Spații culturale nr. 14 (9)

ION SCOROBETE

ETERNITATE

desenul insesizabil păstrează verdele măslinului
între croşetele argintii ale valului mării
linii neutre mă ignoră
întins pe nisipul reavăn cum
îmi trece printre firidele gândului
un ultim poem despre plictis
risipit de Ungaretti în golf
pentru ca o filă mai încolo
soarele să apună
spre a se reaprinde mâine
pe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprinten
gata a urca serpentinele care m-au obosit azi
cu entuziasmul de a căuta sensul ascuns
în aerul viu colorat
de care nu mă mai satur

KATARUM

în golf umbra latină se sprijină pe ziduri
în tăcerea ei de mormânt deschis
precum în interstiţii
urmele globulelor roşii
reduse la simple acoperişuri
pentru un timp siderat
de alte încrucişări ale vieţii şi morţii
eu mângâi cu sufletul veşmântul
antemergătorului meu de la capătul
firului necuprins
care s-a lăsat cotropit de ideea că
aşezând o piatră pe alta
verticala nu se va prăbuşi vreodată
sub rădăcina copacului

COVOR

priveliştea mării se lasă cucerită
de brăţara munţilor ca o mireasă
în apele faldului neliniştit
din piaţa oraşului pleacă vasele
în largul întrepătruns
mişcarea îşi temperează volutele
în pragul vegetal
cetatea şi-a urcat crucea
pe umărul stâng al stâncii de unde
amestec în peisaj culorile pastel
un covor artificial îşi rezumă
tentaţia policromă
când schimb un mesaj pe nokia
cu agenţia de ocrotire
a singurătăţii

SEARA LA KATARUM

plouă dintr-o negură soră cu un film
pe care l-am trăit
aştept cu cinci femei
împrejurul unei mese lichide
sub copertina străpunsă –
un solilocviu pare a fi ciurul
deasupra cântă scrântită natura
pe o singură voce plânge o sirenă
ce poate fi de orice naţie
căci n-o ascultă nimeni
doar golful în ancore
dansează sinistru pe melodie

MIRAJ

să mori nu e nicio ispravă dacă
din palmă nu ţi-a ciugulit
pasărea timpului
zborul pe care nu l-ai zburat
încât să se audă între frunzele copacului
refrenul mării
printre stâncile din golf tânguindu-se –

experienţa se imprimă precum mâlul
în pereţii vasului
deschide ochii peste umărul zilei
îşi potriveşte echipamentul
să se avânte în talazuri
când nu adorm de cum mă întind
pe canapeaua acestei clipe
de simt un clic al aparatului fotografic
într-o rezervă a nervului optic
cuprins de liniştea înaltă

AMINTIRE DIN BUDVA

apele mării spală picioarele negre
ale muntelui trezit la viaţă
printre degetele-i de piatră mă strecor
ca un câine plouat spre
vegetaţia mediteraneană care-mi
aprinde inima ieşită în oraş
să culeagă parfumul florilor de portocali şi rodie
de mână cu înfrângerea
răsfăţată prin grădinile vorbitoare
despre idile întrerupte în punctul de foc

o femeie trece pe faleza scormonită de reflux
sprijinită de amintiri flexibile
se opreşte ades şi se întreţine
cu oglinda cenuşie a apei aruncă
pietricele dintr-un trecut ars în golul zilei
prin care mă desluşesc cotrobăind
din obişnuinţă

CASA ROŞIE

în baza de date a lui Dumnezeu
inima mea e mereu şarjată
dacă îndepărtându-mă totuşi
de odaia în care picură neîncetat hemoglobina
un magnet nevăzut mă ţine
pe circumferinţa verde
a satului de munte
unde lucrează mirific
aerul bine oxigenat şi
mi se pompează în infrastructură
combustia focului de a doua zi

NOAPTE DE MAI

învârtit de lucruri pe degete
mă pierd în viaţa lor
în viaţa celorlalţi
în consumul acesta maşinal
care mă ingerează subit
într-un vârtej calm mă citeşte
sub auspiciile nopţii de mai
din preambulul gândului
care nu s-a rotunjit

doar o lumină discretă
între ochii mei şi perpendiculara mişcării
care şi-a aprins beculeţe
pe tavanul albastru necuprins sugestionează
ideea care-mi dă aripi
încarcă bateriile pentru momentul
când se aude în zare
primul ciripit al sturzului

TUNEL

închid ochii şi aud apa cum străpunge
andezitul bolţii
un murmur acid îmi umblă
la şuruburi şi rotulă
o noaptea artificială lasă aerul
să treacă prin obstacolul
pentru care preget
e vineri după-amiază
şi destul de frig
când nimeni nu e decis
să iasă din această strânsoare ferită
cu mici adaosuri

URMA PIERDUTĂ

orice alcătuire îşi bizuie intrarea
pe circuitul cu deschidere
solemnitatea trage semnalul precum
soarele şi ploaia se comprimă
cu sfioşenie
în fructul din care storc ardelenii
palinca de 75
că se depun elementele
de rezistenţă-ale vieţii

în poem curge sângele împrospătat
fără intenţie
de fiecare îndrăgostit compatibil

subfeţe ale unui cristal
al focului ascuns
de geometria candorii
dau formula nimicului
cu atâta francheţe la intersecţia
dintre noapte şi zi
lasă agenda deschisă
să transcriu cu lux de amănunte
acest transfer eruptiv de dulce
precum e amar
când mă întorc să privesc
urma pierdută

