Spații culturale nr. 14 (12)

Vasile Ghinea

DE DOR

Mi-am închis gândurile
într-o lehamite imensă.
Picioarele s-au tocit,
cuvintele s-au coşcovit
iar eu dialoghez
cu guguştiucii din cimitir.
…………………………………..
Mi-e dor de metafora
unei zile de vară
vrăjită de copilăria pădurii.

DE ACEEA

N-am ştiut niciodată
unde pleacă timpul,
prin noi şi cu noi,
mai întâi în riduri
şi mai apoi în …
nu , e prea lugubru
acest gând,
dar filozofic vorbind
plecăm de unde am venit.
De aceea şi Pământul
şi visele… sunt rotunde.

DORINŢĂ

Ronţăit de neuroni,
tic-tac,
secunde trecute, uitate.
Mersul tău era printre ele…
alergam ploaia…
în ideea de vis
zburam ciocârlie…
În ideea de dor
chipul tău pe zidul vremii
a rămas…tabloul:
„Ne mai dorim
încă o naştere.”

FĂRĂ DE ZBOR

S-au aşternut atâtea cuvinte
între noi,
în timp,
încât am devenit
toartele pământului,
heliocentrici
pentru un sărut.

POETUL

Un pumn de lut însufleţit,
înnebunit de geniul Tău,
înnebunit de zare,
înnebunit de tot
ce-i necuprins,
de tot ce-i lacrimă şi dor.

SENTIMENTUL PLECĂRII

Creştea singurătatea în mine,
odată cu timpul,
orizont al visării
de dor şi revoltă,
forţând norocul tăcerii
în drumul spre moarte-cunoaştere.
Plecarea din mine,
teamă a singurătăţii
din poarta chemare,
sentimentu-mi plecat înainte,
era nevoia devenirii
lumânare până la sfârşit.

EFECT

Păsări călătoare,
ţipete de-albastru,
inima-mi se scurge,
ochii mi se duc,
păsări călătoare,
visul meu de zbor
stă-n fragila rădăcină
şi-n cuvântul despre tot.

DE ALBASTRU

Între ninsoarea plopilor albaştri
şi moartea zborului
în ochiul tău la fel de albastru,
îmi târâi anotimpurile
cu dorurile agăţate fructe
în pomul speranţei.
Seara constat: Carul Mare
este tot la locul lui
şi ţânţarii tot vampiri.
Dimineaţa descopăr,
pentru a doua oară,
cerul şi mersul pe jos.

REVERS

Sărut glezna variabilelor în formare,
urc privirea mâinii dincolo de apus,
cobor noaptea penitenţei
în zborul sângelui la orizont la răsăritul paşilor de ghilotină,
îmi las aripa visului să-mi înalţe
chemarea unei regăsiri de altar
într-un perpetuu revers.

FRATE

Am întâlnit un câine cu cravată,
un rest de lanţ.
Ce faci frate-câine?
Am întâlnit un cal înhămat.
Ce faci frate-calule?
Am întâlnit…
M-am întâlnit cu mine
şi mi-am zis:
Ce faci frate-vasile?

ŞI… NIMIC

Ne subţiam prin ploaie de mână alergând,
oameni de zăpadă alergam
prin neaua ce îmbrăţişa pământul.
Ne topea parfumul florilor de tei,
în zborul ciocârliei ne risipeam pe dealuri,
în simfonia toamnei cromatici
şi în azurul chemării,
ca într-un vis ne împlinim zborul
sensului unic.

PLECARE

La capătul nopţii
Umbra acoperă groapa
Aşteptând lumina
Să o ridice
De pe umerii poetului
Plecat spre centrul pământului
După refuzul cerului
De a-i acorda zborul.

CHIHLIMBAR

Dimineţile calc petale de rouă
într-o fugă de Bach.
Securea războiului
a rămas închisă într-o lacrimă.
Furii şi-au construit castele
în utopia noastră
şi noi suntem
în căutarea unui zbor.

