Spații culturale nr. 14 (8)

Vasile Ghinea

DE DOR

Mi-am închis gândurile
într-o lehamite imensă.
Picioarele s-au tocit,
cuvintele s-au coşcovit
iar eu dialoghez
cu guguştiucii din cimitir.
…………………………………..
Mi-e dor de metafora
unei zile de vară
vrăjită de copilăria pădurii.

DE ACEEA

N-am ştiut niciodată
unde pleacă timpul,
prin noi şi cu noi,
mai întâi în riduri
şi mai apoi în…
nu, e prea lugubru
acest gând,
dar filozofic vorbind
plecăm de unde am venit.
De aceea şi Pământul
şi visele… sunt rotunde.

DORINŢĂ

Ronţăit de neuroni,
tic-tac,
secunde trecute, uitate.
Mersul tău era printre ele…
alergam ploaia…
în ideea de vis
zburam ciocârlie…
În ideea de dor
chipul tău pe zidul vremii
a rămas…tabloul:
„Ne mai dorim
încă o naştere.”

FĂRĂ DE ZBOR

S-au aşternut atâtea cuvinte
între noi,
în timp,
încât am devenit
toartele pământului,
heliocentrici
pentru un sărut.

POETUL

Un pumn de lut însufleţit,
înnebunit de geniul Tău,
înnebunit de zare,
înnebunit de tot
ce-i necuprins,
de tot ce-i lacrimă şi dor.

SENTIMENTUL PLECĂRII

Creştea singurătatea în mine,
odată cu timpul,
orizont al visării
de dor şi revoltă,
forţând norocul tăcerii
în drumul spre moarte-cunoaştere.
Plecarea din mine,
teamă a singurătăţii
din poarta chemare,
sentimentu-mi plecat înainte,
era nevoia devenirii
lumânare până la sfârşit.

EFECT

Păsări călătoare,
ţipete de-albastru,
inima-mi se scurge,
ochii mi se duc,
păsări călătoare,
visul meu de zbor
stă-n fragila rădăcină
şi-n cuvântul despre tot.

DE ALBASTRU

Între ninsoarea plopilor albaştri
şi moartea zborului
în ochiul tău la fel de albastru,
îmi târâi anotimpurile
cu dorurile agăţate fructe
în pomul speranţei.
Seara constat: Carul Mare
este tot la locul lui
şi ţânţarii tot vampiri.
Dimineaţa descopăr,
pentru a doua oară,
cerul şi mersul pe jos.

REVERS

Sărut glezna variabilelor în formare,
urc privirea mâinii dincolo de apus,
cobor noaptea penitenţei
în zborul sângelui la orizont la răsăritul paşilor de ghilotină,
îmi las aripa visului să-mi înalţe
chemarea unei regăsiri de altar
într-un perpetuu revers.

FRATE

Am întâlnit un câine cu cravată,
un rest de lanţ.
Ce faci frate-câine?
Am întâlnit un cal înhămat.
Ce faci frate-calule?
Am întâlnit…
M-am întâlnit cu mine
şi mi-am zis:
Ce faci frate-vasile?

ŞI… NIMIC

Ne subţiam prin ploaie de mână alergând,
oameni de zăpadă alergam
prin neaua ce îmbrăţişa pământul.
Ne topea parfumul florilor de tei,
în zborul ciocârliei ne risipeam pe dealuri,
în simfonia toamnei cromatici
şi în azurul chemării,
ca într-un vis ne împlinim zborul
sensului unic.

PLECARE

La capătul nopţii
Umbra acoperă groapa
Aşteptând lumina
Să o ridice
De pe umerii poetului
Plecat spre centrul pământului
După refuzul cerului
De a-i acorda zborul.

CHIHLIMBAR

Dimineţile calc petale de rouă
într-o fugă de Bach.
Securea războiului
a rămas închisă într-o lacrimă.
Furii şi-au construit castele
în utopia noastră
şi noi suntem
în căutarea unui zbor.