IULIAN MOREANU

Scurt popas

– Stimaţi călători, bună dimineaţa!
Alexandru se uită stârnit-curios la ceas; de unde până unde dimineaţă? Era fix 10 şi 30, dar în felul acesta ghida încerca să diminueze, dacă nu cumva să arunce de-a dreptul în derizoriu neserioasa şi exasperanta întârziere, de mai bine de două ore, a autocarului.
– Mă numesc Manuela Pleşa şi sunt ghida dumneavoastră în această excursie pe traseul Moreni – Braşov. Împreună cu şoferul, Mircea Dincă se numeşte, vă dorim o călătorie cât mai plăcută! Vă asigurăm că pe tot parcursul ei vă stăm la dispoziţie pentru a vă da orice relaţie în legătură cu localităţile prin care vom trece şi obiectivele culturale şi istorice pe care le vom vizita sau pe lângă care vom trece. Vă mulţumesc şi, încă o dată, călătorie plăcută!
Şi zicând astea, tinerica aia abia ieşită din adolescenţă se aşeză lângă şofer, pe un taburet obişnuit, cam la jumătatea parbrizului. Îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse fără să-i pese de cele câteva plăcuţe care interziceau fumatul în autocar. Când îl prezentase pe şofer făcuse o pauză de efect pentru ca acesta, de-acolo de pe locul său să ridice mâinile ca un boxer cu câteva secunde înainte de a fi declarat învingător, şi să arunce către toţi excursioniştii un zâmbet larg răsfrânt prin cele trei oglinzi ce-i asigurau o vedere a întregii maşini, din primul până în ultimul rând al acesteia.
– E toată lumea prezentă? întrebă şoferul de formă („daaa”, răspunseră mai mulţi, pentru toată lumea, fără să şi verifice în vreun fel acest lucru), ambală motorul apăsând de câteva ori pedala de acceleraţie până aproape de fund, manevră apoi înaltul schimbător de viteze cu un efort ce îi umflă muşchii mâinii drepte şi, încet-încet, bătrânul autocar se puse în mişcare cu un ciudat zgomot de metal pe metal venind dinspre roţile din faţă.
Alexandru se întrebă, privindu-l cu atenţie pe şofer, dacă nu cumva acesta făcuse toate acele mişcări pregătitoare, de plecare, în mod deliberat, gesturile fiind pregătite şi exersate cu ocazia atâtor deplasări, ca să vadă toată lumea în ce fel dificil dar sigur stăpânea el herghelia aia de cai-putere ascunsă sub capota maşinii. E ea cam bătrâioară, dar nici o grijă, e pe mâini sigure, poate să mai scârţâie ea pe ici pe acolo, dar e mandea aici, la post!…
– Tovilor şi tovelor! zise şoferul după nici un minut (reacţia pe care mizase nu se lăsă aşteptată, din toate părţile auzindu-se exclamaţii de simpatie). Ţin să vă anunţ de la bun început şi cu tot dinadinsul că în maşina mea e voie trei lucruri şi anume: să se bea, să se fumeze şi să se cânte!…
Făcea pe ştrengarul şi uite că îi reuşea! gândi Alexandru. Gata, îi câştigase şi se asigura şi de un ciubuc, poate chiar mai mare decât oricum îl fixase tradiţia, 10 lei de căciulă. S-au aprins imediat ţigări, s-au desfăcut sticle, cât’un pic, pic pic!… cât’un pic, pic, pic!… pââână n-o mai rămânea nimic!… simpatic foc, tipul, aşa şofer, da, nu ca alţii, ursuz, ciufut, bă, care-ai aprins ţigara?, stinge-o imediat!, ia nu vă mai fâţâiţi atâta prin maşină, că nu e bulevard!, cine bea acolo în spate?, ia vedeţi că aici nu e bufet! – cu ăsta o s-o domnim!… (urale, scandări, să tră-ias-că-dom’-şo-fer!…).
– …şi nu e voie, hei!, lăsaţi-mă să vă spun până la capăt!, se supără, chipurile, şoferul, apoi îşi revărsă din nou zâmbetul acela studiat în cele trei oglinzi, şi nu e voie, nu-e-ab-so-lut voie – şi ameninţă cu degetul ca şi cum se adresa ca un învăţător unor copii de clasa întâi, chiar e cu desăvârşire interzis (prelungi suspansul cât putu), unul singur: să se deschidă uşile-n timpul mersului! Ha-ha-haaa!…
Iarăşi urale. Să tră-ias-că-dom’-şo-fer! Că-nu-e-altu’-ca-el! Alte sticle desfăcute, fum mult, se deschid ferestrele de sus. E o prosteală generală, femeilor nu le-a trebuit prea mult alcool ca să se abţiguiască şi să înceapă să cânte şi să-şi dea drumul la gură vorbind din ce în ce mai fără perdea.
Ghida a apăsat din greşeală pe vreun buton al microfonului pentru că acesta începe să ţiuie enervant; încearcă să-l oprească dar nu reuşeşte, i-l întinde şoferului iar acesta rezolvă problema trăgând tare de fir şi smulgându-l de undeva dintr-un loc situat în bord.
– Dă-mi o gură de cafea!
„Dom’ Mircea”, cum îi va zice toată lumea, ţine cu o mână volanul uriaş, care-i atinge burta, iar cu cealaltă caută într-o geantă spânzurată undeva în stânga lui, de unde scoate o sticlă de-o jumătate cu un lichid maro în ea. I-o întinde, iar ghida bea din ea de parcă ar fi apă.
– Sunt chioară de somn! îi mărturiseşte ea aprinzându-şi altă ţigară.
– Păi dacă noaptea nu eşti cuminte… şi şoferul îi face cu ochiul, cu subînţeles.
Nimeni în afară de Alexandru nu a auzit această scurtă discuţie – stă singur pe prima canapea, cea de lângă uşă, în imediata apropiere a celor doi. Nu-l interesează însă câtuşi de puţin discuţia acestora şi nici eventuala legătură dintre ei, pe care deja începe s-o bănuiască. Se lasă mai comod pe spate…
„… Dacă e să discutăm despre dorinţe, atunci să ştii că n-o pot face decât la timpul trecut. De când eram mică mi-am dorit – şi încă îmi doresc cu mare ardoare – s-ajung să am propria mea maşină. S-ar putea, râse, s-ar putea să fie ceva ereditar, pentru că toţi din familia noastră, a tatii, vreau să spun, au avut mania asta, a automobilului. Am luat permisul de conducere încă din timpul liceului, atunci se obţinea mult mai uşor ca acum şi era şi mai ieftin, dar tata nu mi-a dat niciodată maşina pe mână. A recurs întotdeauna la tot felul de pretexte – îi trebuia lui, chiar atunci, să se ducă nu ştiu unde, să ia pe nu ştiu cine de nu ştiu unde, a nins, a plouat, e prea soare, e prea frig – glumesc, acum. O vreme l-am înţeles, o folosea pentru a merge la prietenele lui, ce să-i faci, bărbat încă tânăr, treaba lui, dar încet-încet am început să-l urăsc pur şi simplu pentru egoismul ăsta care i se transformase în a doua natură. De ce-mi mai dăduse, atunci, bani, ca să fac şcoala de şoferi? Doar ca să am un permis în buzunar? Şi-apoi, de ce nu-mi cumpăra un jaf, ceva, acolo, că doar bani… nu se pune problema. În sfârşit! Prin anul trei, ba nu, eram în patru – râse iar în felul ei, molipsitor şi nestingherit-ştrengăresc -, ce chestie, am îmbătrânit, spun eram în anul patru de parcă de atunci ar fi trecut nu ştiu câţi ani şi nu doar doi, ţin minte că mă pregăteam pentru examenul de stat, i-am furat-o pur şi simplu din faţa Institutului. Am luat şi câţiva colegi, unul dintre ei mi-a pornit-o pe direct, a umblat la