Mioara Bahna

Între măreţie şi dezastre. „Lituma în Anzi”
de Mario Vargas Llosa
„Cel ce nu-și adoarme gândirea, cel ce nu-și uită sinele și nu se descotrosește de vanități și mândrii deșarte, nu devine muzică atunci când cântă, nici dans când dansează, nici beție când se îmbată. Unul ca ăsta nu iese din închisoare, nu călătorește, nu-și vizitează animalul, nici nu urcă la spirit. Unul ca ăsta nu trăiește: e doar decadență, e un mort viu. N-ar fi bun nici de sacrificat duhurilor munților, întrucât acestea cer ființe superioare, adică eliberate de propria lor robie” – spune Dionisio, unul dintre personajele romanului „Lituma în Anzi” [LITUMA EN LOS ANDES], Editura Humanitas, București, 2005, și în vorbele acestea este concentrată toată filosofia pe care a adunat-o într-o viață alcătuită din zile trăite frenetic, ca și cum fiecare în parte ar fi fost ultima din viaţa lui, cuprinzând în sine și fericirea, dar și teroarea unei lumi care își strecoară existența printre atacuri teroriste, avalanșe, cutremure dezastruoase, „huayco” și spaime date de convingerea că zeii protectori, duhurile tutelare, manii tuturor înălțimilor Cordilierei andine, numiți „los apus”, stăpânesc aici de la începuturile lumii: „Orice ridicătură de pământ din Anzi, fie cât de mică, își are zeul proteguitor. Când au venit spaniolii și au distrus idolii și templele și mormintele sacre și i-au botezat pe indieni, interzicând orice formă de cult păgân, au crezut c-au stârpit și idolatriile. Câtuși de puțin; acestea, amestecate cu rituri creștine, s-au menținut și continuă să existe. Los apus au drept de viață și de moarte prin părțile astea”.
Romanul cuprinde două părți și un epilog, de-a lungul cărora, printr-o multitudine de perspective narative, se reliefează, pe de o parte, complexitatea unei lumi, cu fațete numeroase, vizibile și invizibile – și, tocmai de aceea, misterioase –, iar, pe de altă parte, atmosfera de coșmar, caracteristică aproape întregii opere, unde personajele-liant sunt caporalul Lituma și adjunctul său, Tomás / Tomasito / Carreño / Carreñito, trimiși la Naccos, așezare andină cândva prosperă, graţie unei activităţi de minerit intense, agonică acum, pentru a se ocupa de campamentul unui șantier de construcție a șoselei care ar urma să străbată Anzii și de mina de argint „La Esperanza”, ceea ce a mai rămas, de fapt, din mineritul care atrăsese cândva aici o populație numeroasă venind din diferite părți ale Peru-ului. Lituma poate fi considerat, de asemenea, personaj-reflector și, tot prin intermediul lui, autorul aduce în text ficțiunea străinului, mai mult decât prin ceilalți străini, învinși însă ai Anzilor: îi e dat să trăiască și să afle de toate, păstrându-și luciditatea, chiar și după ce supraviețuiește unui „huayco” devastator. În operă există, de asemenea, un suprapersonaj – realitate cu funcție simbolică, având valoare centrală, pentru că determină acțiunile cele mai importante și e în relație cu personajele, configurându-le destinul – colectiv: Anzii.
Amintind vag de „Decameronul” lui G. Boccaccio, cartea lui M. V. Llosa se desfășoară pe câteva planuri, în funcție de mai mulți factori, între care preocupările personajelor principale, influențate de circumstanțele de diverse tipuri în care trăiesc, astfel, diegeza și discursul alternează sau se suprapun: un plan e reprezentat de existența cotidiană a comunității din Naccos, altul – de povestirea iubirii subalternului personajului eponim pentru Mercedes, o cvasiprostituată, pe care o „salvează”, împotriva voinței ei, din mâinile unui șef al traficanților de droguri, „Porcu’”, de unde începe odiseea „cavalerului salvator”, care trebuie să facă apoi eforturi uriașe, ajutat însă de un puternic al zilei, nașul – sau tatăl? – său, pentru a nu fi executat la rându-i de oamenii acestuia. Povestea dragostei lui Tomás pentru Mercedes și trei dispariții misterioase sunt factori care contribuie la unitatea operei și, din alt unghi, ajung să-l obsedeze pe caporalul Lituma, dar în sens diferit: dragostea, povestită noapte de noapte, se transformă într-un fel de catharsis, un antidot la viața deosebit de periculoasă pe care o duc într-un univers uman și natural complicat, unde limita dintre realitate și eres este ca și inexistentă, în timp ce disparițiile misterioase ale celor trei personaje devin coșmarul lui.
