Spații culturale nr. 14 (2)

Poezia sinclonizată şi destinul ei

VIRGIL DIACONU a debutat în volum cu placheta de poezie Departele Epimenides, Ed. Litera, Bucureşti, 1976, pentru ca apoi să publice Depărtarea lăuntrică (poeme), Editura Litera, Bucureşti, 1980, Călătorie spre sine (poeme), Editura Albatros, Bucureşti, 1984, Discurs despre linişte (poeme), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, Deasupra tenebrelor (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2001, Opium (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, Dimineţile Domnului (poeme), Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, Libertate şi destin, eseuri filozofice, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2005, Jurnal erotic (poeme), Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2006, Lepre şi sfinţi (poeme), Editura Revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2007, Destinul poeziei moderne, Ed. Brumar, 2008.

Virgil Diaconu, se spune că poeţii sunt, prin definiţie, departe de latura pragmatică a existenţei. Realităţile postdecembriste par să fi schimbat totuşi această… calitate a creatorului de frumos. Aşa că spune-ne cum se simte un poet confruntat cu „economia de piaţă”?

– Nici economia de piaţă, nici economia din piaţă nu iartă pe nimeni, indiferent de câtă atenţie îi dăm sau nu. Ca dovadă, reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, operată de Guvernul Boc. Mie, economia de piaţă mi-a înlesnit un post la Centrul Cultural Piteşti şi tot ea – „economia” – m-a lăsat, prin ordonanţa reducerii de posturi în aparatul administrativ-bugetar, fără acest post. Salvarea materială îmi vine acum de la contractul de colaborare pentru editarea revistei Cafeneaua literară, unde am rămas director. Salvare pe care tot „economia” a făcut-o cu putinţă. Asta nu înseamnă că nu le mulţumesc celor care la vreme de cumpănă mi-au fost alături – Liviu Ioan Stoiciu, Valeria Manta Tăicuţu, Ancelin Roseti, Filiala Piteşti a U.S.R., Adrian Creţu şi alţii. Aflu că în aceeaşi situaţie a fost şi poeta Angela Furtună, însă ea a avut mai mult noroc. Altfel, te rog să nu mă mai domneşti, ci să-mi spui simplu tu!

Corect. Ai publicat, cu ceva vreme în urmă, un eseu despre destinul poeziei moderne. Cam cum ar arăta, în viziunea ta, acest destin?

– În primul rând, destinul operei literare este drumul sau peripeţia în lume a operei, iar el este făcut de modul în care critica literară şi noi, lectorii, receptăm opera. Destinul este o problemă de receptare a operei, de rezonanţă a operei în mintea noastră, atâta vreme cât mai scriem pentru oameni, iar nu pentru statuile din grădina publică.
Problema destinului se complică însă atunci când înţelegem că ceea ce numim „operă literară” este, de fapt, fie o operă estetică, fie o operă pseudo-estetică, iar ceea ce numim „critic literar” sau „lector” este fie un critic sau lector competent, fie un critic sau lector incompetent – desigur am eliminat nuanţele. Nu există, aşadar, nici opere literare egale calitativ, nediferenţiate estetic, nici un singur nivel de receptare şi evaluare a operei literare, ci niveluri diferite – unul estetic şi altul pseudo-estetic.
Patru elemente, alături de cele de conjunctură socială-politică şi mediu cultural, contribuie, în cele din urmă, la destinul unei opere: valoarea operei, mediocritatea ei, lectorul competent şi lectorul necompetent.
Pornind de aici, putem spune că destin este atât confirmarea şi aprecierea poeziei de valoare (destinul favorabil meritat), cât şi minimalizarea şi ignorarea acesteia (destinul nefavorabil nemeritat); destin este atât divulgarea şi dezavuarea poeziei mediocre (destinul nefavorabil meritat), cât şi supradimensionarea şi glorificarea acesteia (destinul favorabil nemeritat). Acestea sunt, în linii mari, cele patru mari situaţii destinale în care este pusă opera literară; sunt postúrile destinale ale operei.
În termeni oarecum echivalenţi, destin este atât canonizarea operei de valoare şi mediocre cât şi necanonizarea acestora. Canonizarea şi necanonizarea sunt şi ele fie meritate (estetice), fie nemeritate (false)… În culturile modeste sau dominant generaţioniste, canonizările nemeritate sau false sunt la ordinea zilei. De altfel, fiecare generaţie literară are listele ei valorice, antologiile, dicţionarele şi topurile ei, manipularea listelor şi a topurilor constituie o practică obişnuită.