nişte fire de sub volan şi, direcţia Predeal. Când am ajuns la Băneasa l-am sunat de la un telefon public ca să-i spun să nu se sperie, maşina era pe mâini bune, am şi eu dreptul la o plimbare, nu? Mă aşteptam să facă o criză de nervi, însă n-a zis decât da?, bine, şi a închis. Dacă aş fi bănuit ce era în mintea lui aş fi schimbat traseul, dar aşa, am crezut că se împăcase cu ideea. Ştii în schimb ce a făcut?, şi cum Alexandru a dat din cap, habar n-avea, Ioana a continuat: a dat telefon, nemernicul, că altfel n-am cum să-i spun, la miliţie – ar fi putut să sune la cea din Ploieşti, dar, nuuu, în marea sa mărinimie m-a lăsat să-mi fac puţin damblaua, a sunat la Câmpina. Trecusem de monumentul lui Aurel Vlaicu, şi la intrarea în Băneşti, mă opreşte un echipaj. Sărut mâna! Sunt cutare, cum zic ei, era un tinerel, altul aştepta în maşină, şi-a spus şi gradul, nu mai ştiu ce era, actele dumneavoastră la control, vă rog! Era cam şmecheraş tipul, se uită de formă prin permis şi pe buletin, i-am dat şi talonul care era în torpedou şi, vezi, Doamne, rămâne surprins când vede numele: aaa… nu cumva sunteţi fiica lui?… Confirm. Se uită sugestiv spre colegul său din maşină, apoi se întoarce spre mine: Ce coincidenţă… sau noroc… cum vreţi să-i spun (eu nu voiam în nici un fel, îţi dai seama), tocmai am primit prin staţie un mesaj transmis din Bucureşti; tatăl dumneavoastră… n-aş putea preciza exact… s-a întâmplat în orice caz ceva… dar nu e cazul să vă impacientaţi… Tatăl dumneavoastră vă roagă să vă întoarceţi cât mai repede acasă… Vă mulţumesc mult, în rest, totul e în regulă, mi-a zis şmecherul înmânându-mi actele şi jucând o carte imensă. M-am întrebat apoi, mult mai târziu ce ar fi făcut dacă aş fi avut o atitudine indiferentă, de copil nepăsător şi mi-aş fi continuat drumul (doar nu era un ordin, nu?) – dar deja era inutil.
M-a cuprins dintr-o dată spaima. Deşi tata era mare crai şi părea făcut din oţel şi beton, nu era nici pe departe un munte de sănătate, cum lăsa impresia, şi avea probleme destul de serioase cu inima, pe care le trata în mod sporadic, îndeosebi după escapade mai… cum să zic?… obositoare. Spaima mi-a mărit-o, apoi, şi şmecheraşul acela care, cu un aer impasibil, am uitat să-ţi spun, înainte de a se urca în maşină, zice: de fapt, n-a telefonat tatăl dumneavoastră, ci altcineva, în numele dumnealui…
Asta m-a alarmat cumplit. În plus, s-a băgat în vorbă şi celălalt, scoţând capul pe fereastră: în cazul în care consideraţi că starea psihică nu o să vă permită să conduceţi, vă putem pune la dispoziţie un şofer de-al nostru. Ar fi chiar lucrul cel mai indicat. Asta a pus gaz pe foc (deşi mai era soluţia de a întreba dacă nu cumva vreunul dintre însoţitorii mei poseda permis de conducere pentru a şofa în locul meu – dar şi la asta m-am gândit prea târziu şi nici unuia dintre colegii mei nu i-a trecut prin minte ideea asta, parcă paralizaseră cu toţii).
M-am pierdut cu firea şi am pălit precis, băieţi, asta e, ne-ntoarcem. N-a comentat nimeni, ce să mai zică? Încercau doar să fie cât mai drăguţi cu mine, ca nu care cumva să-mi sporească şi mai mult supărarea, şi nici măcar nu au îndrăznit să-mi atragă atenţia că mergeam cu viteză prea mare. Toată lumea avea inima-n gât.”
Alexandru o privea cu atenţia concentrată la maximum dar în acelaşi timp încerca să-şi stăpânească şi un zâmbet nevinovat privind-o pe Ioana cu câtă seriozitate relata întâmplarea de parcă povestea un film de acţiune. Ar fi vrut s-o roage să nu mai spună nimic, nu că nu-l interesa, dar trecea timpul, o luă în braţe şi o sărută. Erau undeva prin Cişmigiu, dar ea se desprinse destul de repede din îmbrăţişare şi continuă să vorbească precipitat, îmbujorată toată de o mânie ce-i revenea cu fiecare cuvânt rostit.
„Ei, stai puţin!… Că urmează ce e mai… nici nu ştiu cum să spun! Ei, bine, întorc pe linie continuă, ajung pe lângă Băicoi, iar lângă Paralela 45 cine-mi face semn cu mâna ca să opresc? N-au ghicit! Tata! Da, tata, îţi vine să crezi? Am înţeles imediat toată mascarada. Opresc, vine lângă portiera din dreptul meu, hai, gata, daţi-vă jos mai repede, distracţia s-a terminat! Îţi dai seama cum m-am simţit în momentele alea? Îmi crăpa obrazul de ruşine şi eram atât de furioasă că-mi venea să-i trag câteva palme. Noroc că aveam nişte colegi de treabă, au înţeles cum stă treaba, dar şi tremurau de frică. Nu le-a aruncat nici o privire, nici mie, de altfel. Şi nici mai târziu nu şi-a explicat acest gest; bine, nici eu nu i-am cerut asta. S-a urcat în maşină, a întors la rându-i pentru a se duce la matracuca lui de la Pucioasa şi ne-a lăsat ca pe nişte fraieri la marginea şoselei. Ne-am întors în Bucureşti cu autostopul, pe rând…”
– Dom’ inginer, nu beţi o gură?
Alexandru tresare. Cel care l-a întrebat este Traian Sănducu, un strungar dintr-un sat din Moldova, venit iniţial în Moreni ca să înveţe meserie şi rămas aici la Uzina mecanică. La început era un băiat liniştit, destoinic dar cam necomunicativ. De la o vreme, însă, a început să se ia de băut. Alexandru a aflat că în câteva zile a venit la lucru mirosind a alcool. Ar fi vrut să afle motivul – dar nu avea idee cum, pentru că Sănducu nu are prieteni buni, de la care să afle eventual ce probleme are acesta, iar când a vrut să stea de vorbă cu el, moldoveanul a pus capul în pământ şi nu a scos o vorbă.
E deja abţiguit binişor, şi are figura celui ce nu vrea să fie refuzat când oferă de băut. În mână ţine o sticlă de Spumos. Alexandru nu ştie cum să reacţioneze.
– Să nu vă fie scârbă, dom’ inginer, că nu beţi după mine, am destupat-o adineauri, încă nu a gustat nimeni din ea… zice Sănducu, clatină puţin sticla şi din gura acesteia se iveşte un fir anemic de spumă parfumat-înţepătoare.
Auzise că şi se bătuse băiatul ăsta, într-un restaurant, cu trei tipi care-l acuzaseră că voia să se ia de prietena unuia dintre ei, ba şi pe la serviciu, în vestiar, cu un coleg de tură care şi acesta îl acuzase că i-ar fi furat ceva din dulap. Nici miliţia, în primul caz, nici secretarul UTC (care făcuse o „anchetă internă”), în cel de-al doilea, nu-l găsiseră vinovat, iar Sănducu, uite, chiar acum se gândea la chestia asta, avea probabil un prea puternic sentiment de persecuţie, ca unul venit aici de pe meleaguri moldave şi nedorit de nimeni.
