Fărădelegea lui Călin – Radul ciril
Că nu mă uit cruciș fără motiv….
Ștergere la ochi, căutare în caz că-s prost eu și Codul Civil deștept, constatare…. C-o fi doar dex-ul net-ului vinovat și-n fapt chiar am față de tălâmb și creier de cimpanzeu (și invers), dar n-am găsit fir de legătură, pic de explicație cum că ,,Depozitul este contractul…”. De obicei, spre final, dacă altele ar fi fost mai cu moț, se aloca și înțelesului juridic un locșor. Vezi bine că aici nu. Cel mai simplu ar fi fost și corect ar fi stat la Al. 1, Art. 2103, suceala substantivelor din citat și verbul, tălică, la poziția bronzului (exceptând particula prepozițională ,,de”). Devenirea ,,Contractul de depozit este…” aducând în zona de normalitate lexicală, noțională. Ca la școală. Altfel cine ar mai fi avut nevoie de legi scrise? Dacii, după cum este împrăștiat informațional, sigur nu, ei le cântau. Românul care calcă strâmb, da. Prea multe despre această formă de asigurare nu mai sunt de spus, depozitul este și implică un spațiu, timp și condiții propice. Dacă ne referim la contract, el le înglobează, marcând felul bunului depozitabil, adică mobil, și condițiile sine qua non de remitere către depozitar, depozitare o perioadă și restituirea către deponent în natură.
Oricine ar îndemna altfel, sfatul Art. 2104 este să aveți o țidulă scrisă. Nu se specifică însă altceva.
Propunerea de la Art. 2105, citită până la un punct, pare că deposedează deponentul. Totuși. ,,Materia” depusă este ban, intră în proprietatea depozitarului și restituirea lui, dar și a altor bunuri cu atribute fungibile sau consumptibile, nu se face cu același obiect, ci cu altul de aceeași valoare. Reguli? Cele de la împrumutul de consumație (n-am avut plăcerea încă de a face cunoștință). Excepția: păstrarea exact așa cum a fost primit.
Degeaba nici Dumnezeu nu ia asupra sa…. Plata depozitarului are două variante de stabilire: după contract sau după voia instanței, în stare să judece limpede cât revine depozitarului pentru ,,munca” depusă. (Art. 2106)
De bun simț este ca depozitarul, indiferent dacă i s-a permis sau nu să folosească bunul depozitat, i se cere prudență și diligență. Diligență pentru care poate fi tras la răspundere. (Art. 2107)
De aici și ,,… învoirea expresă sau prezumată a deponentului.”, necesară depozitarului pentru a se ,,… servi de bunul încredințat…”. (Art. 2108)
De ce voi discuta puțin despre o întâmplare nemaiîntâlnită până azi? Ca să demonstrez absurditatea ipotezei Art. 2109. Accident. Pe la 13:40. Azi. În colțul de pe diagonala părții mele de stradă, recte Păcii cu Lalelelor, în gardul fostei familii Fîstac, stăteau înfipte 2 mașini. Intru în casă. Mănânc. Ies să hrănesc pisicii. Arunc și un ochi peste gard. Aceleași două ,,vite” priponite de scândura vecinului. Altul. Horist și sârbist. Grătărean. Niciun dram de Poliție. Ies și merg la Penny. Hrana pentru 2 zile a mâților. Revin. N-am avut neobrăzarea de a chestiona chibiții de pe margine la plecare, nu se cade, zic. Nu cunosc. Nu m-a lăsat sufletul totuși să nu plasez întrebarea care mă chinuia civic îngrozitor la întoarcere și, cu puțin noroc, neabdicând de la principiile personale etice. Unul dintre șoferii Primăriei asista și el de pe margine. ,,Da’ Poliția n-a venit, n-a anunțat-o nimeni?”, ,,Nu mai vine. Nu mai este nevoie.”, ,,De ce?”, ,,Păi nu mai vin decât dacă e accident grav, cu victime.”. Prost ca proștii m-am îndreptat către casă, în stilul lui Puiu Călinescu (deh, ,,neamuri”!) rumegând fără să pot da de merchez problemei: ,,Poliția nu mai vine, poliția nu mai vine…”. De parcă nu era măcar încurcat traficul, lăsând alții asemenea mie să dezlege amiabil – pe naiba – împărțirea vinei și pagubelor. De-aia tot spun cu teamă că ne-am delăsat în așa fel încât circulă toți nebunii și copiii fără carnet și vârsta necesară, de-o să ne trezim pe lumea ailaltă fără să știm.
Despre niște copii vorbește și Art. 2109, la minte sau cu anii, în a căror pază a lăsat deponentul un bun. Nu se pomenește nimic de interdicția unei astfel de tranzacții contractuale, de ilegitimitatea unui atare act, de nulitatea lui, ci de restituirea bunului. Mă îngrijorează așezarea minorului laolaltă cu persoana pusă sub interdicție. Fiindcă s-ar putea ca nimeni să nu plătească, în cazul în care restituirea nu mai este posibilă, valoarea bunului lăsat în depozitare, ,,… până la concurența sumei cu care s-a îmbogățit depozitarul.”. Sumă egală de altfel cu valoare bunului.
