Spații culturale nr. 14 (10)

Artemiza – Delia Asănache

Erosul în romanele lui H. Bonciu

Nici publicistica, nici volumele de poezii ale lui H. Bonciu nu anunţau paginile îndrăzneţe ale romanului Bagaj…, Strania dublă existenţă a unui om în patru labe (1934). Şocul produs de scenele erotice ale volumului a fost atât de mare, încât, în 1937, H. Bonciu este judecat şi condamnat pentru pornografie, deşi mult mai multe scene de amor se găsesc în Pensiunea doamnei Pipersberg (1936). Procesul “scriitorilor pornografi” (căci alături de Bonciu, mai erau acuzaţi Geo Bogza pentru Poemul invectivă, Mihail Celarianu pentru Femeia sângelui meu şi Mircea Eliade pentru Domnişoara Christina şi Întoarcere din rai) vine la câţiva ani după un alt proces literar celebru în epocă (1932): judecarea romanului Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence.
Acest roman a fost considerat de majoritatea cititorilor anilor ’30 pornografic, întrucât limbajul folosit pentru descrierea scenelor erotice era lipsit de “obişnuitele volute pudice ”. Deşi poliţia a confiscat din librării toate exemplarele traduse în româneşte ale romanului, această acţiune nu a împiedicat apariţia ediţiei a doua a cărţii, într-un tiraj de zece mii de exemplare (un succes de librărie uriaş pentru acele vremuri).
Scandalul provocat de romanul lui Lawrence nu-i lasă indiferenţi pe scriitorii interbelici. Ba chiar, în 1934, Felix Aderca publică, sub pseudonimul Cliford Moore, Al doilea amant al doamnei Chatterley. Prozatorii momentului încep să descrie scenele de amor cu mai mult curaj şi cu alt limbaj. “Scenele de gen de la Camil Petrescu, Anton Holban, Călinescu (în Cartea nunţii), Sebastian au, pentru cititorii interbelici, nu numai parfumul noutăţii, dar şi pe cel al unei delicioase îndrăzneli. (…) Metafora, aluzia, ocolul, sinecdoca sărutului pentru noaptea de dragoste, lumina de lună, abstracţiunile teoretice sunt înlocuite, în romanele româneşti ale anului de explozie narativă 1933, prin cuvinte simple, directe, prin descrieri fizice la lumina veiozei ”.
Aproape toate romanele anului 1933 (numim doar câteva: Patul lui Procust, Femei, Cartea nunţii, Maitreyi, Rusoaica, Adela, Creanga de aur, Drumul ascuns) conţin câte o poveste de dragoste. Bonciu nu este, aşadar, primul scriitor interbelic care vorbeşte de sexualitate, dar, spre deosebire de ceilalţi autori, el dă frâu liber imaginaţiei şi limbajului, construind scene de un erotism grotesc, prea dure pentru pudibonzii tradiţionalişti ai epocii.
Unul dintre aceştia este Nicolae Iorga. El şi-a anunţat foarte clar poziţia faţă de modernismul literar în Istoria literaturii româneşti contemporane (1934), declarându-se împotriva acestei mişcări înnoitoare din literatura română. Iorga îl vizează mai ales pe Tudor Arghezi, iar elogiile criticii interbelice la adresa poeziilor acestuia nu fac decât să-l irite şi mai tare pe fostul director al „Sămănătorului”. Astfel, Iorga declanşează o campanie virulentă împotriva modernismului în revista sa, „Cuget clar (Noul Sămănător)”. Campania se amplifică treptat, contaminând şi paginile altor publicaţii ca „Sfarmă Piatră” (apare în 1934 la Bucureşti; condusă de Nichifor Crainic şi mai apoi de Ion Gregorian şi Alexandru Gregorian) şi „Buna Vestire” (apare în 1937 la Bucureşti; director: Mihail Manoilescu, căruia îi urmează Dragoş Protopopescu şi Toma Vlădescu).
Iorga sesizează Academia Română, iar I. Al. Brătescu-Voineşti, membru al forului, cere deferirea în justiţie, pentru pornografie, a lui Bogza, Bonciu şi Celarianu, primii doi fiind chiar arestaţi. Lista autorilor puşi la îndex în anii ’30 cuprinde însă şi alte nume: I. Peltz (Nopţile domnişoarei Mili), E. Lovinescu (Bălăuca), Tudor Arghezi (Flori de mucigai, Cimitirul Buna-Vestire), Octav Şuluţiu (Ambigen). Acuzaţiile de încălcare a „bunelor moravuri” aveau un puternic substrat xenofob, luând o coloratură antisemită, mai ales că apar într-o perioadă de avans politic al extremei drepte. În aceste condiţii, “presa devine violent antisemită, limbajul se perverteşte şi se schimonoseşte, atacul la persoană şi verbalitatea josnică devin instrumente gazetăreşti ”.
Valul sexualist din literatura modernă este taxat de gardienii tradiţionalişti ai spiritului naţional (Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, N. Georgescu-Cocoş, Toma Vlădescu etc.) drept un atac al elementului iudaic la adresa românilor. De aceea, arestarea “scriitorilor pornografi” este considerată, în publicaţiile de dreapta ale vremii, mai mult decât binevenită, ba chiar indicată: “Bine aţi făcut trăgând la răspunderea justiţiei pe Geo Bogza pentru prostiile porceşti ale unei adolescenţe înfierbântate, mâzgălite în Poemul invectivă… Mai sunt la noi porci mari, porci lucizi şi socotiţi, vânzând porcăria în literatură aşa cum unul se îmbogăţeşte cu o fabrică de cârnaţi… Nu vă opriţi mult la Geo Bogza. Veniţi şi luaţi-i de guler pe ei, pe aceşti siniştri comercializatori de excremente sufleteşti sub ambalaje şi etichete meşteşugite, inocente. Să-şi ia pedeapsa cuvenită pentru opera lor… H. Bonciu, ca Froim Aderca, dorit sub pseudonimul englez de Cliford Moore. Noi toţi cei care ne ridicăm astăzi împotriva Boncilor şi Adercilor, negustori de porcării, nu o facem ca să prigonim cartea, ci ca să o apărăm, nu ca să prigonim scriitorii, ci ca să-i scăpăm de cei care îi fac de ruşine ”.
Acuzaţiile lui Ovidiu Papadima sunt exagerate, iar pentru a arăta că operele “pornografilor” nu pun în pericol moralitatea românilor, Geo Bogza spune, în timpul procesului său, că din Poemul invectivă şi din Bagaj nu se vânduseră decât cinci sute de exemplare. Cât de periculoasă putea fi o asemenea “marfă”? Dacă ne gândim la cele zece mii de exemplare ale cărţii lui Lawrence, răspunsul este uşor de dat. Totuşi, cât de vulgare erau aceste opere? De unde vine forţa de şoc a prozelor lui Bonciu?
Protagonistul romanelor lui, Ramses Ferdinand Sinidis, descoperă de timpuriu tentaţia cărnii feminine. El asistă, în copilărie, la momentul îmbăierii mătuşii sale Sarina, o femeie voinică, “bună, proastă, dolofană şi zdravănă ca un atlet”: “Mătuşa Sarina lua baia în faţa mea şi a fraţilor mei. Stătea în picioare cu trupul gol şi alb în ligheanul cu apă. Numai eu îndrăzneam să mă apropii şi să-i mângâi coapsele. Dânsa făcea haz, când bunica mă gonea din cameră ”.