Spațiul în care se desfășoară acțiunea este ambivalent: amplu, deschis tuturor celor care sunt atrași, dintr-un motiv sau altul, spre el, dar, în același timp, închis, ezoteric în esența lui. Centrul lumii operei este Naccos: „Naccos e o închisoare, iar noi toți suntem prizonieri”, afirmă Dionisio, pentru că, printr-o colaborare sui-generis a unor forțe care, conștient sau nu, slujesc răul, a devenit un loc în care toți, victime sau călăi, simt sabia lui Damocles deasupra capetelor. Aici, poate cu excepția lui Lituma, toți cei care gândesc sau se comportă normal, adică potrivit normelor pretudindeni acceptate, sunt, mai devreme sau mai târziu sancționați, sortiți pieirii, fie prin intermediul comando-urilor maoiste, aflate sub stindardele roșii ale organizației teroriste „Sendero Luminoso”, care, în cel mai fericit caz, îi împușcă, dacă nu îi taie cu unelte tradiționale, „machetes”, îi aruncă în aer cu material exploziv, fie sunt sacrificați de alți semeni, oameni simpli, îndobitociți de spaime, care cred în existența duhurilor bune și a celor rele, ascunse în fiecare piatră, în fiecare vârf muntos sau în fiecare făptură trăitoare în munți și pe care cred că astfel le îmblânzesc, și le fac favorabile.
Prin vocea auctorială sau prin ale celorlalți naratori – a lui Tomás, a „doñei” Adriana, a lui Lituma etc. – scriitorul, pe de o parte, încearcă să aducă în operă cât mai mult din ceea ce caracterizează universul andin, și, pe de altă parte, induce, mai întâi vag, apoi explicit, ideea că în aceste ținuturi din Peru se perpetuează cruzimea legendară a strămoșilor, care au creat însă o civilizație ieșită din comun, strălucitoare, dar misterioasă, creând, în felul acesta, un spațiu învestit cu valențe simbolice, real și fabulos totodată, și, totuși, verosimil. Incursiunile în trecutul precolumbian sunt menite, deci, să motiveze, într-o anumită măsură, neliniștea și cruzimea prezentului. De pildă, vrând să smulgă Anzilor permisiunea de a-i transforma, adică de a-i răni, săpând în ei șosele sau mine, și, în același timp, temându-se pentru propria viață, muntenii, „serranos”, practică des, fără remușcări, sacrificiul uman, ajungând chiar și la canibalism. De fapt, oamenii își apără instinctiv fragilitatea în fața necunoscutului și o fac prin orice formă de eres, oricât de ciudată sau de ridicolă ar părea pentru cei veniți din alte culturi. „Se poate face ceva contra los pisthacos?” – se întreabă adesea, cu spaimă sau cu resemnare, iar „doña” Adriana, care citește în palmă sau în traiectoria frunzelor de coca în cădere, le oferă remedii: „sigur că e o cale, sigur că se poate face ceva. Întâi multă grijă și ochii-n patru, apoi să se ia niște măsuri de apărare. E bine să se pună o albie plină cu apă la intrarea în casă, astfel nu va mai avea niciun efect praful magic pe care el pishtaco îl suflă în fața victimelor lui (…). La fel de bine e să ai pe tine ceva de lână; femeile să aibă cu ele o fașă, o foarfecă, un săpun și un cățel de usturoi sau puțină sare”.
În naivitatea lor, andinii, serranos, îi suspectează pe cei cu altă înfățișare de a fi „pishtacos”, chiar dacă sunt doar „gringos”, și-i cred în stare să folosească grăsimea omenească drept aliment sau ca ingredient „la turnatul clopotelor: dacă o amesteci cu metalul topit, clopotele sună grozav”. Pe de altă parte, „acum, de când cu invazia de pishtacos la Ayacucho, multă lume e sigură că grăsimea se trimite în străinătate sau la Lima, unde-s fabrici care nu merg decât cu unsoare de bărbat sau de muiere”, dar, mai ales, se trimite „în Statele Unite ca să ungă noile mașinării, de pildă rachetele-alea de le trimit pe Lună. Se zice că nu-i benzină sau unsoare care să facă să meargă atât de bine toate scornelile astea științifice, ca grăsimea de indian quechua”.