Nu mai era nici un secret pentru nimeni că deja cam de multişor printre localnici se vorbea că „moldovenii ăştia needucaţi şi murdari stricaseră oraşul”, până la venirea lor aici, la fabrica nouă, viaţa lor fiind liniştită, şi lipsită de acte de violenţă. Cum au venit ei, totul s-a schimbat în rău, nivelul cultural al oraşului a scăzut vizibil, oraşul ca atare a devenit mai murdar, la modul propriu, iar beţiile şi scandalurile provocate de aceşti „străini” au devenit ceva obişnuit. Apoi, ei însuşi se înmulţeau într-un ritm îngrijorător, ceea ce crea sentimentul că nu peste mult timp vor ajunge să-i domine numeric pe „vechii” localnici, care până atunci trăiseră liniştiţi şi se ştiau mai toţi pe nume, unii pe alţii. Chiar el, Alexandru, pe vremea când era elev cunoştea nu doar pe toţi tinerii de vârsta lui dar şi foarte multe persoane. De la o vreme însă, aproape că se simţea el însuşi străin în propriul său oraş, la fel ca majoritatea locuitorilor.
Ezita, nu ştia ce să facă. De refuz, nici vorbă, ar fi riscat ca Sănducu să se bosumfleze; pe de altă parte, dacă trăgea un gât din sticlă nu l-ar fi acuzat nimeni, ce Dumnezeu, doar erau plecaţi într-o excursie, nu la înmormântare.
– Beau, Sănducule, cum să nu? Şi ce vorbă mai e şi aia cu scârba?…
– Păi, mă gândeam şi eu că… zise acesta ridicând a mirare dintr-un umăr şi întinzându-i bucuros sticla verde-închis, grea, cu fundul foarte gros.
Vinul este dulce-înţepător, pişcă plăcut limba şi îţi creează aproape instantaneu o stare de euforie. Este o băutură „de lux” în restaurante, după ce se bea „Jidvei” sau „Dealu Mare”, cheful încingându-se, cineva mai cu bani propune: „hai să bem un Spumos, ce mama-dracului!”
Înainte de a înapoia sticla, Alexandru o mai duce încă o dată la gură, spre marea bucurie a lui Sănducu. Acesta ia sticla şi fără să spună o vorbă se îndepărtează, îndreptându-se spre spatele autocarului. De acolo se aud cântece uşor porcoase. Voalul pudorii este dat încet-încet la o parte, cu fiecare strofă. „Măi Ionele, un’te du-uuuci, ia la tine me-reee duulci, măăăiii…” cântă mai mult şoptit două fete în spatele lui Alexandru, petrecându-şi pe după deget câte un fir tras din perdeaua de la fereastră. „Brâu’, brâu’, brâu’, brâu’!… Colectivu’ mi-a luat grâu’!…” ţipă unul ca la nuntă.
Şoferul parcă are antifoane. Fluieră o melodie improvizată, mai fixează prin oglindă pe cineva căruia îi face cu ochiul, şi din când în când deschide gemuleţul din stânga sa şi strigă măscări la femeile de pe stradă.
Ghida şi-a terminat a nu ştiu câta ţigară, i-a băut toată cafeaua şoferului şi acum îşi masează cu gesturi minime cearcănele încercând să nu fie văzută. Apucă apoi microfonul, suflă în el, fu-fu-fu!, şi se întoarce cu faţa spre excursionişti. Aceştia încetează cântecele şi aşteaptă să audă ce li se va spune, pentru că precis domnişoara Manuela are să le transmită ceva.
– În curând, pe partea stângă o să vedeţi monumentul ridicat în memoria lui Aurel Vlaicu… Acesta…
„Ce stupizenie, îşi zice Alexandru în gând. Să impui ghid pe un traseu pe care-l cunoaşte toată lumea!” Ghida livra banalităţi cu vocea puţin răguşită de la ţigări iar călătorii abia aşteptau ca să termine cu explicaţiile pentru a-şi relua plăcutele îndeletniciri de până atunci.
– Ştiţi de ce e grilajul ăla de fier în jurul monumentului lui Vlaicu? întreabă şoferul luând microfonul din mâna ghidei, apoi face o pauză şi duce şmechereşte o mână la ureche făcând-o pâlnie: aud?
Se pare că nu ştie nimeni.
– L-a închis fiindcă n-a vrut să se înscrie în C.A.P.! dă tot el răspunsul şi se pune pe râs.
O mumie, o mumie care clipea rar, foarte rar din ochi, aşa îi păru Ioana în prima clipă când o văzu. Ea să fie? În armura aceea ghipsată s-ar fi putut ascunde oricine. Dar nu, ea era, ochii aceia de culoarea ierbii crude care se zăreau în cele două găoace scobite în bandajul imaculat care îi acoperea în întregime capul nu puteau fi decât ai ei.
Aşeză florile în glastra de pe noptieră şi şopti un „bună” pe care nu-l auzi nici el. Pe un colţ al patului înalt, cu ramă cazonă stătea într-o poziţie rezervată, sfielnică un bărbat frumos, cu părul puţin grizonant, îngrijit îmbrăcat, frângându-şi într-una palmele cu degete lungi, aproape feminine. Era cu siguranţă tatăl ei, cu care nu se mai întâlnise până atunci, în ciuda faptului că o rugase de multe ori pe Ioana să-l prezinte acestuia. Ioana însă amânase mereu: „când o să mă ceri de nevastă!” îi tot răspundea, „atunci te cer azi!” venea replica lui, ea râdea, îi arunca un sărut în fugă pe obraz şi schimba vorba. Ar fi vrut să-l salute, dar cum acesta nu ridică privirea spre el când a intrat, a renunţat. Să fi fost durerea, ori aroganţa şi permanenta siguranţă de sine, atitudinea superioară pe care o afişa întotdeauna faţă de oricine, aşa cum i-l descrisese Ioana -, avertizându-l să nu se piardă în faţa lui când îl va întâlni, pentru că, în spatele acestei siguranţe şi încrederi de sine se ascunde totuşi un om timid şi chiar fricos?
Alexandru se aşeză pe un scaun a cărui muşama roşie pleznise în multe locuri, prin unele ieşind la suprafaţă bucăţi de buret verde. Se ridică însă şi se apropie din nou de pat. Ioana, absolut imobilizată, clipea rar şi, recunoscându-l, îşi întredeschise buzele, atât cât îi permitea bandajul, într-un zâmbet incomplet şi chinuit poate de dureri neştiute, înăbuşite.
În toată rezerva răcoroasă nu era decât un pat şi în el, Ioana, în cea mai imposibilă poziţie – nemişcarea. Abia acum îl şocă imaginea ei, gândindu-se ce senzaţie cumplită de claustrofobie o fi încercând în carapacea aceea oribilă, cu toată culoarea ei angelică. Se întoarse spre glastra cu flori şi-şi făcu de lucru cu ele aranjându-le în toate poziţiile posibile. În tot acest timp trase cu coada ochiului spre tatăl Ioanei. Nici o expresie pe chipul său frumos bronzat, cu barba rasă la sânge şi emanând un plăcut miros de parfum-tabac. O şuviţă de păr îi cădea într-un cârlionţ rebel pe fruntea uşor încruntată. Din poziţia aplecată a capului nu i se vedea culoarea ochilor, dar Ioana îi spusese lui Alexandru că i-i moştenea, după cum şi forma buzelor şi bărbia puţin ascuţită.
La un moment dat, bărbatul se ridică de pe pat şi ieşi ca o umbră din salon, fără să spună un cuvânt şi fără a i se auzi paşii, parcă plutind pe deasupra cimentului acoperit cu o fâşie zdrenţuită de linoleum. Rămas singur, Alexandru se apropie de pat şi se lăsă în genunchi lângă el. Cu fruntea sprijinită de cadrul metalic al patului şi cu palmele împreunate începu să se roage la un Dumnezeu despre care era sigur că, dată fiind omniprezenţa sa, în mod necesar se afla, atunci, şi acolo, în încăperea aceea cu un nume ce-ți dădea fiori („Reanimare”), și care de multe ori este o anticameră a morţii.