Această scenă, care apare în primele pagini ale Bagajului…, îşi găseşte corespondentul în ultimele file ale Pensiunii doamnei Pipersberg, când Rudolf, unul dintre chiriaşii din pensiunea Pipersberg, îi povesteşte lui Ramses prima lui experienţă sexuală, la fel de timpurie (petrecută la unsprezece ani şi jumătate). Numai că Rudolf nu se opreşte la pipăitul pulpelor spălătoresei, ci merge mai departe, până la actul sexual: “«Fleaşc-fleaşc», făceau albiturile înspumate în clăbuc, în timp ce mereu îmi plimbam mâna pe şezutul ei rotund, până la coapsele larg arcuite. Paraschiva opreşte fleşcăitul şi, aşa mărunt cum sunt, ajung ca să-i îmbrăţişez o pulpă şi să posed într-o secundă cureaua de carne dintre pantalonul roşu şi ciorapul răsturant pe destrămătura unui fir sărit. A fost «ţsss»… şi gata. Încă o dată «ţsss»… şi iară e gata. Muierea mă cuprinde întărâtată cu vârfurile degetelor încreţite de spălat, se aşază pe muchia patului de lemn şi mă vâră între pantalonii ei, din spărtura cărora rana sexului pălmuieşte pentru întâia oară un copil care o asigură bâlbâind că mai cunoscuse până la dânsa încă o sută de amante”. Spălătoreasa este, la fel ca mătuşa Sarina, o femeie robustă, rudimentară, „cu o pereche de braţe groase cât pulpele” copilului Rudolf, care nu îşi poate stăpâni pornirile primare. Între aceste două scene se desfăşoară toate întâmplările celor două romane.
Femeile care trec prin viaţa lui Ramses nu sunt, în general, apariţii suave. Dar există şi câteva figuri aparte: Laura, sora bărbierului Marcu Fişic, şi tătăroaica Amidé. Sinidis o cunoaşte pe Laura la optsprezece ani şi, deşi mărturiseşte că nu i-a spus niciodată niciun cuvânt de iubire, relaţia dintre ei are ceva aparte. Laura are cincisprezece ani şi „un chip drăgălaş, iluminat de doi ochi verzi, umbriţi de gene lungi şi grele”. Ea este o fată plină de viaţă, căreia îi place să cânte şi să danseze (încearcă să-l înveţe şi pe Ramses să valseze, însă în rigiditatea lui, se împiedică tot timpul în covor). Veselia ei pare să-l inhibe pe Ramses, căci este „cumpătat la grai şi la zâmbet”.
Protagonistul o vizitează, timp de trei ani, în fiecare duminică după-amiaza, stând cuminte pe un scaun şi sorbind din cafeaua turcească făcută de Madam Fişic. Sinidis îi poartă o dragoste curată, filială, aproape sfântă şi abia târziu înţelege chemarea din priviri a Laurei: “Nu i-am spus Laurei niciodată un cuvânt de iubire, cu toate că în nopţile târzii ale Duminecilor binecuvântate, când sub mâna mea uşor mângâietoare se conturau tot mai plini sânii ei de carne tare, fecioara cobora, tremurătoare, pleoapele cu gene lungi şi grele. Abia mai târziu, după ce am pierdut-o sau mai bine zis după ce mi-am închis-o în suflet efemer, dar pentru eternitate, am înţeles că ochii ei frumoşi m-au întrebat de atâtea ori: Ramses, unde-ţi este trupul?”
Personajul nu simte dorinţa posesiunii în preajma ei, deşi Laura nu s-ar fi opus actului sexual. Ramses îi sărută sânii fără patimă, acesta fiind singurul gest mai îndrăzneţ pe care îl face în camera fetei, „sfântul locaş al seninelor mele rugăciuni”: “Îi scoteam sânii pe rând, întotdeauna câte unul, să-i sărut sfârcul cu evlavie şi recunoştinţă, fără patimă răscolitoare, fără dorinţa posedării, ci mai degrabă cu iubirea copilului întârziat la sânul mamei. Poate pentru că trupul Laurei avea aroma frunzelor de nuc, niciodată nu am avut dorinţa să-i ridic poalele rochiei deasupra genunchilor, ca să-i sărut pulpa goală, când se ghemuia în mine pe lădiţa din dosul scrinului cu albituri”.
Laura îşi pierde virginitatea într-o duminică, în timp ce Ramses îşi bea liniştit cafeaua cu Madam Fişic în camera alăturată. Având consimţământul mamei sale, Laura se dă unui vânzător de maşini de scris, „gras şi mic, ca un butoiaş de bere”, care-i promite „să se însoare cu ea până în patru săptămâni”. Astfel, în schimbul unor frumoase făgăduieli, Laura încalcă obiceiul miresei virgine, dar este părăsită la scurt timp de la consumarea actului sexual. Ba mai mult, ea rămâne şi însărcinată, născând „la nişte neamuri din provincie, copilul mort al unui tată dispărut”.
Lipsa de intimitate a partenerilor în timpul partidelor sexuale nu este un impediment pentru personajele lui Bonciu. Nora, o fată cu părul verde, chiriaşă a pensiunii Pipersberg, povesteşte că sora ei, Herma, s-a culcat cu un marinar în acelaşi pat cu ea: „auzise cu urechile ei cum, într-o noapte, când venise acasă beată, un marinar îi pârâi dintr-o strânsoare ca de urs toate coastele. Doborâtă chiar pe patul meu, susţinea Nora, m-am trezit din zdruncin, speriată de mascul. Avea capul ca de cimpanzeu, rotund ca o ghiulea de popice, şi aşa cum el îmi gâfâia în obraji fierbinţeala răsuflului, Herma, răsturnată pe muchia patului, cu picioarele încolăcite peste şalele lui, scâncea că vrea să moară în timpul coitului”. În mod curios, ea se înfurie că nu este lăsată să doarmă, dar nu este deranjată de actul acuplării.
Dacă Nora asistă involuntar la împerecherea sexuală a surorii ei, Ramses îşi dă seama că este lăsat în mod intenţionat să observe nudul Hildei şi apoi scena de dragoste dintre ea şi pictorul Egon: „În noaptea aceea Hilda, în văl negru, străveziu, s-a suit pe masa de brad din atelier, să schiţeze cu înmlădieri lente o gamă largă de atitudini rafinate. Privirile mi-au alunecat cuminte de pe sânii ei ca două cupe întoarse spre secera adumbrită de pe colina sexului golaş – îngustă, sălbatică, zburlită –, în unghiul ascuţit al pulpelor ei albe, netede şi nervoase. Egon îi indica mişcările cu glas tot mai nesigur, mai nestăpânit, întretăiat de pasiune. Privirea îi căpătase brusc o strălucire metalică. Buza superioară, săltată de un rânjet brutal, îi descoperea colţii de lup. Animalul înşfăcă apoi prada de pe masa de brad şi o culcă pe canapeaua atelierului, unde avu loc frenetica împerechere, ca o trântă înverşunată, pe viaţă şi pe moarte”.
