trecutul, prezentul și perspectiva. O casă cum ,,plăcea” cetățeanului ordinar să arate: după tipicul vremurilor, greutatea buzunarului și știința meșterilor. Hol, cameră stânga, cameră dreapta. Ulterior s-a lăsat anexată partea cealaltă, hol, baie… ieșită în afara ansamblului imobiliar aidoma vestibulului, dar cu streașina la nivelul camerelor. Grele…. Am fost nevoiți să urmăm șablonul heliadeian. Foaia de doi pe unu împărțită în trei – cea mai incertă secționare din domeniul numerelor cu perioadă, niciodată precisă -, părți montate între ele la falț pe partea îngustă, cei 666, 666…, afurisenia infinită, și cu cute (altă lingvistică conexare de direcționare către…) pe aceeași dimensiune milimetrică.