Nu ştia s-o facă, vorbea pur şi simplu în gând, cum ar fi făcut-o cu un prieten atotputernic ce ar fi putut să-i îndeplinească orice dorinţă. Se întreba dacă nu cumva asta era o blasfemie, pentru că nu cunoştea formulele de adresare consacrate, se oprea câteva clipe, apoi reîncepea să se roage din nou: „Doamne, ai milă, Doamne, şi nu mi-o lua!… Te rog din suflet, Doamne!…” Asta era rugăciunea, de altceva nu era în stare, repeta şi iar repeta aceste cuvinte până când, la un moment dat îşi dădu seama că el nici nu le mai pronunţa în minte, parcă îi ieşeau singure direct din inima pe care, simţea, ceva ca o ventuză voia să o tragă afară.
După câteva minute mâna Ioanei îi atinse creştetul capului. Probabil făcuse un efort imens pentru a reuşi acest gest. Sau poate nici nu era conştientă de el. Îşi ridică privirea şi palma Iuliei îi alunecă pe frunte, ca o unică mângâiere, după care căzu inertă pe pat. Palma Ioanei era atât de rece, încât Alexandru fu străfulgerat de un gând cumplit. Văzu abia acum pe cearşaful cu care era acoperită Ioana câteva pete proaspete de sânge. Nu aveau cum să iasă prin ghips – aşadar nu era prinsă în întregime în carapacea aceea albă? Bănuise asta de la început dar nu se putuse împăca cu gândul. Ar fi putut afla dând cearşaful la o parte.
În salon intră o asistentă, şi Alexandru se ridică stingherit în picioare aşezându-se apoi pe scaunul pe care mai stătuse. Asistenta nu dădu atenţie nici poziţiei în care îl surprinsese şi nici reacţiei sale jenate.
– Sunteţi rudă cu domnişoara? îl întrebă, umblând în acelaşi timp şi la un mic dispozitiv de unde potrivi ritmul în care picura apa vie dintr-o perfuzie în care cine ştie ce alte medicamente fuseseră introduse. Mânuise acel mic robinet de parcă încropise apa de la chiuvetă. Mulţumită, aruncă o privire scurtă spre un aparat care îi monitoriza Ioanei ritmul cardiac şi probabil şi alte funcţii vitale. Alexandru întoarse capul, pentru a nu vedea dacă asistenta era sau nu mulţumită de ceea ce indica micul ecran de sticlă. Chiar pe lângă un picior al său trecea alene un gândac lunguieţ şi roşu şi Alexandru îl strivi discret, încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot.
– Sunteţi rudă cu domnişoara? se auzi întrebat a doua oară.
– Da, doamnă, e verişoara mea… răspunse Alexandru şi după cum asistenta îl privea pe sub sprâncene era clar că nu îl credea.
– Bine… ar fi de preferat să nu mai staţi mult, ca să nu o obosiţi. Oricum, încă nu şi-a revenit şi nu este conştientă…
Alexandru ar fi vrut să protesteze, să-i spună că doar cu puţin timp în urmă Ioana făcuse efortul de a-l atinge cu mâna pe cap, că atunci când intrase în salon aceasta clipea din ochi şi chiar îi zâmbise… La un moment dat a avut impresia că vor putea chiar schimba şi câteva cuvinte, nu multe, câteva: ce faci? – bine, sau, cum te simţi? – destul de bine…
– Credeţi că?… Alexandru nu putu duce întrebarea mai departe.
– Nu cred nimic, i-o reteză asistenta bănuind poate la ce se gândea Alexandru şi ieşi din salon ducând cu ea mirosul acela inconfundabil dar greu de descris al celor care lucrează toată ziua cu medicamente.
Ochii Ioanei erau acum închişi. Să fi fost tot aşa şi când intrase el? Nu mai era sigur, şi parcă totuşi o văzuse cu ei deschişi, îndreptaţi spre tavan, ţintind un punct neştiut. I se păru că cearşaful nu se mai ridică în ritmul acela slab al respiraţiei, şi o stare de surescitare îl cuprinse brusc, provocându-i frisoane nervoase, imposibil de controlat. Nu ştia să citească monitorul de lângă pat, însă nu îi fu greu să înţeleagă că nu se întâmplase ceea ce-i străfulgerase mintea pentru o clipă. Ar fi vrut să se aplece şi să-i sărute ochii închişi, sau măcar mâna care îi atinsese ceva mai devreme capul, dar o reţinere ca nu cumva asta să-i dăuneze în vreun fel îl opri din gestul pe care îl şi începuse la nivel proprioceptiv. Abia acum simţi că pe obraji îi alunecau lacrimi care îi ardeau faţa.
„La revedere, iubito!” îi zise în gând şi se îndreptă spre uşă.
– Alexandru! auzi, în spate, vocea slabă a Ioanei.
Se întoarse tulburat şi cu o imensă speranţă că printr-o minune aceasta îşi revenise. Dar nu, apropiindu-se iar de pat o văzu pe Ioana la fel cum fusese şi cu câteva secunde înainte; nemişcată, cu ochii închişi. Monitorul acela neprietenos îi înregistra mişcările cordului în acelaşi ritm foarte rar, bradicardic. Începuse să aibă halucinaţii auditive? Fusese numai propriul său subconştient?
După ce a ieşit pe poarta spitalului a început să plouă…
Pe geamul autocarului râuleţe minuscule de apă luau traiectorii dintre cele mai ciudate, imprevizibile; se uneau, se despărţeau apoi, pentru ca un centimetru mai jos să se formeze o altă alianţă şi tot aşa. Voioşia din autocar s-a mai potolit. Se mai aude doar muzica întretăiată a unui radiocasetofon cu baterii şi a unui aparat de radio cu tranzistori.
Ghida fumează în continuare ţigară după ţigară – noroc că fumul nu prea se simte, fiind absorbit şi aruncat în ploaie prin fereastra din dreptul şoferului care conduce gânditor şi mult mai prudent decât la început, când dovedise clare porniri de vitezoman. Pe serpentinele de la Posada, bătrânul autocar Fiat gâfâie şi trosneşte din toate încheieturile. Excursioniştii încearcă zadarnic să zărească ceva din peisajul de afară înnegurat de praful amestecat cu apă de pe ferestre. Le freacă cu îndărătnicie, însă treaba ar trebui făcută pe partea cealaltă.
– Facem o oprire în Sinaia? întreabă şoferul în microfonul care păcăne la fiecare vorbă.
– Cum zice tovarăşul inginer, se aude o voce din spate.
– Ce ziceţi, facem? întreabă „dom Mircea” întorcându-se spre Alexandru.
Aţipise, şi doar la uşoara atingere a ghidei s-a dezmeticit.
– Poftim? întrebă deopotrivă buimac şi ruşinat.
– Întrebam, zise şoferul adresându-i-se fără a mai vorbi la microfon, dacă facem o oprire în Sinaia. Mai avem puţin şi intrăm în… Oricum, Palatul Peleş e închis, mai şi plouă…
– Facem, zise Alexandru, facem un popas scurt, dar după ce ieşim din oraş.
– Cum ziceţi, aprobă şoferul, apoi vorbi iar în păcănitoare: a zis dom’ inginer că facem o oprire scurtă după ce ieşim din Sinaia, ca să ne „uşurăm” şi noi… Apoi o ţinem întins până la Braşov.
După ce mai merseră o vreme, Alexandru îi făcu semn şoferului să tragă pe dreapta. Coborâră mai toţi şi se risipiră prin pădurea din apropierea drumului.