Ca şi la Camil Petrescu, în Patul lui Procust, un rol important în această scenă (dar nu numai aici) îl are privirea, „modul de cunoaştere vizuală a lumii ” (Ramses chiar îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dat vederea, pentru că a putut să se bucure de „florile pajiştilor sale”). Deşi, în general, după o experienţă voyeuristă, nu este avută în vedere activitatea sexuală cu persoanele observate, Ramses nu se dă în lături când Egon i-o cedează de bunăvoie pe Hilda: “Conştient că săvârşesc o faptă de nemernic, o posedai automat, trecând cu grabă şi decenţă peste puntea unui trup de moartă”. Egon (Bonciu ne dă de înţeles că ar fi vorba despre Egon Schiele) reuşeşte, chinuit de gelozie, să termine chipul lui Eros (tablou pictat de Schiele în 1910) şi sfârşeşte, mai apoi, la ospiciu. Potrivit Hildei, el înnebuneşte pentru că nu era sigur dacă fetiţa pe care ea a născut-o la nouă luni după acel schimb de parteneri era a lui. În timp ce Egon este măcinat de trăiri intense, Ramses îşi păstrează calmul, cinismul şi indiferenţa.
La fel de indiferent este şi după ce o aude pe Laura “gemând de două ori prelung şi dureros” în camera vecină: “Mi-am sorbit cafeaua şi am plecat liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără nici un sentiment, despărţindu-mă de chipul Laurei ca de un vis care a ţinut trei ani”. Cu toate acestea, personajul păstrează în minte amintirea Laurei ca pe ceva scump. Ea este singura femeie care reuşeşte să ajungă la sufletul lui Ramses, chiar dacă numai pentru o vreme. În momentul în care cei doi, întâlnindu-se după mult timp, se apropie trupesc, imaginea ei curată se destramă: “Apoi se apropie de mine şi cu o privire întunecată şi mustrătoare, înainte de a ne pierde în nemernicie, zise tristă: «Cu tine n-ar fi trebui să fac niciodată asta (…)». Şi sufletele noastre alunecară în mlaştină, adânc şi pentru totdeauna”.
Ramses nu o caută, în adolescenţă, pe Laura pentru trupul ei, ci pentru suflet, satisfăcându-şi poftele trupeşti cu servitoarea familiei (amorul ancilar fiind “specialitatea lui H. Bonciu ”). Pe cât de cuminte este Sinidis în casa lui Fişic, pe atât este de “sălbatic” în momentele posesiunii lui Şari: “Laura nu era pentru mine ceea ce era unguroaica din casa părintească, pe care câteodată cădeam ca o fiară (sublinierea noastră), ameţit de mirosul ascuţit al trupului cald şi moleşit de somn adânc. Mă apropiam de Şari tiptil, când se crăpa de ziuă şi aşa cum fata dormea cu lampa aprinsă, în semn de aşteptare, cu cămaşa de stambă roşie suflecată deasupra mijlocului ei, o duceam binişor cu şalele pe colţul divanului, unde se trezea buimăcită, cu bulbul dinăuntrul ei agăţat în craca scurtă şi împietrită de sângele înspumat al trupului meu dogoritor. Nu pot să uit ochii ei frumoşi de vită înjunghiată, cu care mă urmărea neliniştită, când apoi, sătul de carnea ei, treceam să mă culc în patul meu din camera vecină”. Scena, considerată a fi una dintre cele mai îndrăzneţe, îmbină “exactitatea detaliilor cu metafore deloc evazive, din contra, sporind impresia de realism artistic ”.
Dacă trupul Laurei miroase a nuc, fiinţa tătăroaicei Amidé emană miros de pământ galben. Având vreo şaptesprezece ani, “ochii cafenii ca migdala” şi “căpşorul cu faţa mică, măslinie, cu nările arcuite în aripile nasului uşor coroiat, cu guriţa adusă la colţuri, cu buza de sus uşor înălţată şi crestată parcă de cuţit”, Amidé pare o statuie de lut. Înfăţişarea ei îi stârneşte admiraţia lui Ramses. El îi zâmbeşte cu bunătate şi cu blândeţe (singura lui reacţie de acest fel faţă de o femeie): “Zâmbetul meu cel mai blând şi cel mai plin de bunătate dăruit atunci o făcu să-mi înţeleagă admiraţia”.
Cu excepţia acestor două apariţii suave, restul femeilor din viaţa sa sunt simple obiecte sexuale pe care le manevrează după bunul plac. Pentru a-şi satisface poftele trupeşti personajul frecventează bordelurile vieneze, iar prin faţa cititorului “Bonciu face să defileze o galerie feminină pestriţă ”, grotescă. Fără a avea vreo prezenţă spirituală (“duhul n-are nici un preţ”), “femeile zac imortalizate ca într-un insectar ”, ele fiind colecţionate exclusiv pentru căldura cărnii. La Bonciu, mai mult decât la Max Blecher, totul este corp, chiar şi sufletul/conştiinţa, figurat/ă ca un pitic ascuns în coşul pieptului lui Ramses.
În Bagaj…, femeile întâlnite de Ramses se perindă de două ori: o dată în secvenţe lubrice şi, apoi, înaintea morţii, ca un cortegiu infernal. În Pensiunea doamnei Pipersberg, ele se expun ca într-un catalog de bordel, nefiind altceva decât “întruchipări caricaturale de eros sordid ”. Tinere depravate, femei de moravuri uşoare, servitoare „cu carnea coaptă” populează un spaţiu periferic, căzut pradă instinctelor. Furia sexului, prăbuşirea în lumea cărnii, sălbăticia animalică din timpul partidelor sexuale ţin de impulsul expresionist de autoanihilare, astfel încât cititorul să vadă numai „omul în patru labe”. Expresionismul intensifică gustul pentru instinctual al naturalismului „până la scoaterea vieţii aproape cu totul de sub cauzalitatea socială şi psihologică ”.
Lui Ramses îi place atât “carnea catifelată a fecioarelor din faza pubertăţii”, cât şi “cea de muiere oacheşă cu sânii pietroşi şi cu pielea brună şi aspră la pipăit”. A treia categorie este “femeia cu carnea dulce, pe care am întâlnit-o foarte rar, de care nu mă voi putea sătura niciodată”. Sinidis nu suportă femeile îmbrăcate, ci goale, “zburdând ca mânzele”. În Bagaj…, personajul cunoaşte, din prima categorie, o elevă într-un bordel “cu aparenţa unui institut de domnişoare”. Fata îl întâmpină cu un “surâs convenţional”, se dezbracă de rochie “cu o singură mişcare răpăită” şi îl trage după ea, ca o adevărată profesionistă, spre divan, “pe colţul căruia se răsturnă înapoi, cu şezutul înălţat pe o pernă” şi cu picioarele desfăcute “ca un «M»”. Ramses îi sărută, mai întâi, “musca roşcovană a părului, fixată ca o coroniţă peste sex”, cu “obrajii înfierbântaţi între pulpele de carne albă, caldă şi catifelată”, după care are loc actul sexual. El se consumă calculat, “cu furie ordurieră ”, fără nicio implicare emoţională, până la atingerea plăcerii maxime, amânată cât mai mult pentru a fi mai intensă: “Împerecherea urmă calculată, cu voite prelungiri şi încrâncenări neruşinate, care ne-au măcinat până la spasmodica explozie a lavei slobozite cu ţâşniri înfierbântate”. La final, personajul îi sărută mâna şi “pentru ca situaţia grotescă să atingă apogeul ”, mica prostituată adaugă: “Duminică dimineaţa să nu vii niciodată, că sunt la biserică”.