Ce poeţi contemporani crezi că vor figura în manualele de literatură ale nepoţilor noştri?

– Ce poeţi vor figura în manuale nepoţilor noştri ne vor spune cei care fac manualele, aşadar cei care împart literatura română manualelor, antologiilor, dicţionarelor, televiziunii şi străinătăţii.
Din comisia care a stabilit, acum câţiva ani, scriitorii care merită să intre în manualele a făcut parte, dacă nu cumva era chiar în capul ei, criticul Nicolae Manolescu, aşa că nu m-a uimit să aflu că un poet optzecist mediocru ca Mircea Cărtărescu este în manualele de liceu şi că figurează în programa Facultăţii de Litere… Trăim vremuri confuze, ma cherie, şi teamă îmi este că mâine tot scriitori generaţionişti mediocri vor figura în manuale.

Obsesia sinclonizării divulgă o creativitate precară
Acum, când graniţele ţării sunt deschise şi ne bucurăm de libertatea de circulaţie, de informare şi de exprimare, putem vorbi despre o sincronizare (v. Eugen Lovinescu) cu literatura europeană / universală?

– Lovinescu a discutat sincronizarea la nivelul macro, cel al culturii, crezând că o cultură mică se poate salva prin sincronizarea cu o cultură mare. Am obţinut noi o cultură mare pentru că ne-am sincronizat, să spunem, cu cultura franceză? Deşi avem scriitori de excepţie, cultura noastră nu este totuşi una de excepţie.
Sincronizarea este o teorie „logică” şi „de bun simţ”, însă nu ştiu dacă ea este eficientă în domeniul artistic. Mai întâi nu prea ştiu care ar putea fi modelul sincronizării. Constituie, de exemplu, poezia franceză, germană, engleză, spaniolă, italiană, americană un model? Şi, mai ales, din care secol este poezia franceză, engleză etc. ce se constituie azi pentru noi ca model al sincronizării?
Patru critici ai optzecismului obsedaţi de sincronizare – Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina – ne spun că modelul poeziei de azi este poezia postmodernă occidentală, în special poezia postmodernă americană. Nicolae Manolescu ne asigură şi el că „optzecismul a schimbat paradigma literară” şi că a devenit în acest fel literatură/poezie postmodernă, iar Cărtărescu chiar „a demonstrat” în Postmodernismul românesc că poezia optzecistă s-a sincronizat cu marea poezie postmodernă americană. De aici trebuie să înţelegem că poezia optzecistă sincronizată este o mare poezie! Este generaţia ’80, în urma sincronizării ei cu poezia postmodernă americană, o mare generaţie literară? Mai nu cred, vorba Eminescului.
Prestigiul pe care l-a câştigat sincronizarea în cultura română se datorează autorităţii lui Lovinescu, însă sincronizarea nu trebuie să devină obiect de cult. Cred că sincronizarea trebuie rediscutată, regândită. Este sincronizarea o soluţie pentru ieşirea din minorat? Chiar este posibil ca un poet să îşi spulbere minoratul prin sincronizare?
Convingerea lui Manolescu, şi anume aceea că „generaţia optzeci a schimbat paradigma literară”, nu ne spune, în fond, nimic despre valoarea pe care a dobândit-o poezia optzecistă care s-a sincronizat cu poezia postmodernă occidentală. Iată însă că din cei aproximativ 150 de poeţi optzecişti, Manolescu nu include în Istoria critică… decât 14. El nu le recunoaşte, aşadar, valoarea tuturor optzeciştilor sincronizaţi cu postmodernismul occidental. Să înţelegem că marea majoritate a optzeciştilor au ratat sincronizarea? Iar cei 14 sincronizaţi sunt ei cu adevărat mari poeţi?