Când cei din afară încearcă să găsăsească o logică acestui univers complicat, devin victimele propriilor tentative, pentru că aici trăiesc indieni și „gringos”, se vorbește spaniola, dar și „quechua”, iar oamenii se recunosc după dialect sau după comportament ca fiind munteni, serranos, de pe coastă, costeños, sau din alte ținuturi, rătăciți pe podișurile înalte, punas. De-aici, Lima pare la distanță de ani-lumină, iar viața cotidiană pe care o duc „los serranos” nu are nicio legătură cu capitala, după cum și pentru lumea capitalei ei sunt cvasinecunoscuți. Din acest motiv, factorii externi, venind din locuri cu un oarecare grad de civilizație, sunt fie ignorați, fie anulați violent. Astfel, Lituma și adjunctul său, deși sunt desemnați să aplice legea sau măcar să vegheze la respectarea ei, n-au, practic, nicio putere: pe lângă că nu sunt ascultați, adesea sunt chiar ironizați și, ca oricare dintre cei care trăiesc, permanent sau temporar, aici, țărani, funcționari etc., se simt potențiale victime, în special ale teroriștilor. Mai mult, de exemplu, relativ la cele trei dispariții, Lituma e conștient că: „Negreșit că mulți tipi de-aici știu foarte bine ce s-a întâmplat, dar nu vor să ciripească. Singurii tembeli care n-au habar suntem tu și eu”, așa cum îi spune adjunctului său.
Narațiunea debutează ex-abrupto cu venirea unei femei indiene la sediul-colibă al celor doi jandarmi din Naccos, pentru a-i înștiința că i-a dispărut bărbatul, acțiunea fiind pusă, în felul acesta, de la început, sub semnul misterului care-l va măcina continuu pe Lituma și care, când i se va revela, în final, îl va face să regrete. Ca și Vitoria Lipan a lui Sadoveanu, mutatis mutandis, dar cu altă miză, în spațiul andin, caporalul pune cap la cap ce află şi ce intuiește, referitor la cei trei dispăruți și e îngrozit când scenariul său se confirmă – „Îmi pare extrem de rău că m-am încăpățânat atât ca să aflu ce li s-a întâmplat ălora trei. Mai bine aș fi rămas cu bănuielile mele!” –, și anume că spaima de „los apus”, duhurile munților, cu rădăcini ancestrale, dar împrospătată de vraja creată de personaje ca „doña” Adriana și dorința de a supraviețui îi determină pe muncitorii de pe șantier, oameni simpli, aproape primitivi, să ucidă și apoi să se dedea chiar la canibalism, stimulați totodată și de cantitățile mari de „pisco”, vinul pe care li-l vinde Dionisio – al cărui nume e parcă predestinat pentru cineva care face din destrăbălare filosofie de viață – sau bere, care întâi le dau curajul să acționeze, iar apoi le adorm conștiințele. Acest cuplu abject, Dionisio și Adriana, le oferă localnicilor din Naccos, dar și celor în trecere, o alternativă la răul sub diverse forme: să creadă și să se conformeze rigorilor duhurilor sau să-l asculte pe Dionisio predicând: „beți și iar beți până v-oți pierde mințile, că la beție totul e roz și bine și dispar teroriștii, los pishtacos și tot ce vă înfurie și vă-ngrozește”. Spre consolare, că răul e omniprezent, prin ziarele de la Lima ajung vești despre lucruri la fel de sinistre: și acolo sunt, de pildă, unii care scot și fură ochi, fără a fi pishtacos.
Poveștile despre năluci, despre „los pishtacos”, un fel de strigoi sau de vampiri, care se-ntorc printre oameni și-i golesc de grăsimea corpului, dar și de memorie, zvonurile despre tot felul de atrocități care traversează Anzii și existența adesea stranie a locuitorilor acestora nu-i înspăimântă pe toți cei din afara acestui spațiu. Dimpotrivă, mulți temerari sunt fascinați și ajung să comită, dintr-o dragoste nemărginită, imprudențe care, în aproape toate cazurile, duc la moartea lor violentă. Ca figură de construcție a personajelor care alcătuiesc această categorie, în roman, se face apel la paralelism: aproape