O altă tânără păcătoasă este Eva (nume simbolic), pensionara doamnei Pipersberg. Reiterând păcatul originar, Eva îşi petrece lunile şi vinerile “distrându-se” cu Ramses. Deşi se va căsători în scurt timp şi “laudă virtuţile logodnicului ei”, fata nu se poate abţine să nu se mai “întindă” o dată pe masa lui Ramses. De obicei, actele sexuale nu se consumă, în romanele lui Bonciu, în pat, aşa cum se întâmpla în mod tradiţional. Femeile sunt răsturnate pe un colţ de divan, pe masă, pe saltele de paie, pe saci de cartofi sau direct pe pământ, pe pajişte, în ipostaze sexuale cu totul noi. Bonciu rămâne însă fidel concepţiei generale a epocii: bărbatul este cel care are iniţiativa erotică, dominând femeia (are doar un rol pasiv).
Totuşi, el face o analiză a comportării femeii în timpul actului sexual asemănătoare “cu aceea, mult ulterioară, a lui Kundera din Iubiri caraghioase ” şi îşi însuşeşte “nu doar lecţia lui Schnitzler (şi el menţionat în Bagaj…) cu privire la emanciparea femeii”, ci şi pe aceea a lui Henri Miller ori Céline, pe care nu-i citise, dispreţuitoare de tabuuri ”. În societatea tradiţională, rolul femeii în cuplu se reducea la unul pur biologic: ea trebuia să nască prunci (cât mai mulţi) şi să-i crească, ocupându-se strict de familie şi de gospodărie.
În romanele lui Bonciu însă, femeile caută şi ele plăcerea fizică, neputându-şi reprima instinctele sexuale. Ele nu au vocaţia maternităţii şi nu caută să perpetueze specia, ci îşi vând trupul pentru bani (există în proza lui Bonciu foarte multe prostituate) sau se oferă singure pentru a se elibera de tensiunea care le macină „măruntaiele”: „o gârlă de sânge cald i se suie din inimă în creştetul capului şi şipotul roşu îi coboară în măruntaie şi în lujerul de carne desfăcut să mă primească”. Ba mai mult decât atât, ele apar ca nişte căţele în călduri, perioadă în care nu mai pot judeca limpede. Este cazul soţiei lui Ramses, Gloria Zitta, caracterizată de Omul cu ciocul de aramă, fostul ei bărbat, astfel: „Căţeaua a fost în călduri… E hotărât că nu ne vom mai putea înţelege niciodată, din vina ei, deoarece a cugetat cu matricea”.
Eva, o fată de optsprezece ani cu “ochii verzi ca de pisic, neobişnuit de mari şi limpezi”, cu un “chip picant de cârnă şi guriţa circumflexă, ca un semn de sânge”, se dezbracă singură şi se aşază pe colţul mesei, ştiind că acela e locul unde îi place lui Ramses “să o răstoarne”. Camera lui din pensiunea doamnei Pipersberg se transformă într-o odaie de bordel clandestin, asemănătoare celei a Emiliei din Patul lui Procust. La fel ca eleva din casa de perdiţie, Eva se “întinde cu spinarea pe masă şi aşteaptă. Coboară pleoapele şi ridică genunchii lipiţi unul de celălalt, până la gură, acoperindu-şi astfel pântecul supt cu pulpele strânse”. Semiprostituata Eva se lasă în voia instinctelor, acceptând fără jenă să stea într-o poziţie sexuală în care poate fi dominată total: “Ridicat în tălpi, văd cum intru. Fără să mă mişc, întind mâna şi iau de pe masă carafa cu vin galben. Câteva secunde se aude numai gâlgâitul vinului ce-mi alunecă prin gâtlej. Eva ştie să surâdă îngereşte. În tresăririle dintre leşinurile scurte, primeşte aiurând ritmica bătaie a catapultului. Alunec apoi binişor, întinzându-mă sub masă, cu spinarea pe covor. De acolo văd picioarele Evei cu ciorapii căzuţi peste pantofi. Pulpele goale, lungi şi minunat cambrate se prelungesc, destinse şi larg desfăcute, de o parte şi de cealaltă a colţului de masă”.
Experienţele sexuale ale lui Ramses nu au la bază decât dorinţa satisfacerii poftelor trupeşti. El nu este mânat de dorinţa reproducerii, iar de iubire nici nu poate fi vorba. Personajul caută doar să se elibereze de tensiunea care-i înfierbântă sângele şi care nu-i dă pace până când nu este eliminată. După ce o “dărâmă” pe Matilda peste un sac de cartofi şi după ce o “dezgroapă din lavină cu actul cutezător şi firesc al bărbaţiei”, Ramses pleacă uşurat: “Cu sângele primenit, cu trupul uşor ca fulgul, mă depărtai legănat de una dintre cele mai sublime melodii ale sufletului”. Matildei, o vânzătoare cu aspect masculinizat, naratorul îi face un portret caricatural, folosind comparaţii din regnul animal: “Era mare, bolovănoasă, cu părul spălăcit, făcut coc pe creştet, dintr-o codiţă încolăcită şi subţire ca de şoarece, cu un cap pătrat şi un nas de clovn, butucănos, cu nările în vânt, tăiate parcă din două bucăţele de întuneric. Privirea ochilor ei de peşte fiert era ştearsă. Buzele groase lăsau să i se întrevadă lopeţile dinţilor albi. (…) Când coborâse de pe scară, palmele mele netede, nedeprinse cu munca, au mângâiat fălcile ei de cal, subit înflăcărate. Simţeam că e o nebunie ceea ce fac, dar roşeaţa, care i s-a ridicat atunci din şanţul ugerelor, ca o jerbă de flăcări, înspre guşi, m-a hotărât să o dărâm peste sacul cu cartofi pe jumătate plin, sprijinit de tejghea. A fost o luptă scurtă. În ochii ei de peşte fiert a licărit atunci, pentru întâia oară, blajina luminiţă de sclavă supusă şi recunoscătoare. (…) Ca o vacă tiroleză, răsturnată cu faţa în sus, Matilda bătea aerul cu mâinile şi cu picioarele, ca pentru a se ridica în patru labe”.
O descriere asemănătoare găsim şi în cazul Albertinei, servitoarea olandeză din pensiunea doamnei Pipersberg: “era femeia-vacă, de douăzeci de ani, cu carnea coaptă şi cu fiecare mădular descoperit în ţipăt”. Aproape toate chipurile din cele două romane sunt “caricaturizate animalier, până la obsesia unui adevărat Bestiarium ”, alcătuind o galerie întreagă de chipuri schimonosite, de făpturi monstruoase, schiţate în grabă, în tuşe ţipătoare (ca în tablourile expresioniste).