Existenţa unui model poetic estetic – să spunem cel al poeziei americane, dacă socotim că ea este o poezie estetică – nu asigură nicidecum calitatea poeziei sincronizate. Câţi poeţi optzecişti care ilustrează planul/programul de sincronizare al lui Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter sau Manolescu pot sta lângă Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga?
Sincronizarea nu este o soluţie pentru „perfectarea” scriitorului şi a operei sale. Ea nu este o soluţie nici în domeniul, mai larg, al operei de artă. Dar sincronizarea poate fi o soluţie în tehnică, învăţământ, sănătate, în sistemul economic şi social, adică în acele domenii în care progresul, devenirea sau eficienţa este asigurată de creativitatea mimetică sau reproductivă. În artă funcţionează un alt tip de creativitate: creativitatea artistică sau estetică. Opera de artă este produsul creativităţii sau viziunii artistice originale asupra referentului ontologic, iar nu al creativităţii mimetice revărsate asupra operelor artistice contemporane sau predecesoare. În artă, sincronizarea este neavenită, pentru că ea nu se integrează modului în care funcţionează creativitatea artistică.
Acum câţiva ani, un scriitor francez declara într-un interviu că de câte ori descoperă în literatura franceză un roman de valoare, îi caută modelul în literatura română! Iată că în roman putem fi noi înşine modele. De ce nu am fi modele şi în poezie?
Obiectivul nostru, ca poeţi, nu este acela de a ne sincroniza cu modelele generaţioniste, ci de a deveni noi înşine modele. O literatură trebuie să devină ea însăşi un model, iar nu să îşi facă o glorie din faptul că s-a sincronizat, pe rând, cu poezia romantică, simbolistă, suprarealistă, lettristă, futuristă, postmodernistă etc., mai toate experienţe poetice epuizate.
Cu toate generaţiile literare sincronizate după model francez sau german, literatura română se arată a fi obsedată de sincronizări. Practicanţii sincronizării sunt spirite artistice modeste şi ei nu au produs opere mari. Poezia sinclonizată poate să aibă un destin favorabil în clipă, aşa cum fiecare generaţie are un destin favorabil pe termen scurt, adică în clipa care îi este dată, dar ea nu poate să aibă un destin favorabil în timp, deci pe termen lung. Poezia sincronizată nu are destin.
Eu nu cred în sincronizare, ci în forţa creatoare, în creativitatea artistică. Creativitatea, originalitatea, viziunea, inovaţia lui Brâncuşi au fost mai puternice decât ceea ce însemna sculptura la vremea sa. Şi pentru că viziunea sa era mai puternică, el a refuzat sincronizarea cu sculptura lui Rodin, profesorul său. Brâncuşi a fost el însuşi un model, aşadar a avut el însuşi ceva de spus în lumea sculpturii. Modelele artistice ale epocii erau sub el şi de aceea sincronizarea cu ele era lipsită de sens. Poezia, marea poezie, este opera creativităţii artistice, a viziunii poetice, a propriului daimon, nu a sincronizării. Dacă ai daimon, nu ai nevoie nici de modele, nici de sincronizare.
În ceea ce mă priveşte, pentru că uneori chiar mă priveşte cineva, cred că eu mă sincronizez mai degrabă cu aburii dimineţii, cu ciripitul vrăbiilor şi culoarea cireşelor din grădina copilăriei mele, Lolita, atunci când mă atingi. Atunci când mă atingi eu sunt vrăbiile. Sunt cireşele. Da, femeia mea de Parma îmi dă mai multe bătăi de inimă decât poezia americană. Lacrima ei deja arde pagina pe care scriu! Mintea mea e în flăcări!

Niciodată un poet bun dinafara generaţiei la putere
nu va trece înaintea unui poet optzecist mediocru

Criticii literari au fost dintotdeauna cei chemaţi să promoveze valori, să educe gustul publicului ş.a.m.d. Consideri că avem, în momentul actual, critici literari care să-şi îndeplinească această menire?

– Sunt câţiva critici buni, însă chiar buni fiind, ei mi se par prea rezervaţi şi disipaţi, deci ineficienţi, iar uneori chiar predispuşi compromisului. În mare, şi astăzi critica este aşa cum a fost ea dintotdeauna: fie profesionistă şi nepărtinitoare, fie mediocră şi coruptibilă. Dominanta o deţine critica mediocră, autoare de holograme. Cu puţine şi notabile excepţii, critica noastră apără operele generaţioniste, indiferent de valoarea lor. Majoritatea listele de poeţi contemporani, aşadar de poeţi canonizaţi, care umblă de câţiva ani prin literatura română, sunt liste generaţioniste. Criteriul generaţionist înlocuieşte adesea criteriul estetic.
Cartea unui scriitor, opera lui, nu poate să mintă, pentru că ea îşi dezveleşte singură calitatea – fie valoarea, fie mediocritatea. Numai critica poate să mintă şi să creeze confuzie. Numai ea poate să canonizeze opere mediocre şi să ignore opere de valoare. Aproape pe nimeni nu mai interesează calitatea literaturii, aproape nimeni nu mai înnebuneşte de un vers, interesele literare de grup generaţionist sufocă literatura română; toată lumea vrea să fie listată, prieteniile şi ne-prieteniile se construiesc pe liste, confuzia este generală, aproape generală. Însăşi urcarea în topul poetic a lui Mircea Cărtărescu ilustrează mediocritatea criticii generaţioniste contemporane, care îşi supraevaluează produsele; şi care crede probabil că evaluările ei vor rezista în timp.
Antologiile şi dicţionarele întocmite de criticii optzecişti nu panoramează literatura română, ci doar literatura optzecistă. Manolescu şi-a făcut, de exemplu, listele în Cenaclul de luni, iar în afara acestui cenaclu poezia contemporană pare că încetează pentru el. Niciodată un poet bun dinafara generaţiei la putere nu va trece înaintea unui poet optzecist mediocru, atâta vreme cât critica generaţionistă face antologiile, dicţionarele, topurile. Antologiile, dicţionarele, topurile sunt în mare parte acţiuni de club literar, ele fiind dedicate scriitorilor generaţionişti, de fapt acelora care sunt recunoscuţi de centrul/centrele lor. Fiecare generaţie cu antologia ei şi, încetul cu încetul, cu dicţionarul ei. Pentru că la noi nu se gândeşte critic, ci generaţionist.

Fabricile de profesori nu sunt fabrici de scriitori

În ultima vreme, ne bucurăm de prezenţa, în peisajul cultural autohton, a unor poeţi-critici, prozatori-critici, ceferişti-critici, agricultori-critici, poliţişti-critici, militari-critici, politicieni-critici literari şi enumerarea ar putea continua. Se poate considera, oare, că la fotbal, literatură şi critică literară se pricepe chiar tot poporul român?