FLORENTIN POPESCU

UN CLOVN CEVA MAI APARTE: ION FINTEŞTEANU

„Ion Finteşteanu exprimă în interpretarea lui (a lui Tartuffe, n.n., F.P.), cu ajutorul pauzelor, cuvintelor şi mişcării, trăsătura esenţială a personajului – duplicitatea” (N. Carandino), apoi: „Polonius al domnului Finteşteanu, care e capabil să se joace cu expresia întregii game de sentimente, de la tragic, sublim, şi până la ghiduşărie, a fost una din cele mai bune realizări ale acestui actor. O alegere mai fericită pentru rolul lui Polonius aproape că nu se putea face” (Mircea Străinul). Şi încă: „Finteşteanu n-a încarnat numai caracter, dar şi un destin. Puterea magistrală a jocului său ne-a evocat etapele unui proces şi am văzut un om trăind drama infamiei lui, triumful lui ponderat, neliniştea şi căderea. Un actor dotat cu o inteligenţă de o rară pătrundere, sobru în jocul lui, expresiv nu numai prin manifestare, dar şi prin oprirea manifestării, ne-a dat împreună cu colegii lui, îndrumaţi de el într-un ansamblu dintre cele mai bine echilibrate, pătruns de măsura clasică a întregii lui arte, unul din spectacolele cele mai bune ale primei noastre scene, unul din cele mai apropiate de rosturile ei exemplare” (Tudor Vianu).
… Şi iată-mă în primăvara anului 1982 apăsând cu timiditate butonul soneriei de la o vilă din Cotroceni, unde locuia pe atunci marele actor al primei noastre scene. Ajunsesem acolo pentru a pune la punct unele amănunte legate de apariţia viitoarei lui cărţi de evocări şi amintiri, sugestiv intitulată De la clovnul citire…, al cărei manuscris fusese încredinţat pentru tipărire Editurii Sport – Turism, unde eram redactor şi-mi revenise plăcuta sarcină de a mă ocupa de redactarea volumului.
Dezinvolt, aş zice chiar mai cald şi mai prietenos decât ar fi cerut-o protocolul întâlnirii cu un om cu care mai înainte n-a discutat decât la telefon, marele actor m-a primit în ţinută de casă (halat şi papuci) şi m-a invitat numaidecât să iau loc la masa aflată în camera mare (livingul) de la intrare, la o masă pe care două ceşti de cafea încă mai abureau în aşteptarea celor cărora le erau destinate: oaspetelui şi gazdei.
După câteva cuvinte de introducere, am scos numaidecât din geantă manuscrisul voluminos al maestrului şi o coală pe care îmi notasem puţinele observaţii şi sugestii pe care le aveam de discutat întru binele viitoarei cărţi şi, gândeam eu, al autorului (care, atunci, pentru prima oară, îşi aduna, cum ar fi zis Arghezi, „numele pe-o carte”).
Întâi şi-ntâi aveam o obiecţie asupra titlului. De ce să se numească De la clovnul citire… şi nu altfel? Mi se părea că formularea ar diminua, dacă nu cumva ar duce în banal şi derizoriu truda de o viaţă şi mai ales prestigiul unui actor de talia autorului .N-am reuşit nicicum să-l conving să găsească altceva, nu neapărat sobru, ci, credeam eu, mai apropiat, mai adecvat personalităţii gazdei. Strădanie zadarnică.”Eu”, zicea, „nu vreau să-i dau alt titlu. Şi am să vă spun şi de ce. Noi actorii, oricât de celebri am ajunge, nu suntem altceva decât nişte clovni. Şi ce fac clovnii? Vă răspund tot eu: Joacă sub diverse măşti tot felul de personaje. Îmbracă – nu atât în costumaţie, ci la figurat – prin gesturi, mimică etc., haine vesele sau triste, de comedie sau de tragedie, reproduc stări cât mai diverse.
Altfel spus, intră în pielea personajelor şi dacă au har reuşesc să-i convingă de asta şi pe cei care-i privesc, pe spectatori, fiind răsplătiţi cu aplauze sau cu huiduieli.
Eu aşa mă consider: un clovn care toată viaţa lui a îmbrăcat straiele altora, încercând să-i bucure ori să-i pună pe gânduri, pe ceilalţi…”.
N-am mai insistat. Dar aflând că maestrul are „rădăcini” buzoiene, de unde îşi trage şi numele (de la comuna Finţeşti) mi-am zis (cunoscând încăpăţânarea care-i caracterizează pe conjudeţenii mei în anumite împrejurării), că oricum n-am nici o şansă în ce priveşte găsirea unui alt titlu pentru volumul cu pricina.
Celelalte obiecţii (vizând structura materialului, unele completări necesare ş.a.) erau minore şi marele actor, după ce le-a ascultat cu atenţie şi le-a notat, mi-a promis că va reflecta asupra lor, iar la proxima vizită îmi va spune în ce măsură le consideră sau nu justificate, dacă îmi dă sau nu dreptate.