“Voinică la trup şi cu chipul alb ca urda scoasă dintr-o hârtie scrisă cu cerneală roşie”, cu “ochii vineţi, genele castanii, de aceeaşi patină ca şi părul”, Albertina vine în fiecare dimineaţă în camera lui Ramses pentru a face curăţenie. Trupul ei îl excită de fiecare dată pe Sinidis, ceea ce declanşează “o luptă îndârjită între demnitatea” lui şi “carnea ei văzută din spate, de la gleznele goale şi subţiri, la muşchii pătraţi ai gambelor ce ieşeau la lumină de sub rochiţa de batist”. Din luptă ies învingătoare pornirile instinctuale, iar actul posesiunii, deşi scurt, îi stoarce puterile lui Ramses: “Ea îngenunche fără să răspundă, proptindu-şi podul palmelor într-o cârpă flanelată. Sânii rotofei, ţâşniţi din scobitura largă a bluzei, se reflectară, legănându-se în ritmul braţelor înfipte în parchetul lustruit. «Albertino, stai aşa !» îi poruncii. Ea duse mâna înapoi şi se descoperi. Linia hotarului nu se vedea pe dealul neted de carne albă, ci doar o umbră slabă, mai mult bănuită, în unghiul şomoiogului de păr încurcat, cu fire creţe, cafenii, galbene şi blonde. Proptită în coate, cu fruntea în pervaz, Albertina mi se înghesui, adâncindu-şi astfel albia goală a şalelor, peste care căzui, mai apoi, amorţit (sublinierea noastră), culcându-mi obrazul pe spatele ei”.
Criticii au remarcat că, deşi mare parte din scenele erotice sunt groteşti, ele nu sunt vulgare, unele episoade fiind înnobilate prin referinţe livreşti. Astfel, Peppa, o prostituată însărcinată, este pusă într-„o lumină de o stranie sfinţenie”, devenind, deodată, asemănătoare „cu fecioara ce poartă în pântece pe Iisus ”: „Sub lumina potolită, răsfrântă de para roşie a becului, văzui pe iubita lui Faust stând în picioare şi privindu-şi sânii prin scobitura cămăşii, pe care cu stânga o ţinea depărtată de trup, ca să poată cu dreapta să-şi vâneze puricii. Neîndoilenic că era Margareta. Era Margareta din înscenarea lui Reinhardt, aşa cum am văzut-o la Berlin, cu ochi albaştri, nasul ascuţit, gura cât un bănuţ şi ovalul prelung al obrajilor. Semne particulare: era gravidă. Îi lipseau totuşi cele două coloane laterale din închipuita catedrală, pe care imaginaţia o construieşte gigantică, dacă ne luăm după grosimea neobişnuită a stâlpilor retezaţi. Îi lipsea fondul negru din ultimul plan. Avea, însă, în plus, pântecul proeminent ca un obuz de mare calibru”.
Peppa este “femeia cu carnea dulce” (a treia categorie din clasamentul lui Ramses), care “miroase ca ugerul vacii în timpul mulsului, ca laptele crud şi cald încă în hârdăul înspumat”. Pe lângă cunoaşterea vizuală a lumii, Bonciu îşi înzestrează principalul personaj masculin şi cu o acută percepţie senzorială. O asemenea percepţie mai apare şi la Blecher, “atât în sugerarea cărnii concupiscente, cât şi a aceleia moarte, a cadavrelor ”.
Îngenuncheat “ca pentru rugăciune între gleznele ei”, Ramses îi cuprinde pântecul Peppei, “presându-i astfel şezutul de josul pântecului” său. Femeia “îl primeşte atunci întreg şi fără cea mai slabă şovăire a trupului”, pentru ca, apoi, înspăimântată de privirea dementă a lui Sinidis, să latre şi să meargă în patru labe prin odaie. Animalicul îl stăpâneşte şi pe erou. El simte un imbold violent de a cădea în pură animalitate prin actul sexual.
Cel mai adesea, bărbatul este înfăţişat ca o fiară, ca un animal de pradă, care adulmecă vânatul şi pe care îl devorează cu repeziciune. Nu întâmplător, naratorul foloseşte pentru a descrie actul sexual verbul “a se împerechea”, folosit în ştiinţele naturale pentru a exprima reproducerea animalelor. De cele mai multe ori, între fiară şi victimă (femelă) are loc o luptă scurtă, câştigată întodeauna de mascul. Ramses se năpusteşte asupra lui Şari “ca o fiară”, pictorul Egon îşi descoperă “colţii de lup” şi o înşfacă pe Hilda ca pe o pradă, Ramses “adulmecă femeile cu părul roşcovan şi cu carnea albă”, îi adulmecă subsuoara Evei şi îi linge degetele, ori se luptă cu Matilda pentru a o trânti sub tejgheaua prăvăliei sale. Actul sexual este descris ca “porcărie” şi are, de cele mai multe ori, ceva demonic: “Deasupra scâncetelor şi vaietelor slabe ale Hildei, culminau două cuvinte ruşionase şi grele ca două pete de catran şi sânge, pornite cu vrăjmăşie din gâtlejul masculului biruitor în satanicul (sublinierea noastră) său galop”; “«Nu acolo», s-a văitat atunci când diavolul (sublinierea noastră) întruchipat în ţap mi se opintise cu fruntea în fese”.
În Pensiunea doamnei Pipersberg, Bonciu surprinde şi câteva anomalii legate de comportamentul sexual al necuvântătoarelor. Buhaiul primăriei din Oberholabrun, un sat în care locuieşte pentru o vreme Sinidis, are o potenţă ieşită din comun, aşa cum Ramses manifestă o hipersexualitate de coşmar. Johann Tzindl, “o speţă de tăran corcit”, gazda lui Ramses îi povesteşte acestuia cum taurul comunal era să-i omoare vita: “Era prea mică şi taurul căpăţânos, îmi explică el cazul”. După ce animalul fată cu greu doi viţei, “vaca e iar bătută de buhaiul primăriei, de acelaşi taur, prea mare şi căpăţânos, din pricina căruia vita era cât pe ce să-şi dea sufletul”. Monta animalelor este descrisă, în alt episod, cu aceeaşi zbatere convulsivă ca în scenele erotice în care protagoniştii sunt fiinţe umane: “am văzut odată cum un soldat băgase mâna până în cot în scobitura dintre pulpele unei iepe, ca să frece apoi palma umezită de nările armăsarului nehotărât să bată. Pintenogul aţâţat porni încopăcit, bălăbănind copitele picioarelor de dinainte, ca să le coboare uşurel pe greabănul roaibei împietrite şi cu coada în aer”. Împerecherea realizată cu ajutorul soldatului îşi are spectatorii săi, ca şi în cazul acuplării dintre Egon şi Hilda. De data aceasta, Ramses este însoţit de Clementina, fata doamnei Pipersberg. După ce contemplă actul până la final, ea izbucneşte “într-un plâns nervos”.
Atracţia erotică este, în romanele lui Bonciu, “o demonie distructivă a animalicului din om ”. Personajele caută “în acuplări nesfârşite să stingă un soi de deznădejde existenţială; eroii pun în actul sexual o foame de bestialitate furibundă ”. Frizerul Marcu Fişic ilustrează cel mai bine acest caz, pentru că, la el, dorinţa sexuală este însoţită de o pornire vandalică. Marcu iubeşte o ţigancă, iar dragostea lor “zbuciumată” este cunoscută în tot cartierul. Frizerul merge în localul în care cântă femeia, o roagă să schimbe cântecul şi apoi se repede brusc la ţigancă, o trânteşte pe podea şi începe să o calce în picioare. Marcu se izbeşte în cap cu o halbă de bere, fărâmă cioburile paharului în dinţi, aruncă scaunul într-o oglindă fixată în perete şi, în cele din urmă, iese din local, sprijinit de amantă. Ajunşi în frizerie, cei doi cad pe o saltea de paie, unde are loc actul posesiunii.