Ploaia încetase. Alexandru privi în jur, ca în căutarea unui reper, apoi continuă să înainteze pe şosea şi se opri acolo unde aceasta făcea o curbă strânsă la stânga. Se îndepărtase câteva sute de metri de maşină. Acolo, în locul acela, era crucea pusă în memoria Ioanei. Ştia bine lucrul acesta pentru că în anul care trecuse de atunci mai venise de câteva ori până aici.
La câteva luni de la înmormântare primise un telefon de la o prietenă a Ioanei. Aceasta îi spusese că tatăl ei aşezase o cruce în acel loc în care Ioana se răsturnase cu maşina. Pentru că, ar fi zis el, Ioana practic acolo murise, după ce o scoseseră din râpă, de la câţiva metri de fiarele acelea înfierbântate (pentru că după ce fusese azvârlită din maşină, aceasta luase foc) ea nerevenindu-şi nici măcar pentru o secundă, cu toate eforturile celor mai renumiţi medici de a o scoate din starea comatoasă în care a fost găsită.
Lângă crucea joasă de fier un bărbat înalt, având aruncat parcă în pripă un trenci alb peste umeri privea spre acel capriciu al naturii care era râpa îngustă, ca urma unei lovituri de pumnal ce străpunsese, criminal piatra muntelui. Nu era un turist încântat de decor, ci tatăl Ioanei. Auzind în spate paşii lui Alexandru se întoarse cu mişcări greoaie, de om având probleme cu coloana. Cei doi se priviră preţ de o secundă, după care ministrul-adjunct reveni la poziţia dinainte, cu ochii aţintiţi spre fundul văgăunii, de unde nu mai fusese ridicat scheletul fostei lui Dacii 1100.
Într-o clipă de rătăcire, în care mintea parcă i-o luă razna, Alexandru se întrebă ce s-ar întâmpla dacă i-ar face vânt în râpa ce parcă atât aştepta, să primească bucuroasă încă o viaţă. Poate că, îşi zise, Cristache tocmai asta şi aştepta. O izbăvire pe care nu o putea rezolva singur, dar pe care n-ar fi refuzat-o dacă venea ca un act ucigaş din partea altuia. „N-ai tu norocul ăsta! îşi duse Alexandru mai departe lugubrul gând care parcă i se lipsise de creier. Nuuu… n-ai decât să trăieşti cât vrei cu povara asta atârnată de gât!…”
Era absolut convins că vina principală pentru moartea Ioanei îi aparţine tatălui acesteia; da, da, îşi repetă Alexandru, a câta oară? – el era vinovatul moral. Întâmplarea pe care ea i-o povestise, când cu „furatul” maşinii pentru o plimbare la munte împreună cu câţiva prieteni anunţa deja o frustrare a acesteia şi implicit intenţia de a repeta experienţa. Apoi zgârcenia lui de a-i cumpăra o maşină, lucru pe care şi-l putea permite fără nici un fel de problemă. Şi, ca să-i fie şi mai puternică şi mai clară convingerea, adăugă proastele relaţii dintre cei doi – raţionale, aseptice, funcţionale şi atât. Niciodată între ei – îi spusese Ioana – nu fusese o apropiere afectivă, obişnuită, ca între orice tată şi fiica sa; nici înainte, şi cu atât mai mult după divorţul dintre cei doi părinţi, în urma rămânerii doamnei Cristache, cunoscută balerină la Opera din Bucureşti, în străinătate, unde se căsătorise apoi cu un balerin rus care ceruse la rându-i azil politic în R.F.G.
Cristache îi întorsese ostentativ spatele şi parcă se mai apropiase de marginea râpei, ca şi cum îl invita pe Alexandru să-şi ducă la bun sfârşit gândul pe care la rându-i i-l bănuia, şi care i-ar fi adus în sfârşit eliberarea de care avea atât de mult nevoie. Alexandru se opri în faţa crucii de fier. Umiditatea zonei se insinuase sub geamul unei rame de unde Ioana îi adresa un zâmbet vesel, din poza ce începuse deja să se deterioreze. O lumânare recent aprinsă şi aşezată la baza crucii sfârâia gata să se stingă; după o secundă-două de agonie flacăra îşi revenea, din nou o particulă invizibilă de apă o ameninţa cu dispariţia şi jocul de-a viaţa şi de-a moartea în lumea asta misterioasă a focului continua cu o tenacitate aproape umană.
Cristache îşi aprinsese o ţigară şi privea în continuare spre fundul hăului de care îl despărţea un singur pas. Ar fi putut cădea în ea şi din întâmplare, în urma unei alunecări stupide pe iarba udă de pe marginea râpei.
– Am să te ajut să scapi de toate mustrările de conştiinţă, în cazul în care le ai, nemernicule, îl avertiză Alexandru cu voce tare şi se apropie de el până la un metru.
Nu vorbiseră niciodată, Ioana nu mai apucase să i-l prezinte, iar la înmormântare nici nu prea se văzuseră, de întregul protocol funerar ocupându-se un întreg staff angajat de tatăl ce nu părea atât de dărâmat pe cât te-ai fi aşteptat. Băieţii aceia sobri şi îmbrăcaţi impecabil îşi făceau treaba cu o discreţie şi o eficienţă exemplare, cuantificabile, astfel încât prezenţa sa era aproape inutilă. Doar la cimitir l-a văzut ceva mai mult şi mai de aproape. Alături, în femeia flagrant mai tânără, nedezlipindu-se de el nici măcar o secundă, îmbrăcată în voaluri negre ca în filme şi făcând eforturi vizibile pentru a juca o partitură ce nu-i ieşea, Alexandru a recunoscut pe „matracuca” de care de atâtea ori îi vorbise Ioana. Să fi fost doar cu câţiva ani mai mare decât ea.
Bărbatul aruncă restul de ţigară, se întoarse, şi Alexandru tresări tulburat: de la el moştenise Ioana ochii aceia de culoarea ierbii abia încolţite. Era, într-adevăr, un bărbat frumos. Îmbătrânise însă mult, parcă peste el trecuseră între timp mai bine de zece ani, şi Alexandru se gândi, răutăcios, că până şi prin schimbarea aceasta de fizionomie, pe care şi-ar fi putut-o controla, Cristache nu făcea decât să inducă în mod intenţionat ideea de tată distrus. Abia acum observa că-şi lăsase barbă; era desigur atent aranjată, pe faţa altfel senină, atinsă de cute parcă şi ele astfel dispuse, ca într-un desen care să-i dea în continuare un aer sexy. Părul grizonant, puţin cam lung îi cădea pe frunte într-o dezordine bănuit studiată. Pantofi eleganţi, haine din stofă scumpă, fular de mătase aruncat adolescentin, neglijent în jurul gâtului. Dintr-un buzunar al trenciului se iţeau două mănuşi din piele subţire şi necăptuşite, folosite la condusul maşinii.
– Ai aşa curaj încât să o faci cu martori? îl întrebă Cristache şi arătă cu mâna în spatele lui Alexandru.
Dinspre locul de popas se apropia încet, pufăind ca o mocăniţă bătrânul autocar. Pauza nu durase prea mult, excursioniştii s-au strâns de prin pădure destul de repede, ţigările fumate în aerul acesta atât de curat nu aveau nici un haz, aşa încât s-au reîmbarcat zgribuliţi şi mai repede decât ar fi crezut. Nerevenind la maşină, tocmai când începuseră a-l striga, unul dintre ei şi-a amintit că-l văzuse luând-o înainte, pe drum, aşa că şoferul a pornit maşina conducând încet şi privind în toate părţile. Erau hotărâţi ca în cazul în care nu-l vor întâlni în câteva minute să se întoarcă la locul unde opriseră şi să se gândească la un alt plan de a-l găsi. Norocul însă le surâsese, undeva în faţă se vedea silueta inginerului stând de vorbă cu un alt bărbat.