Trebuie să mai spun că – intelectual şi actor înzestrat cu un mare talent, cărturar în sensul cel mai deplin al termenului – Ion Finteşteanu îmi înmânase un manuscris impecabil sub raport lingvistic, literar şi stilistic şi nu un text în care i-ar fi putut scăpa cine ştie ce formulări, asocieri de termeni, exprimări etc., care să fi frizat regulile gramaticii în vigoare, ori ale scrisului literar în general (cum, e nevoie s-o recunosc, se mai întâmplase / se întâmplă câteodată în jurnale şi celelalte scrieri cu caracter memorialistic ale unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii).
De la clovnul citire…(cum bine şi exact o poate constata şi azi cititorul, după aproape trei decenii de la apariţia cărţii) nu este un jurnal în sensul clasic al termenului, deşi conţine nenumărate elemente ale acestui tip de scriere. Poate dacă ar fi fost jurnal, volumul ar fi devenit monoton, dacă nu cumva şi obositor la lectură. Nu, autorul a ales o altă formulă, mult mai plăcută şi mai incitantă decât transcrierea cronologică şi conştiincioasă a unor date, evenimente, întâmplări autobiografice.
Om de teatru (actor, dar şi regizor şi fost profesor la Institutul de Teatru), Ion Finteşteanu şi-a transpus amintirile în mici scene, pe alocuri independente unele de altele, începând cu anii copilăriei, parcurgând firul unei vieţi bogate în evenimente şi întâmplări până la anii senectuţii, când, zice el în motto-ul memoriilor „a sosit ora destăinuirilor! Poate a socotelilor? Sigur, ora duioaselor amintiri… Mult de spus, greu de ales…”.
Într-un fel – prin cele câteva vizite făcute maestrului şi prin discuţiile purtate cu el, prin „amintirile” de dincolo de text, adevărate confesiuni, pe care găsise că e mai bine să nu le ştie nici cititorii şi nici posteritatea – eram un fericit. Astfel de convorbiri, dintre un redactor de carte şi un autor, constituiau (cel puţin în acei ani în care actul editorial era unul de mare răspundere) prilejuri de informare şi de instruire şi, în ultimă instanţă, una din puţinele bucurii ale celui ce-şi punea şi el numele într-o casetă măruntă inserată pe ultime pagină a cărţilor.
Nu de puţine ori, graţie colaborării lor între scriitor şi redactor se naşte o bună prietenie. Ar fi poate prea mult spus să afirm că am devenit prieten cu actorul Ion Finteşteanu, dar o anume apropiere între noi tot s-a produs.
Marele actor, trăind pe atunci mai mult în lumea luminoasă a amintirilor legate de scenă şi de razele reflectoarelor şi mai puţin în cea imediată, reală, era într-o oarecare măsură, dacă nu marginalizat, în orice caz împins într-un con de umbră, în ciuda titlului său de „actor al poporului” (titlu care în cei crunţi ani ai dictaturii nu prea mai avea preţul de dinainte). Poate de aceea credea că un redactor de editură deţinea şi o anume influenţă şi faţă de autorităţile administrative ale momentului. Aşa se face că, atât el, cât şi consoarta sa, actriţa Jeanine Stavarache, mi-au telefonat de câteva ori, disperaţi, rugându-mă să intervin la primărie sau pe linie de partid, oriunde s-ar fi putut pentru a le rezolva o problemă locativă, un diferendum dintre ei şi o vecină care le făcea tot felul de şicane.
Dar ce putea face un biet redactor de editură? Şi cine l-ar fi ascultat?
La vreun an după aceea, Ion Finteşteanu ne părăsea pentru totdeauna, ducându-se într-o altă lume, acolo unde clovnul putea să-i facă şi pe alţii, ca şi pe noi, să râdă ori să plângă…
Actor de o mare modestie (care a stat şi stă bine întotdeauna oamenilor mari) Ion Finteşteanu şi-a înscris definitiv numele în galeria celor mai prestigioşi artişti români. Zecile de piese în care a jucat, spectacolele pe care le-a regizat, filmele în care a fost distribuit, nenumăratele pelicule turnate şi păstrate în arhiva televiziunii naţionale, imprimările de la Radio reprezintă astăzi un adevărat tezaur cultural, de o valoare inestimabilă pentru noi, ca şi pentru generaţiile viitoare.
În ce mă priveşte păstrez, între altele, amintirea unui om de o delicateţe şi de un bun simţ desăvârşite.