Personajele lui Bonciu trăiesc sexualitatea numai în forme extreme, cel mai adesea patologice. Ele nu cunosc frigiditatea, ci doar excesul, asemeni eroinelor Hortensiei Papadat-Bengescu: Salema Efraim, Lenora Hallipa sau Ada Razu. O formă extremă a actului sexual este şi violul, pe care îl practică şi Ramses de câteva ori. Înaintea morţii, cele patru fete violate de Sinidis vin să-l bântuie şi să-şi bată joc de el, pentru că situaţia se întoarce în favoarea lor. Dintre toate, Trude este cea mai îndârjită: “«De mine ţi-ai bătut joc în grădina publică, la zece paşi de paznic, pe pajişte, câineşte, fără să-mi spui cine eşti, unde stai şi cum te cheamă», zise a patra îndârjită, scuipându-mă între ochii rămaşi întredeschişi. Ah, da ! Asta-i Trude şi înţeleg de ce mă scuipă : «Nu acolo», s-a văitat atunci când diavolul întruchipat în ţap mi se opintise cu fruntea în fese”.
Manifestări sexuale deviante apar şi în cazul băiatului lui Zaharia, “fabricantul de coşciuge”. Bărbatul povesteşte că singurul său fiu, de douăzeci de ani, “se suie în pod şi îşi face treaba singur când îi arde de muiere”. Tânărul pare să sufere de o boală necunoscută, care îi stoarce vitalitatea, căci “toată săptămâna stă întins în pat ca mortul”. El nu face altceva decât să doarmă, iar dacă n-ar fi îngrijit de mama sa, ar fi mâncat de viermi de viu. Zaharia nu poate să se împace cu gândul că fiul său este impotent şi ar vrea să-l vadă umblând prin casă ori după femei: “Vreau şi eu să văd cum te mişti şi cum umbli. Iscăleşte-mă pe poliţă şi sparge casa pentru femei, că-i a ta şi după lege şi după toate drepturile. Sparge-o cu tăria bărbăţiei tale, că eşti tânăr şi voinic”. Vorbele coşciugarului rămân fără ecou, pentru că băiatul tace, zăcând în continuare în pat ca şi până atunci. Văzând că nu poate să-l schimbe cu vorba bună, Zaharia se decide să-l facă de ruşine în mahala şi se duce la dricar pentru a-l declara mort. De ruşine, băiatul se spânzură în latrina din curte. Comportamentul nefiresc al tânărului ar putea fi justificat de prezenţa unei malformaţii la naştere, căci, în noaptea nunţii, coşciugarul şi nevasta lui au plămădit “nenorocire”: “băusem după cununie cam la vreo vadră de vin şi înspre ziuă, când dădui plapuma deoparte, mă minunai ce-mi văzură ochii. Mireasa purta nişte pantaloni albi, lungiţi până peste genunchi, şi cu o broderie prin care treceau panglici albastre. «Ce-o mai fi şi asta, domnişoară, ce legătură are chestia noastră cu pantalonii dumitale ? Şi după ce şi-a scos izmenuţele, ne-am culcat ca oamenii şi ne-am văzut de treabă. De unde să fi ştiut că plămădim nenorocire ?!…»”
Rudolf, chiriaşul din casa doamnei Pipersberg care îi povesteşte lui Ramses de prima lui experienţă amoroasă cu spălătoreasa, este implicat şi el în unele relaţii sexuale nefireşti, urmare, probabil, a sexualităţii debordante dezlanţuite încă din copilărie. Rudolf are treizeci de ani şi „trăieşte între două femei”: Chiţi şi Luiza. Între cele două există o relaţie de lesbianism, iar cei trei sunt protagoniştii unor orgii frecvente, care au loc după consumarea unor băuturi alcoolice: „Când Rudolf îi duhneşte în obraz, o dată cu drojdia vinului şi cuvântul «scârţ», Luiza îi răspunde «Scârţ, Rudolf», rânjeşte şi suge vinul din pahar, sărutându-se cu Chiţi, în semnul unui acord tacit în ceea ce priveşte împărţirea patului. A doua zi după orgie, clismele pentru dezintoxicarea lui Rudolf sunt administrate de amândouă femeile, venite în grabă ca la căpătâiul unui muribund”.
Corporalitatea dezlănţuită până la paroxism, disponibilitatea erotică a personajului principal, senzualitatea lui debordantă reprezintă formele prin care Ramses încearcă se se smulgă de lângă o soţie meschină şi vulgară. Langă sârboaica Gloria Zitta, eroul se simte singur, fiind covârşit de tristeţe. El încearcă zadarnic să ucidă dragostea pentru soţia sa (singura pe care o iubeşte), o dragoste chinuită, „nefericită, amestec de ură şi atracţie, de adoraţie şi scârbă ”. Gloria îl înşală cu Omul cu ciocul de aramă (care îl va ucide pe Ramses), iar ideea aceasta îl torturează pe erou, la fel cum bănuiala că ar fi înşelat îl chinuie pe Ştefan Gheorghidiu.
Prin eros, personajul îşi ucide lent şi sistematic sufletul. Sinidis caută în femeile cu care se culcă Femeia. Structura lui interioară e apropiată de mitul romantic al lui Don Juan, permanent nefericit, umblând, tot timpul, după femeia potrivită, dar sortit să-şi găsească liniştea numai în singurătate, asemeni eroului lui Charles Bukowski din Femei (Henry Chinaski). Chiar şi alături de soţia sa, Ramses se simte singur. Deşi îşi arată adevărata faţă (renunţând la cinismul şi indiferenţa care îl caracterizează în toate împrejurările) în compania ei, femeia nu îl poate înţelege: “…Gloria, te iubesc, îi spun la întoarcere, arătându-i o secundă chipul meu adevărat. «Ce fel de iubire este asta ?», întreabă dânsa, înfruntându-mă cu semeţie şi dispreţ : «mâna îţi este grea la mângâiat, mă săruţi cu buze reci şi vorbele îţi sunt aspre şi crăpate ca piatra!». Şi trebuie să mărturisesc că ţin la Gloria ca la mâna mea cea dreaptă, fără de care nu m-aş putea descoperi cuviincios în faţa morţii. O iubesc, deşi mă simt singur în preajma ei, singur fără dânsa, singur, singur, singur”.
Pasajele erotice consumate cu o furie lucidă reflectă un acut sentiment de neîmplinire. Neatingând plenitudinea iubirii prin apropierea fizică, asemeni eroilor lui Camil Petrescu (Ştefan Gheorghidiu – Ela, Fred Vasilescu – doamna T.), Ramses simte imboldul de a macula totul în jurul său. Dar, după fiecare acuplare este chinuit de remuşcări, simte nevoia de puritate, ca şi cum ar fi copleşit de “o mânjire interioară ”.
După ce se desparte de Matilda, Sinidis pleacă înstrăinat, fără să-i dea “bună ziua”. După actul sexual săvârşit cu Peppa, personajul simte iar “durerea ascuţită a splendidei sale izolări”, iar după plecarea Albertinei strigă că o să ajungă la balamuc. Aflat în compania unei “muieri frumoase şi curve”, personajul vede că “ochii ei sunt goi” şi simte că “gura îi pute a mort”. În acele momente vrea să se cureţe de mizeria în care se scaldă: “E clipa când mă înspăimânt de mine însumi şi când sunt cuprins de apriga dorinţă de a sorbi ca un cal însetat un hârdău cu creolină, pentru ca să mă dezinfectez pe dinăuntru”.