– Poţi să fii medic, inginer sau profesor, dar aceste calificări profesionale nu îţi legitimează calitatea de critic literar sau de scriitor. Şi poţi să nu fii nimic din toate acestea şi să fii totuşi scriitor – cazul Rimbaud, scriitor la 17 ani. Whitman, cel mai mare poet al Americii, a fost zeţar, dulgher şi, ani de-a rândul, „alinător de suflete” pentru răniţii războiului civil. Pentru a fi scriitor trebuie să ai aptitudini creatoare, iar aceste aptitudini nu ţi le oferă nicio calificare, nicio diplomă, niciun doctorat: le ai prin genă şi le dezvolţi prin cultură.
În acelaşi timp, observ că la noi literatura este pe promoţii şi că promoţiile se declară singure, imediat, generaţii literare: promoţiile se autolegitimează, aşadar, ca generaţii de scriitori. Dar promoţiile de profesori de limba şi literatura română (sau de orice altceva) nu sunt totuşi promoţii de scriitori. Adică fabricile de profesori nu sunt fabrici de scriitori, după cum nici cei care au terminat Artele frumoase nu sunt în mod obligatoriu pictori, graficieni sau sculptori. Te poţi socoti oare filozof doar pentru că ai absolvit Filozofia? Eşti oare muzician pentru că ai terminat Facultatea de Muzică? Opera pe care o creezi este singura care arată dacă eşti sau nu eşti scriitor, dacă ai sau nu ai har.
În Canonul occidental, Harold Bloom ironiza în 1994 Şcoala Resentimentului faţă de valorile estetice, compusă din universitari americani şi publicişti, care judecă opera literară în funcţie de poziţia socială a creatorului, culoarea pielii, etnie, apucături sexuale… O evaluare corectă a operei literare înseamnă pentru ei o evaluare politically correct… Ceva mai înainte, tot în America, Ihab Hassan, în postfaţa celei de a doua ediţii a celebrei cărţi Sfâşierea lui Orfeu (1982), atrăgea atenţia asupra deformărilor pe care profesorii universitari le aduc conceptului de postmodernism literar, cu scopul de a se face astfel remarcaţi în catedra lor şi pe piaţa universitară. În fine, despre deformările criticilor, adică despre evaluările critice false ale literaturii, s-ar putea scrie o întreagă carte. Dar s-ar schimba ceva?
Altfel, după cum bine ştii, tot românul s-a născut „poet”… Dar ce nu s-a născut românul?! El este atât de ignorant, încât crede că se pricepe la toate. Siteul poezie.ro are, de pildă, peste 20.000 se internauţi, care se googlesc toată ziua şi toată noaptea. Dintre aceştia, mai bine de jumătate sunt „poeţi”, iar restul „critici”! USR face şi ea scriitori pe bandă, iar în oraşul meu, oraşul de la poalele lalelei inoxidabile, un scrib fără urmă de har a fost omologat de Uniune ca scriitor, doar pentru că el a ştiut cum să manipuleze câţiva prieteni scriitori, care l-au propus comisiei de validare a dosarelor de la Bucureşti.

Respectând o tradiţie pe care n-o putem ignora, mulţi scriitori au fondat reviste literare ori au continuat editarea unor reviste apărute acum un secol şi jumătate. Ce anume îl poate motiva pe un poet, de pildă, să iasă din laboratorul lui de creaţie şi să se lupte cu finanţatorii, cu sponsorii, cu birocraţia şi cu alte belele contemporane, puse în calea promovării actului de cultură?

– E simplu… Un scriitor crede în cultură şi, ca atare, luptă pentru promovarea ei. Revista este o cale prin care se transmite cultura. Şi, ca să citez „din clasici”: E bine să faci lucrul pe care te pricepi să-l faci – a spus înţeleptul care a scris Tratat despre lucrul bine făcut…

Conduci, de ceva vreme, revista Cafeneaua literară. Te-aş ruga să le vorbeşti cititorilor noştri despre programul acestei reviste.

– În două cuvinte, pot spune că programul ei este literatura de calitate. Dar desigur că numai programul nu este suficient. Pentru el îţi trebuie colaboratori valoroşi. O revistă este făcută de valoarea colaboratorilor ei şi de atitudinea pe care ea o are în presa literară, deci în literatura română. Spre norocul meu, eu am câţiva colaboratori buni şi chiar foarte buni. I-aş aminti aici cel puţin pe Gheorghe Grigurcu, Adrian Dinu Rachieru, Radu Voinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Ion Ghilimescu, Paul Aretzu, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, Gheorghe Mocuţa, Ion Lazu, George Vulturescu, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Ioan Moldovan, Aura Christi, Florentin Popescu, Marius Chelaru, Valeria Manta Tăicuţu, Florin Dochia, Datcu Iordan, Niculina Oprea, Radu Cange, Ioan Ţepelea. Cafeneaua literară are, din nefericire, chiar şi morţii ei: Marin Mincu, Toma Biolan, Doru Timofte, pictorul Gheorghe Pantilie… Revistele moleşite, neutre, blegi, care nu ridică probleme şi care îi publică „pe toţi”, dincolo de orice criteriu valoric, nu mă interesează. Constat cu acest prilej că tu ai, de pildă, o revistă onorabilă.

Ce proiecte literare ai în acest moment?