orice personaj care-și face apariția, atras de zestrea naturală, etnică, folclorică etc. a acestui spaţiu, este episodic, dispare brusc, iar apoi, peste un număr de pagini, cititorului i se dezvăluie, într-o discuție aparent întâmplătoare a altor personaje faptul că finalul i-a fost dramatic. A fost, de pildă, cazul tinerei perechi de profesori francezi sau al savantei doamne d’Harcourt pe care întâlnirea cu teroriștii îi elimină din acțiune printr-o moarte violentă. Singurii outsideri care scapă, până la sfârșitul cărții, de agresiunea – directă – a acestor locuri sunt inginerii de la mină, pe care muncitorii nu-i predau senderiștilor, și un savant, „Proful” / „Scarlatină” / „El Doctor”, un danez, pe nume Stirmsson, îndrăgostit și el de Peru, unde vine în fiecare vacanță de treizeci de ani, pentru că „e o țară de neînțeles (…) și nimic nu-i mai atrăgător decât asta, decât indescifrabilul, pentru oamenii unor țări clare și transparente cum e a mea”.
Violența e omniprezentă în operă, sub diverse forme. Execuții colective ca aceea din Andamarca, mutilări – fizice sau psihice – sunt toate, de fapt, crime odioase, făcute însă sub pretextul curățării lumii de rebuturi umane și totodată al îmblânzirii duhurilor. Un astfel de exemplu e Casimiro Huarcaya, care, fiind albinos, le oferă, involuntar, celorlalţi cel mai puternic motiv să-l creadă pishtaco. Altul, Pedrito Tinoco, „mutulică”, e doar copil de pripas; la rândul său, Demetrio Chanca, șef de echipă la perforatorii care dinamitează muntele, a fost primar la Andamarca și a scăpat de măcelul pus la cale de senderiști ascunzându-se într-un mormânt proaspăt, iar acum, batrân, e sacrificat în folosul comunității. De fiecare dată însă, inițiatorii / instigatorii crimei îi lasă, în cea mai mare parte pe alții, oameni cu o gândire aproape primitivă, să ducă răul la capăt, cum fac Dionisio, cârciumarul, și soția sa, „doña” Adriana, sau chiar teroriștii senderiști. Urmările sunt devastatoare, nu doar pentru victime, cât, mai ales, pentru executanți, așa cum li se întâmplă celor din Andamarca: „obosiți, tulburați, rușinați, neîndrăznind să se privească în ochi (…), cu mare greutate și nespusă silă simțeau că acea mare explozie de aiurelă și irealitate luase sfârșit”, și starea lor se amplifică „în fața cadavrelor acelora neîngropate, pline de muște, care începeau să putrezească sub nasul lor, și dinaintea spinărilor schingiuite ale celor biciuiți chiar de ei”.
Suavul și grotescul sunt adesea împletite în operă, iar personajele se raportează la ele firesc. Există și multe aspecte care, în antiteză cu violența, subliniază pitorescul: o natură care generează sentimentul sublimului, frumoasă și terifiantă concomitent, sau toponimele și onomastica, aducând, de cele mai multe ori, ecouri arhaice și subliniind, de asemenea, culoarea locală: Huancayo, Huancavelica, Muquiyauyo, Chipao, Pumarangra, Negromayo, Ayacucho, Parcasbamba etc.
Adevărată „povestire cu sertare”, în care e cuprinsă istoria iubirii lui Tomás, cea a vieții „doñei” Adriana, incluzând-o pe cea a lui Salcedo, devenit pishtaco, a traiului ei alături de năsosul Timoteo Fajardo, dar, ȋndeosebi, alături de Dionisio, a lui Mercedes / Meche, a lui Casimiro Huarcaya, a lui Pedrito Tinoco sau a lui Dionisio însuși, privit cu teamă și cu admirație pentru biografia lui fabuloasă – „Nu exista mister sau ticăloșie care să nu i se pună în cârcă” – , romanul lui Mario Vargas Llosa este epopeea unei lumi care se încăpățânează să stăpânească de milenii un spațiu care a cunoscut continuu măreția, dar și dezastrul: în finalul operei, în timp ce personajele principale, cei doi jandarmi, urmează să plece în alte locuri mai blânde, Naccos se pregătește, la rândul său să dispară pentru că, la fel ca peste tot, în timp ce dezastrele naturale distrug destine, unii știu să tragă foloase de pe urma lor: „El huayco i-a venit companiei la țanc. De mult timp voia să oprească lucrările. Acuma are pretextul”.