Din poezia modernă rusă

Sofia PARNOK
(1885 – 1933)

Originară din Taganrog. După studiile gimnaziale, locuieşte în Elveţia, frecventând Conservatorul din Geneva. Debutul în presă – 1906. Din 1913, publică şi traduceri din literatura franceză, articole de critică literară. În anul 1914, o cunoaşte pe Marina Ţvetaeva, mai apoi legate de aşa-zise relaţii netradiţionale. Ţvetaeva îi dedică grupajul de poeme „Prietena”. Prima carte de versuri îi apare la Moscova (1916). A fost unul din fondatorii editurii cooperatiste „Uzel” (Nodul). Publică alte patru cărţi de poezie: „Rozele Pirineilor”, „Loaza” (1923), „Muzica” (1926), „În şoaptă” (1928). Nu a aderat la nici unul din curentele literare din epocă, având o poziţie critică atât faţă de tradiţionalism, cât şi faţă de grupările radicale, dedate beţiei experimentului. Însă nu şi contra spiritului modern, noii sensibilităţi artistice a contemporaneităţii. Fratele ei, poetul, muzicianul şi coregraful Valentin Parnah (diferenţă de ortografiere a numelui) a fost primul promotor al jazzului în Rusia, despre care, în 1922, ziarul „Izvestia” anunţa pe prima pagină că: „La Moscova a sosit Preşedintele Camerei poeţilor din Paris, Valentin Parnah, care îşi va demonstra lucrările din sfera muzicii noi, poeziei şi dansului excentric, reprezentate cu mare succes la Berlin, Roma, Madrid şi Paris”.

***

Ţi-i bine când culegi rozele Pierei.
Safo

Venit-a sorocul. Fioroşilor zei
Ce le duci
Nepăsătorule secerător?

Atâtea spice seci… –
Ce sărac fost-ai tu
La zestre de lacrimi.