– În acest moment, care durează de ceva vreme…, lucrez la o carte de parabole, să spunem, începută pre când eram mai tânăr decât acum…, la o selecţie din propria poezie, la o nouă carte de poezie şi, din 2000, cu întreruperi, la o carte de estetică a poeziei, pe care am început-o la 27 de ani.

Pe certificatul tău de naştere este trecut oraşul Râmnicu Sărat. Te influenţează aceasta în vreun fel?

– Nu îmi dau seama dacă naşterea în acest Râmnic atât de sărat mă influenţează, mai ales că, matur, nu l-am văzut niciodată şi că am o oarecare nostalgie în ceea ce îl priveşte… Nu are importanţă unde te naşti, ci steaua sub care te naşti. Oricum, şi la Râmnic, şi la Piteşti stau sub aceeaşi stea. Şi asta contează.

A consemnat Valeria Manta Tăicuţu

LA ANIVERSARĂ

RADU CÂRNECI

ZIDITORUL DE HIMERE

1 – Jocul de-a Facerea
(contemplaţie)

,,… Să mai aşteptăm, i-am şoptit în tăcere tăcând
soarele încă nu a trecut în alt spaţiu
crepusculul pare un uriaş sărut: o mare
roşie pe cer!… Să mai aşteptăm, i-am şoptit
ce fericire să pluteşti deasupra simţurilor
să te dezbraci de tine rămânând în edenul
în care atât te-ai dorit, închipuindu-te
la începutul luminii, la naşterea aerului…”

Dar Ea tăcea în tăcerea-i precum o taină iar eu
îndrăzneam adoraţia: răstignirea de duh
eu însumi aşezându-mi pe frunte cununa
de spini, în timp ce amurgul îmi pironea
palmele şi gleznele, însuliţându-mi apoi
coasta de dor; da, şi Ea tăcea ameţind ceaţa
propriei tăceri
tăcea zicând:

,,… Tu, bogatule de timp, cuceritorule, tu
care m-ai adus de la marginea lumii
din nefiinţă fiinţându-mă
asemenea chipului tău înălţându-mă, duh
întru Frumos: dorinţă şi dor, cu seminţe
veşnice însămânţându-mă, rodindu-mă
întru fructul îmbietor; pentru ce
să mai aşteptăm?…

,,… Precum Binele în Adevăr se adună armonios
Frumosul în aşteptare stă, i-am răspuns
numai aşa închipuirea se îmbogăţeşte
iar nopţile, se ştie, devin de împodobire;
iată, la îndemnul cerului, sângele se cucerniceşte
iată sosind întunericul în ascunse lumini
îndemnându-ne spre Marele Dincolo, dar
să mai aşteptăm…”

Ci, Ea tăcea, doar gândurile-i luminau împrejurul
pătrunzându-mă, încoronându-mă:
,,… Bogatule de timp, Ziditorule de himere
până când te vei juca de-a Facerea, până când
chipul, prin care te împarţi tuturor, te va sluji
până când? Ştiu, noaptea nu te supune!
în degetele tale ard ochii de duh, de fiecare dată
recreându-mă din inocentul Nimic!… La ce
aşteptarea?…”

“… Ah, da! o clipă doar să mai aşteptăm până la
trecere…” Şi amurgul se mistui nopţii care
cu miriadele-i de ochi ne îndemna, şi, acolo
în Ţinutul Tainelor, în Catedrala de Dor
sufletele ni se topiră contopindu-se; acum
eram noi, făptura dorită în două chipuri vechi
da, şi acolo, de acolo începu Marele Zbor:
intrasem în…

2 – Clipa eternă
(vis)

… Bijuterii! însemne de minune
se-aprind în cer şi auresc frumos
la Clipa ce pe toate le supune
cu clipele curgând nesăţios
ca o putere tainic-infinită
în ample arderi cu luciri adânci
şi palid mire-ochiul meu, ispită
surâsul tău şi nu mai poţi să plângi
şi taci ca nerostitele cuvinte
aştepţi un semn spre a ne izbăvi:
un semn înmiresmat cu cele sfinte
spre a ne-mpodobire şi a fi
înalt Adâncul şi adânc Înaltul
intrând în miezul Timpului-izvor:
unite aripi şi zvâcnind în saltul
de necuprins al zborului – uşor
de pământescul trupurilor noastre
ne despărţim! ce rost mai are-acum
chinul de dor în oasele-alabastre:
intrăm superbi în Marele Postum
un zbor e totul, inundând Tăria
în stranii lumi cu fără-de-opriri
când praf se dovedi vremelnicia
pierdută-n trecătoarele-i zidiri;
e duhul nostru limpede ardoare
spre nesfârşit esenţelor de timp:
aici nu naşte nimeni şi nici moare
Iubirea-i zee-n veşnicul Olimp!…

3 – Alungarea din Rai
(blesteme)

… din vis coborât în plină zi:
superbă, Ea, şi tristă dintre stele
fără-de aripi inşi, spre a trăi
sub cenuşiu de veştede drapele
şi nu puteam să înflorim de ei
cei ce tăiau şi spânzurau visarea:
deasupra ceruri triste, fără zei
iar dedesubt în valuri disperarea!
O, draga mea! unde fugim şi cum
şi care-i umbra verde să ne-aţină:
aş vrea zăpezi şi brazi şi-un proaspăt drum
iar împrejur o mare de lumină…

câmpii plângând
… dar împrejuru-i câmp sălbăticit:
pelin, urzici şi pălămidă neagră
ciulini rânjind sub aeru-ncropit
un spaţiu pregătit pentru viagră
spre-a se-nmulţire şerpii veninoşi
şi guşterii şi corbi tehui pe zare
şi râuri seci visând la nori ploioşi
şi soarele, jeratic de-ntrebare
iar peste-ntinderi hohotul nebun
al diavolului pătrunzând în toate
ca-n pârjolite lanuri de tutun:
e Răul-rău! şi încă se mai poate…

grădini şi vii
… aici foşneau grădini în verde grai
albine hărnicind purtau polenul
iar fructele ne îmbiau ca-n rai
în toamnele ce le-aureau însemnul;
vii distilând al vinurilor gând
şi-a’ nunţilor alcooluri înstelate
şi al botezurilor fast născând
şi-a’ horelor chilimuri nestemate –
unde sunteţi, pe unde v-aţi ascuns
voi, doine de tămâie şi de vrajă!
stă vremea-n urmă cu obrazul plâns
şi sărăcia sărăciei strajă…

păduri pierind
… cum vă retrageţi codrii mai bătrâni
(de joagăre-alungaţi şi de topoare)
nu mai sunteţi minunilor stăpâni:
procesiuni în verde, mortuare
sălbăticiuni şi păsări s-au răznit
şi-n repezişuri lunecă pământul
deasupra nori de flăcări s-au ivit
şi vânturi seci îşi bubuie frământul
(ah, dor îmi e, iubito, de-acei ani
când ne primea pădurea fericită:
ce puri eram şi fără de duşmani
zei de frumos în fără-de ispită!…)

oraşul-caracatiţă
… oraşul-caracatiţă buimacă
cu braţe otrăvite ne-a primit
era lumina de lumini săracă
şi bubuiau cântările cumplit;
un bâlci imens, o zloată fără nume:
minciuna şi prostia stând pe tron
înjurături se revărsau în spume
mizeriile-n balans năucitor
vuiau maşini în străluciri de lună
pe cerşetori zărindu-i ca în vis
şi totul era forfotă nebună
iar Sfatul Ţării-areopag ucis…
……………………………………………………

Ea, Trista
… şi Ea mi-a zis privindu-mă-n privire:
,,Aici, Apocalipsa e în toi
să trecem, dar, în ceealaltă fire
a spiritelor fără de nevoi
să ne ascundem de aceste toate
şi să visăm, atât ne-a mai rămas!
aici domneşte Răul care poate
a ne zdrobi al gândurilor glas
nu-i loc aici de năzuiri şi ode
a le-ndrăzni e zbatere de vânt
pe zări se-arată şiruri de golgote
spre-a răstigni Cuvântul prin cuvânt…”

4 – Ziditorul de himere
(speranţă)

,,Eu vreau aici, vreau Soarele şi Luna
vreau, Aerul, ca iar să-l miresmez
cuvântul Dor îl vreau pe totdeauna
vreau să-i învăţ pe oameni asprul Crez
al gândului spre gând şi pentru faptă
vreau să-i purific şi din rău să-i scot
să luminez a Legii cale dreaptă
flori albe vreau peste imensul glod
Sărutul, vreau să fie imn de viaţă
reînnodând al traiului deşir
vreau să ieşim din sumbra nopţii ceaţă
vreau să mă răstignesc şi să mă mir
de-al Duhului tezaur în putere
de învierea peste învieri
să cer din cer Acelui ce mă cere
lumina demnă-a sfintelor averi
şi s-o împart celor care asudă
acelor care fac din noapte zi
vreau fructa coaptă peste fructa crudă
vreau să zidesc pentru a-nveşnici…”

Bucureşti, iunie, 1998

Nicolai Tăicuţu

câmpia de-acasă. o aglomerare de pietre

a venit tânărul la masa mea de scris
ca şi când mi-ar fi bătut în poartă
şi eu/ cu drag/ l-am chemat în curte

şi-a scuturat sandalele de praf
şi-a dat jos raniţa din spate
pe masă a pus-o
şi-n stânga mea s-a aşezat

a desfăcut raniţa/ pietre a scos din ea
mai mari mai mici cu forme
mai mult sau mai puţin rotunjite
aspre la pipăit şi
le-a aşezat pe masă/ pe masa mea de scris
vorbindu-mi despre fiecare dintre ele
ca şi când ar fi vrut să mi le vândă
pe bani puţini

am dedus asta cât el îmi vorbea
de locul unde piatra a fost găsită
de apa care a purtat-o
de apa care a spălat-o…
de apa retrasă în mare
de apa retrasă-n adânc pentru a da formă câmpiei
şi pentru a putea fi numită prin aceste puncte distincte
reaşezate acum pe masa mea
într-un fel anume/ doar de mine ştiut

temător tânărul a privit noua faţă a mesei de scris
vorbele/ din ce în ce mai rare/ parcă
i se ascundeau după pietre/ după însemnele câmpiei…

şi-a plecat privirea spre sandalele vechi
şi a gândit că mai bine-ar fi fost
să fi plecat desculţ peste câmpie…
şi-n clipa mea zilnică de neatenţie
tânărul a plecat lăsându-mi masa plină
şi o pereche de sandale pe care altădată
le-aş fi folosit cu sfinţenia cuvenită
acum nu.

priveşte mărul câmpia

de la marele târg din poiană
mărul s-a ales
cu o stană de gresie calcaroasă de care
acum se sprijină precum înţeleptul
în poză

priveşte spre câmpia
ce se deschide domol sub colină
cum merele lui/ fructele
se rostogolesc prin bucuria copiilor
dar şi prin sufletul oamenilor
aşezaţi în zi de odihnă pe laviţă la poartă

priveşte mărul câmpia
mult timp/ încât
ramul se-afundă în gresie
şi gresia în ram încet-încet
sub stare de veghe.

în spirit de glumă iau încă o zi

mân turma de pietre la vale
(o samă de pietre care-mi vin în fiecare noapte
sub fereastră de unde eu
cu multă înţelegere/ dis-de-dimineaţă
le mân înapoi/ în valea lor)
ca şi când aş duce gâştele la iaz
ca şi când aş duce mieii la imaş

din josul turmei îmi întreb sinele: auzi? auzi ceva?
şi/ de fiecare dată/ sinele-mi răspunde: nu vezi că tac?…

mai în joacă/ mai în serios astăzi
cu o jordie dosită cu grijă la capătul podului
lovesc în dunga dimineţii
de sar prepeliţele fetelor din iarba asudată
mai/ mai să treacă prin inelul din nasul taurului comunal
marcat acum de flacăra zorilor

şi ca şi când nu s-ar fi întâmplat mare lucru
smerit (totuşi)/ mă dau puţin în lături/ spun sărut mâna
şi fac loc femeii care trece spre cimitir
cu jar şi fum de tămâie-ntr-un ol ciobit.