– Nu-ţi fie teamă! Ai să plăteşti altfel, într-o bună zi! îi răspunse Alexandru.
– Să răspund, pentru ce, domnule? întrebă Cristache nelămurit şi înfruntându-l cu privirea de parcă avea două sfredele în loc de ochi.
– De pildă, pentru moartea Ioanei.
– Eşti bolnav, domnule, eşti pur şi simplu bolnav! îi răspunse Cristache şi-l părăsi îndreptându-se spre o Volgă neagră, maşina sa ministerială care-l aştepta undeva după curbă, trasă regulamentar în afara drumului.
Alexandru se lăsă să cadă în genunchi, lângă crucea Ioanei, sprijinindu-se cu mâna de un braţ rece de fier. Din fotografie, Ioana îl privea fără să-l vadă, afişând zâmbetul acela vesel, nepăsător şi etern.
Autocarul a oprit în imediata sa apropiere şi din el a sărit, îngrijorat, Sănducu:
– Aţi păţit ceva, tovarăşe inginer? îl întrebă moldoveanul şi-l ajută să se ridice.
– Nu, Sănducule, am alunecat pe iarba asta udă, nici eu nu-mi dau seama cum.
Din locul în care fusese parcată, Volga demară în grabă şi se pierdu repede în ceaţa ce începuse să se lase, apăsătoare şi gri…
Avensis-ul fâşâie cu viteză constantă pe asfaltul impecabil, ce pare proaspăt turnat. Geamurile uşor fumurii îi apără pe ocupanţii maşinii de razele puternice ale soarelui. În plus, ieşit din fantele ca nişte branhii deschise, aerul condiţionat creează un habitaclu plăcut, răcoros şi relaxant.
În spate, Andrei şi Ilinca stau fixaţi în centurile de siguranţă pe care Alexandru li le-a petrecut peste piept înainte de plecare, în ciuda tuturor protestelor lor. Andrei încearcă să rezolve un cub rubik, iar Ilinca răsfoieşte o revistă colorată.
În dreapta lui Alexandru, Mioara, cu ochii închişi, ascultă muzică la căştile unui cd-player portabil; asta doar pentru a-şi lăsa soţul să-şi savureze Pink Floyd-ul său pe care şi-l pune la nesfârşit de câte ori pleacă la drum lung.
Le promisese de astă primăvară nepoţilor că-i duce la munte, acolo unde aflaseră ei de la grădiniţă că sunt brazi, şi oi, şi câini ciobăneşti…
Iată, venise vremea să se ţină de cuvânt, mai ales că pentru excursia asta insistase şi Mioara. Problema era, însă, alta, şi anume faptul că traseul trecea în mod fatal pe lângă locul acela… Nu mai fusese la Braşov cu maşina de zeci de ani, luase întotdeauna trenul, ba uneori călătorise chiar cu avionul, numai pentru a nu mai trece pe acolo. Azi nu mai putea evita situaţia, întâlnirea cu trecutul, redeschiderea acelei răni care se cicatrizase, în timp, însă greu, foarte greu, inclusiv cu ajutorul unei medicaţii specifice de care ştiau doar el şi medicul său curant.
We don’t need no education… We dont need no thought control… Maşina fâşâie în continuare, copiii sunt concentraţi cu treburile lor în spate, Alexandru trage din când în când cu ochiul la ei prin oglinda retrovizoare, Mioara îşi leagănă capul în ritmul unei melodii neauzite, ba se pare chiar că o şi murmură, iar el, el este într-un autocar hodorogit şi se întreabă de ce dom’ Mircea nu cântă Şoferul de la O.N.T.
Alexandru opreşte AC-ul şi deschide pe jumătate ferestrele de pe partea stângă a maşinii. Reduce puţin viteza limuzinei şi îi face atenţi pe copii:
– Hei, piticoţilor! Vedeţi acolo ceva înalt şi care are în vârf o pasăre cu penele deschise?
Până când copiii să se dumirească despre ce e vorba, maşina a depăşit deja monumentul.
– Alex, fii te rog amabil şi închide unul dintre geamuri, că e curent! îl roagă Mioara dându-şi jos căştile. Să nu răcească ăştia mici…
Alex apasă pe rând două butoane de la portieră şi ambele geamuri se ridică unul după celălalt.
– Mulţumesc, eu zisesem doar de unul.
– Lasă aşa, răspunde Alex, scoate cd-ul şi caută din comenzile de pe volan postul naţional de radio. Este ora 13, ora principalului jurnal al zilei. Ştiri din care nu reţine nimic. Prognoza meteo – căldură, în continuare. Ştiri sportive, nu-l interesează, introduce din nou mp3-ul cu Pink Floyd şi caută Shine On You Crazy Diamond.
– Nu te-ai plictisit de cântecul ăsta? îl întreabă Mioara. Cred că-l ştii de dinafară…
– Nu doar atât… Fiecare notă, Mioara dragă, fiecare notă!…
– Ai vreo?…
– Nu, n-am nici o amintire legată de el sau altceva în sensul ăsta, răspunde Alexandru înainte ca Mioara să termine de pus întrebarea. Apoi, pe când erau ei în mare vogă, la noi nici nu se dădeau…
– Şi-atunci de unde le ştii cântecele?
– De pe la Europa liberă… Apoi avea un coleg un magnetofon Tesla, şi două benzi, BASF, parcă, de la nişte amici din Bucureşti şi pe care le rula în draci… un altul avea şi el un pick-up arhaic, cu difuzorul încorporat în capac… mai făcea şi acesta rost de câte un disc… de contrabandă… Uite aşa…
La postul de poliţie de la Băneşti, sus în fereastră stă un manechin de poliţist care are darul de a mai potoli pe vitezomani. Avea, pentru că deja toţi şoferii cunosc şmecheria. În plus şi uniforma manechinului s-a decolorat, aşa că „iniţiativa” a căpătat aspecte rizibile.
Pentru că la podul peste râul Doftana se lucrează, trebuie aşteptat puţin, după care japoneza este pusă din nou să dea dovada a ceea ce poate. Din faţă, partenerii de trafic transmit flashuri de avertizare. Pe undeva pe aici trebuie să fie un radar în vreo maşină pitită lângă un pom sau cine ştie pe unde. Alexandru se uită la vitezometru – deja acesta arăta 140 km/oră. Reduce la viteza legală şi se uită după radarul ascuns. Nu-şi dă seama unde ar putea fi, aşa că după ieşirea din Nistoreşti apasă din nou pedala de acceleraţie.
– Alex, vreau să fac pipi, zice Ilinca şi pune plictisită revista între ea şi Andrei.
Bine că Mioara îşi pusese între timp căştile, altfel ar fi certat-o iar pe copilă că îi spune aşa bunicului; măcar cu „buni Alex” să i se adreseze – şi ea şi Andrei, de altfel. Alexandru însă îi încuraja pe amândoi să-i spună aşa, zicându-i soţiei că în felul acesta nu mai simte anii care au trecut peste el. Ei i-ar plăcea ca să fie strigată în gura mare şi în public „bunico” sau, mai rău, „mamaie”? o întreba Alexandru maliţios. Asta o înmuia pe Mioara; încerca să o dea la întors, însă ori nu găsea argumente, ori acestea îi depăşeau pe micuţi, cum ar fi acela că ar trebui ca „în public” să le spună „buni” (Alex sau Mioara), în timp ce „în particular” le poate spune şi direct pe nume. O discuţie, de fiecare dată fără nici o concluzie, pentru că era evident că nu puteai pretinde un astfel de discernământ la nişte copii de şase ani.
– Mai poţi să te abţii puţin? întrebă Alexandru, pentru că pe serpentinele astea nu pot opri.
– Ce înseamnă serpentine? se amestecă în vorbă şi Andrei lăsând de-o parte cubul nerezolvat.
– Uite, curbele astea pe unde trecem acum, şi pe care le urcăm, îi răspunse Alex. Uitaţi-vă mai bine pe geam şi o să vedeţi ceva frumos, iată, munţii, văile, pădurile de brad… nu aţi vrut voi la munte? Aşa e la munte…
Cei doi îşi lipiră vârful nasului de geam, fiecare în partea sa, nepărând prea încântaţi de ceea ce vedeau; în orice caz nu o exprimau în nici un fel. Ilinca uită de pipi şi luă cubul începând să rotească la el. Andrei căscă şi se lăsă plictisit pe banchetă.
Maşina zboară. Drumul e destul de liber, fiind doar jumătatea săptămânii. La un moment dat şoseaua începe să fie străjuită de pomi situaţi până la un pas de asfalt. Locurile s-au schimbat atât de mult; e adevărat că a trecut şi atâta vreme de când Alexandru nu a mai trecut pe aici… Dar nu peste mult timp pădurea începe să se îndepărteze şi de-o parte şi de cealaltă a şoselei, iar cam la o sută de metri, în dreapta, se zăreşte o parcare. Alexandru reduce mult din viteză şi opreşte pe bucata aceea de asfalt pe care dacă intră două maşini mici una în spatele celeilalte.
– De ce-ai oprit? întreabă Ilinca, şi lasă să-i scape cubul pe jos.
– N-ai zis tu că vrei să faci pipi? îi răspunde Alexandru şi-şi desface centura.
– Îmi trecuse.
– Nu-i bine să te ţii prea mult, îi zice Mioara şi coboară şi ea. Hai amândouă mai încolo, să nu ne vadă cineva.
Andrei tropăie puţin ca să se dezmorţească. Alexandru o ia încet înainte, pe drumul care pare că undeva la două sute de metri face la stânga. Nu mai are nici un dubiu. Acel fior pe care îl simţise puţin mai devreme nu avea cum să-l mintă, îi transmitea printr-o chimie aparte informaţia sigură că se apropia de locul acela. Ar fi vrut să iuţească pasul, după cum ar fi vrut să se întoarcă, ori să-şi mai încetinească mersul, nici el nu mai era sigur de ceea ce ar fi vrut să facă în acele momente în care bătăile inimii i se vedeau prin tricou. După câţiva paşi luă hotărârea să se întoarcă la maşină. O făcu şi se lovi de Andrei care-l urmase la un metru în spate, cât pe ce să-l dea grămadă.
– Unde te duci, Alex? îl întrebă copilul.
– Nicăieri, îi răspunse încurcat.
– Parcă te grăbeai undeva…
„Isteţi copiii de astăzi”, îşi zise Alexandru .
– Nu mă duceam şi nu mă grăbeam nicăieri… insistă cu minciuna Alexandru. Dar, dacă tu ai impresia asta, hai să ne plimbăm puţin.
Îl luă de mână şi plecară împreună în lungul şoselei, lăsând repede în urmă maşina. Când ajunse la locul accidentului, Alexandru avu surpriza să vadă două cruci de fier, ambele jenant de ruginite, aproape putrede. De pe cea a Ioanei dispăruse rama cu fotografia. Se mai vedeau doar cele două găuri ruginite, ca urmele a două vechi răni, în care fuseseră şuruburile ce o fixaseră cândva de ţeava verticală. Alexandru se întrebă cine ar fi putut s-o ia de acolo, că doar nu căzuse ca o frunză uscată. Se apropie de buza râpei şi se uită în afundul ei selenar-pietros ce parcă nu se schimbase, rămânând acelaşi ca o fotografie îngheţată – mormanul de fiare ce mai rămăsese din maşina cu care se răsturnase Ioana nu mai exista. Să le fi ridicat vreo autoritate, ori bruneţii recuperatori de fier vechi? Oricum, nu-şi putea închipui că ar mai fi putut rămâne acolo mai bine de treizeci de ani.
– Nu te apropia, treci în spate! îi zise Alexandru lui Andrei, pe care-l văzu apropiindu-se prea mult de el.
– Ce e acolo? întrebă copilul oprindu-se.
– Nu e nimic deosebit… doar o vale adâncă.
– De ce am venit până aici? mai întrebă Andrei.
Alexandru nu-i răspunse. Îl luă de mână pentru a se întoarce la maşină. Ceva mai în faţă se vedeau venind spre ei Mioara şi Ilinca. Aplecându-se spre cea de-a doua cruce, Alexandru citi pe o plăcuţă numele celui ce-şi găsise sfârşitul acolo, în râpa hrăpăreaţă: Cristache Dorian, 1927-1979. Se lăsă pe vine, cuprins brusc de o ameţeală ce-i împăienjeni privirea. Un rapid şi scurt plonjon în trecut arăta că tatăl Ioanei nu-i supravieţuise acesteia decât doi ani. Nu era greu de bănuit ce se întâmplase. Dar de ce? Dumnezeule mare!… Acum se simţea el apăsat de o puternică vină pentru cuvintele aruncate atunci lui Cristache – ele să-l fi împins la sinuciderea aceea aproape ritualică, în acelaşi loc în care se prăbuşise Ioana?; sau propriile mustrări de conştiinţă? Din ochi începură să-i curgă lacrimi care sfârâiau atunci când atingeau pământul bolovănos pe care cădeau. Lângă nici una din cruci nu se zărea nici cel mai mic rest dintr-o lumânare. Oare de cât timp nu le mai aprinsese cineva una? Şi cine să facă asta – „Matracuca”?; împotriva voinţei sale, Alexandru scăpă un zâmbet în colţul gurii la amintirea apelativului pe care Ioana îl folosea, cu năduf şi dispreţ atunci când se referea la prietena tatălui său. Cine-o mai fi ştiind ceva despre ea?
– Alex, Alex! Uite, sunt avion!
Ilinca se desprinde de lângă Mioara, îşi desface braţele în lateral şi începe să alerge spre Alexandru. Aripile micului avion viu se lasă când într-o parte, când în alta ca şi cum ar fi zguduit de mici rafale de vânt.
– Alex, Alex, sunt avion!
– Fii atentă să nu te împiedici! îi strigă Mioara.
Alexandru încearcă să se ridice în picioare pentru a o prinde în braţe. Genunchii însă i s-au blocat, au înţepenit şi-l ţin aproape lipit de pământ. Ilinca a prins viteză, iar distanţa dintre ea şi Alexandru se micşorează văzând cu ochii.
– Intru în tine! zice copila, te tamponez!… te tamponez! Fereşte-te!
Alexandru tot nu reuşeşte să se ridice, întinde la rându-i braţele în lateral pentru a o prinde pe fată, aceasta a ajuns la câţiva paşi de el, dar în momentul în care ar fi trebuit să nimerească în mâinile sale se fereşte, îl ocoleşte cu eleganţă şi, cu privirea îndreptată spre cer se avântă direct înspre râpa care îşi deschide, hulpavă, gura cu colţi de piatră. Alexandru dă din mâini ca o pasăre împuşcată în zbor, se răsuceşte cu faţa în spate dar deja nu o mai zăreşte pe micuţă.
– Nuuu!… scoate un urlet care izbeşte fiecare pietricică şi o face să tremure. Nuuu!…
Ce linişte se lasă, apoi. Undeva, în pădurea de brazi se aude o pasăre necunoscută. Apoi încă una, şi încă una – un cor de păsări necunoscute care scot un zgomot greu de suportat. Îşi duce mâinile la urechi, inutil, însă, pentru că zgomotul încetează brusc. Şi parcă acum e prea linişte, îl asurzeşte chiar liniştea asta. Şi parcă l-a cuprins o oboseală inexplicabilă şi parcă îi e şi somn. Ce-ar fi să se întindă puţin?… Uite-aici. Aaa-şaaa!…