Rozele-ar spune – pentru noi
El e zgârcit, nu jertfi
Barem de sânge un strop.

Zeii doar vor suspina –
Iată, vor zice, întreaga ta roadă –
Pulberea.

(1922)

GRĂDINĂ

Devoră totul nesăţioasa sărătură.
Am defrişat întortocheatele rădăcini
Ale loazelor ce se-mpalidau pe-aici cândva –
Pământul e scorojit, uscat, cu aspră crustă
Ca buzele bolnavului cuprins de febră…
Sub găuritele pingele talpa-i
În bătături. Proptite-n coada hârleţului
De foc greu mâinile s-au inflamat-butuc –
Fierul loveşte ca-ntr-o carapace.
Pământul mi se-mpotriveşte cu antică răzbunare
Eu însă – cu sapa, cu sapa dau în el
Dorind încăpăţânarea a-i răpune!
Aici mazărea se va-ncârlionţa din nou
Înălţa-se-vor tulpinile porumbului
Bostana burduhănoasă, monstruoasă
Îşi va deşira, precum Gorgona, gâţele-şerpi.
Ah, primăvara nici ghioceii, nici şofranul
Nu aromesc atât de convingător a primăvară-anume
Cum miroase-ntâiul strat de castraveţi!…
În jur, se-mprăştia sfărâmatul bolovăniş
A briză marină adie, pe spinare aleargă
Subţirea şerpuire-a recilor sudori –
Şi nicicând beatitudinea răbdării
Nu mă deprinse cu neadumbrita plinătate
A mândriei acut dogoritoare…
Iar colo, în căuşul văii, după ce
Migdalii deja floarea-şi scuturară
Prinseră apoi şi piersicii a înflori.

(1924?)

***

Posomorât prieten
De mine-ţi aminteşti
Măcar o dată-n an,
În ajunul zilei de
Sfântul Ioan
Când iarba-fiarelor
Iarba-fiarelor
Iarba-fiarelor
Dă în floare!

(1926)

CÂNTEC

Elenei i-i lene, lene
Să frământe aluatul.
Elenei i-i lene, lene i-i Elenei
Să cosească rogozul, înaltul.
Precum veveriţa sare
Dintr-un pin pe-alt pin vecin
Dincolo de râu cristeiul
Cântă cât e-n floare teiul.

Iar în sat apropiat
Arde-n baltă, luminează
Iar în sat apropiat
Bate clopotu-n amiază
Dar să meargă la liturghie
Lene i-i Elenei, lene
Lene
Lene.

(1927)

***

După sticla geamului – sticla
Cerului.
Uliţa e-nvârtejită
În zăpadă.
Însă fulgii ăştia
Nu-s de iarnă.
Spune-mi dar de unde-ar fi
Astă zăpadă.
Ar fi puf
Împrăştiat de plopi?…
Şi de ce ne-ar prinde tânga
Dragul meu amic?
De parcă într-adevăr
Vifor de vară
Îmi desface cel din urmă
Aşternut.

(1927)

LA FERESTRUICĂ

Cu genunchii – pe pervazul dur
Şi în ferestruică – deschisă gură de peşte!
Să respiri… să respiri… să respiri…
Astfel oxigenul mai trage
Din sacul gri cadavrul care
Încă mai trăieşte
Şi bate inima în el, bate în stern:
E timpul ultim, timpul de plecare!
Şi cerul apasă pământul cu bolta grea
Şi noaptea albastră-i cenuşie
Precum e perna gri cu oxigen…

Dar încă nu mor. Eu mai insist
Încăpăţânat. Mai gândesc. Şi iar
Peste viaţa mea a ritual vrăjeşte
Fierbintele cuvânt, şi exigent, şi-amar.
Şi, scoţând prin fereastră faţa,
Privesc în sus, spre stele, fără saţiu
La roşcatul halo din jurul lunii –
Şi, ca nimănui, rostesc aşa, în spaţiu:

– Precum trupuri murdare-ar aburi în baie
Peste lume aburesc întunecate gânduri
De ramuri putregăioase, de rău ireparabil
Atârnând cu malefice duhori
Încât, chiar de-i deschisă vraişte fereastra,
Disperatul suflet n-are ce respira!…
Nu vă pare straniu? Tratăm oricare boli:
Sarcom, scleroză, ramolire… Dar
Pe lume nu există bolniţă în care
Streptococii răutăţii s-ar trata…

Astfel, îngenuncheat, m-aş târî cumva
Pe spartul caldarâm, pe colţuros pietriş
De macadam. – Dar încotro? Unul Domnul ştie! –
Spre vreun schit uitat de lume şi de cer
Ca să cer iertare, ocrotire, în ascunziş
Plângând a rugăciune disperată…
De-ar fi să ştiu pe unde s-ar afla
Apărătorii şi schimnicul Zosima
Spre-a-i întreba de nu s-ar stinge cea
Lumină de nestins vreodată…

Se crapă de zi. În amurg de zori golaşe sunt
Şi-ngândurate casele. Peste-acoperişuri
Zgârcit străluce înălţimea bolţii
Şi neînvinsa cruce pe care juri…

Iar undeva în vest, pe la Paris, Torino,
Hamburg – nici nu mai importă unde-anume –
La fel la o-năbuşitoare ferestruică
Greu respirând aceeaşi otrăvitoare zeamă –
Stă şi gândeşte şi plânge cineva –
Nici alb fiind, nici negru, nici chiar arăbesc
Nici cetăţean, ci, pur şi simplu, om
Cum sunt şi eu, cel ce anevoios
Şi destul de trist destinul mi-l trăiesc.

(1928)

***

Să vieţuiesc, tăinuind chiar de mine însămi
Că sunt istovită, că de tine sunt
Chinuită ca de-o muzică!
Să vieţuiesc ca-n dezacord, parcă-aiurea
Însă cu ardoare, cu deplin efort
În ciuda a orice – orice s-ar întâmpla –

Astfel, din mers, din goană sau avânt
Să mă prăbuşesc direct în moarte ca
În huzur, fericire şi cânt!

(1932)

***

Ce-ar însemna să fie – „al Şaptelea Cer”?
Un cat ce se duce-adânc în înălţime?
Ceva asemeni balcoanelor în teatru
În entuziasta-nghesuială colectivă?

Până şi amiba cerul său şi-l are
Cu puzderia-i de amibe-sfinţi,
Cu eroii săi, cu Cleopatre, chiar
Cu patos şi iubire, parastas, colivă.

Ah, ce trist, ce trist e să trăieşti sub cer
Chiar – mai ales – de-i cel cu-al şaptelea mister.

(1938)

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU