Spații culturale nr. 14 (1)

Editorial

Magda Ursache

Încălcarea drepturilor

E limpede că trăim de parcă mult-anunţatul sfârşit al lumii (a se vedea previziunile despre 2012) ar veni cu adevărat şi n-ar mai conta, prin urmare, decât trăirea clipei, a prezentului, „mâine” trebuind să fie lăsat în plata / grija Domnului. Că este aşa, o demonstrează lipsa quasitotală de reacţie a intelectualului român la toate mizeriile pe care este silit să le îndure zilnic. Şi sunt mizerii pornite de sus, de la guvernanţii incapabili să înţeleagă faptul simplu că un popor nu se poate dezvolta atâta timp cât este furat, minţit, batjocorit, ţinut în ignoranţă, îmbolnăvit cu bună-ştiinţă, lipsit de cele necesare unui trai decent. Intelectualul român nu mai reacţionează atunci când îi sunt încălcate drepturile, când i se taie un sfert din salariu („pentru scoaterea ţării din criză”!), când i se râde în nas pe la ghişee, când este sufocat de birocraţie, când este lipsit de tratament medical corespunzător ori când este ţinut la cozi interminabile pentru orice fleac. Nu mai reacţionează când vede cum prosperă toţi analfabeţii, cum îşi deschid conturi în Elveţia toate lichelele, cum toţi impostorii îl sfidează din maşini luxoase ori din vile construite din furt nepedepsit. Nu mai reacţionează când vede că legile se aplică preferenţial, că banul este mai presus de om şi că modelele de „oameni de succes” prezentate cu fast de mass media devin modele de urmat pentru întreaga societate. Nu cred că intelectualul român nu suferă atunci când îşi vede propriul copil sedus de „modelul Vanghelie” ori de „modelul Becali”, ca să pomenim doar două nume de inculţi care „s-au ajuns”, conform proverbului cu „prost să fii, noroc să ai”. Sigur că intelectualul român suferă, pentru că ştie că nu-şi poate convinge copilul că e riscant să fii un prost cu bani: pentru generaţiile de după 1989, „ai carte, ai parte” reprezintă un slogan al rataţilor.
Intelectualul român autentic nu mai reacţionează când vede aceste tinere generaţii înfrânte din start: – înfrânte, de vreme ce sunt convinse că nu mai contează cât înveţi şi ce ştii să faci; tineri care n-au intrat în viaţa lor într-o bibliotecă, tineri pentru care un minut de lectură este dătător de migrene îngrozitoare, se înscriu la facultăţi, pentru că este la modă să fii student; periculos este că ei chiar termină facultăţile respective şi, cu o diplomă obţinută fraudulos, ocupă posturi şi funcţii (prostul are întotdeauna sprijinul unui sistem corupt!) şi reuşesc să-i dea afară pe „dinozauri”, adică pe cei care încă mai ştiu meserie, mai au o brumă de cultură şi mai şi aşteaptă, naivi, recunoaşterea calităţilor profesionale!
Dintre intelectuali, probabili că cei mai trişti în perioada actuală, cei mai frustraţi şi mai resemnaţi în egală măsură sunt scriitorii. Lor li s-a luat tot: dreptul la unicitate, dreptul la promovarea literaturii adevărate, dreptul de a educa şi forma gustul artistic, dreptul la… Editurile – numeroase, dar pornite pe căpătuială, în marea lor majoritate, capabile, în goana lor după profit, să-l prefere pe Cătălin Botezatu lui Nicolae Breban, ori pe Mihaela Rădulescu et. comp Ilenei Mălăncioiu, nu-i mai publică pe scriitorii „cu greutate”, adică pe cei care refuză să se prostitueze şi să scrie pe gustul mitocanilor, al piţipoancelor şi starletelor. Dacă nu eşti tâlhar, violator, consumator de droguri, exhibiţionist, dacă nu produci „perle” pe înţelesul blondelor care mişună prin televiziuni, dacă nu scrii telenovelici pe înţelesul coafezelor şi al urlătorilor de manele, dacă nu apari drogat la evenimentele „mondene” şi nu-ţi dai în petec recitând obscenităţi, dacă nu eşti beţiv, n-ai harem, nu eşti penibil etc., atunci nimeni nu te ia în serios, nu eşti un scriitor „interesant” şi nici moartea (în caz că mori!) nu-ţi este băgată în seamă, căci nici un scriitor, fie el şi genial, nu poate concura cu ratingul pe care-l aduce televiziunilor moartea vreunei Mădăline (Manole) sau sinuciderea vreunui boschetar.
Ce li s-a mai luat scriitorilor? Ceea ce n-au avut niciodată în România: dreptul de proprietate intelectuală. Plagiatul nu se pedepseşte la noi decât atunci când interesele partidului aflat la guvernare o cer. Oricine poate să fure versuri întregi din clasici şi să le integreze în propriile-i mâzgălituri (tehnica intertextualităţii); oricine poate decupa capitole întregi dintr-o lucrare străină, pentru a le integra în propriu-i op (tehnica „cercetării”); oricine se poate folosi de ceea ce au scris alţii mai deştepţi (strategia culturii ca bun al întregului popor): oricine poate da drept al său ceea ce a creat altul, pentru că la noi nu se pedepseşte ea hoţia la drumul mare (fabrici, uzine, păduri, case de odihnă, staţiuni, mine, flote etc.) darmite un furt „nesemnificativ” între alde „scârţa-scârţa pe hârtie”. Mai nou, datorită internetului (metoda „copy-paste”) numai cine nu vrea nu trece drept scriitor al neamului. Să nu ne mai mirăm, în aceste condiţii, că scriitorul român, în particular, şi intelectualul român, în general, nu mai reacţionează, s-a resemnat, aşteaptă să vină vremuri mai bune, să plece în altă ţară ori să se ducă, simplu şi modest, la Domnul, căruia îi revine şi sarcina ingrată de a-i pedepsi pe toţi hoţii, impostorii, falsificatorii. Să nu ne mai mirăm că lipsa de profesionalism, necinstea, lipsa de obraz au devenit la fel de contagioase precum gripa porcină, reuşind să-l atingă, iată, până şi pe un europarlamentar, poet care, după ce a scris „pe linie” a schimbat macazul şi a început să latre patriotard, naţionalist-şovin, furibund şi eficient (puţin a lipsit să nu fie ales, într-un rând, preşedinte de ţară). În ipostaza de „geniu pustiu”, „poeta vates”, şef de partid şi de revistă, euroculturalului nostru nu-i este jenă să se folosească de oameni ca de mijloacele de transport în comun. Cei care mai citesc încă, de exemplu, au aflat de păţania Magdei Ursache, devenită, fără voia şi fără ştirea ei, „colaboratoare” la revista bardului dependent de Rudotel. Preluăm şi ne solidarizăm cu protestul scriitoarei de la Iaşi:
Am datoria morală să-i anunţ pe cititorii revistelor la care colaborez că articolul „Ard malurile Prutului”, semnat cu numele meu în „România Mare”, a fost reprodus fără voia mea. E o farsă de prost gust şi care depăşeşte orice măsură. „România Mare” nu este, pentru mine, o revistă creditabilă. Rog pe cei publicaţi, ca şi mine, fără acordul lor, să mă contacteze: magdaursache@yahoo.com.

Căpuşile editoriale (I)

Ofuri şi editori

Sug din autor fără să facă nimic bun pentru el. Au apărut, postdecembrist, cu miile: edituri de apartament, de dormitor, ca să nu spun de WC. Unele, cu nume fălos, precum, în Iaşi, Casa Editorială Demiurg.
Mi-am spus, descoperindu-le impostura, că editorul, ca şi pasărea, pre limba sa piere. Numai că aceşti tipăritori, că editori nu-i pot numi, au făcut un rău enorm culturii româneşti. Li se datorează o industrie a cărţii scrise de grafomani şi de plagiatori, dar şi mirungerea fitecui ca scriitor. Doar suntem în etapa „democratizării literaturii”, ca şi cum toţi cei tipăriţi ar fi egali. Gunoaiele cărcălicilor, nu de mâna a doua, ci de nici o mână, încarcă rafturile librăriilor, de nu mai poţi găsi ce vrei decât după lungi investigaţii. Şi ce simplu ar fi dacă librarii ar plăti ce-ar comanda ei înşişi, în întregime. Ar fi mai atenţi cu ce le intră spre vânzare.
Spre nenorocul acestei culturi, s-a regândit complet nepotrivit sistemul de editare şi de difuzare, conform „tacticii occidentalizării”, ca să-l citez pe Zinoviev. În tactica asta intră „contaminarea populaţiei cu viciile societăţii occidentale, care sunt înfăţişate ca virtuţi, ca manifestări ale libertăţii persoanei”. Colonizarea culturală a început cu invazia camioanelor cu ajutoare în cărţi, majoritar rebuturi. „Comerţul de subţire” (de carte) a devenit afacere de tarabă. Editologia nu mai e serviciu naţional. Pentru tipărirea cărţilor importante, dar greu vandabile se înhaţă sponsorizări grele, însă volumele sunt anemic difuzate, spre deloc. După Opere alese, „alese” inchizitorial-proletcultist de Leonte Răutu, şi croşetele duliştilor, clasicii şi, lângă ei, scriitorii români contemporani pendulează între cenzură economică şi haos. Başca haosul ortografic. Jumătate de Românie literară a rămas pe stilul ortografiei legiferate în ’53, cu modificările din ’65, jumătate urmează legea nouă, în vigoare de la 1 ianuarie ’94, ceea ce e fatal pentru o ediţie serioasă de autor. Navetăm între dulism şi dualism ortografic. Am ajuns să importăm hârtie scumpă din Italia ori Austria, produsă loco şi s-o tocăm cu de toate pentru tonţi.
Editarea în afara statului are hibe multe, pe care miniştrii Culturii (dacă am numărat bine, 14 în 21 de ani: Pleşu, Spiess, Golu, Sorescu, Sălcudeanu, Maior, Zanc, Mărgineanu, Caramitru, Theodorescu, Muscă, Iorgulescu, Paleologu), nu s-au prea străduit să le rezolve. Vina fiind una colectivă, responsabilităţile rămân neasumate. E rândul lui Kelemen Hunor să-şi aplice strategia, clarvăzător şi coerent. Pentru că o carte (ori o revistă) nedistribuită nu există. Bibliotecile cam strâmbă din nas când le oferi volume gratis, că n-au spaţiu de depozitare. Multe s-au şi desfiinţat, aruncându-şi fondul de carte direct în stradă. Depozit legal? Poveste! Toate astea s-au răs-spus, dar se face ceva ca să se schimbe în bine situaţia? La noi, e putred mărul editorial. A, se decretează Ziua Culturii Române! De ce nu ora, minutul, secundiţa? Când au apărut editurile private, m-am bucurat. Cum să nu fi salutat apariţia lor, când le credeam menite a lega firul cu marea tradiţie a timpului interbelic? Cu atât mai mult cu cât cenzura ceauşie ajunsese la forme aberante. Un editor radical-socialist i-a cerut lui Petru Ursache să introducă un motto din Ceauşescu la cartea lui, T. Maiorescu – esteticianul. Autorul, nefiind slab de înger, a refuzat: „Doar dacă îmi arăţi unde a scris tovarăşu’ despre Maiorescu”.
Am crezut că am scăpat, în fine, de amânările editoriale care îţi încetinesc ritmul, te descurajează. N-a fost aşa, dimpotrivă, m-am confruntat cu multe „fapte antieditoriale”, cum le spune Aura Christi. M-am vrut freelancer writer, fără o editură a mea; am croit planuri pentru altele, necesare atestării; aplicate, ar fi scos bani din cărţi bune (acroşante, citite clandestin sub Ceauşescu), nu din maculatură. N-am ţinut cont de faptul că editorii de vocaţie (ca Rosetti) sunt rari şi că, după mareea roşie a Editurii politice, exista pericolul să fim înecaţi de altă maree: a literaturii de consum.
USR n-ar trebui să-i ajute pe autorii escrocaţi de editori? Aceiaşi editori care nu plătesc timbrul literar sau nu le pasă de copy-right. La Adunarea Generală din ’90 s-a cerut (şi s-a obţinut) totala „autonomie economică” (v. „România literară” din 26 aprilie, ’90). Cu alte cuvinte, descurcă-te, scriitorule! E chestiune personală şi numai personală să fii publicat, citit, chiar receptat-evaluat. Trebuie să rezişti la lupta de piaţă. Fie, e democraţie! Competiţia e benefică, stimulează performanţa, numai că atâtea cărţi mediocre, chiar proaste, bine mediatizate ocupă primele locuri în topul vânzărilor.
Acum văd mai mult răul decât binele acestui Babel editorial. Selecţia n-a mai funcţionat, subliteratura a câştigat cursa; alergătorii de maraton n-au făcut faţă celor de 100 metri stil plat. Scriitura înaltă a intrat într-un nemeritat con de umbră, pe motiv că succes are lectura PC sedatif, ca să nu-i spun laxativ, tip Loredana Groza. Ştiţi care: cantatricea larg paparazzată care a scris o carte de „monoloage” cu sine… înşivă. Convinsă că Volga trece prin Chişinău, când a fost corectată de intervievator, a răspuns cu candoare: „Aaa, nu mai trece?” Şi-mi amintesc de altă dansatoare erotică, Ana Maria Ferentz, adusă în platoul unei Antene. De ce? De fitze! Fata se apucase de scris-pictat, fără feed-back. Un pictor preferat? N-avea. Marele Gatsby? Nu, n-a citit. Atrasă de riturile erotice şi de magia virilităţii, îi plăcuse, însă, opera prozatoarei Zully Mustafa, Nopţi orientale, pentru că autoarea era personaj, aşadar nara tel-quel. Ei da, Ana Maria avea şi două cărţi preferate, dacă se gândea mai adânc, Codul lui Dan Brown şi Cum să fii o lady. „Am câştigat întâi 20 de milioane ca librăreasă (oare ce salariu a avut, ca librar, la Cartea Românească, Mircea Nedelciu? – nota mea, Magda U.) la Sibiu, la Cărtureşti”. Cu care ocazie, îl citise şi pe Cărturescu.
Deţii un loc pe „sticlă”, o penetrezi, ai succes literar, cum o demonstrează suveranitatea televiziunii asupra hârtiei scrise. A lui homo videns, mai exact a femeii videns. Curând, o vom vedea pe Gina Pistol, vedeta revelionului 2011, făcându-ne cu ochiul de pe o copertă de roman. Sofia Vicoveanca scrie poezie şi o recită pe scene, în loc să rămână la cântările în opinci preistorice. Şi cine credeţi că ocupă prim loc la noutăţi editoriale, în librăriile Diverta? Creatorul de chiloţi Botezatu (observaţi invazia verbului a crea: avem creatori de lenjerie, de pantofi, de tunsori…). Pedeapsa lui Bote este „excepţionalismul” său. Şi câte accese de entuziasm pentru veleitari şi pentru amatorismele lor rimate ori ba, pentru confesiunile genitale nu se aud în media. Că nu-ţi rămâne decât să repeţi lamento-ul lui Cristian Neagu din „Dunărea de Jos”: „Vai cultură cin’ te face!/ Vai cultură cin’ te scrie!”.
Am avut naivitatea să cred că o carte bună e bună indiferent de tiparniţa care o scoate la lumină. Numai că a te adresa unui SRL de apartament e ca jocul la roata norocului. Editurile mici şi incompetente îţi pot distruge truda de câţiva ani. Şi nici după un şir de of-uri editoriale nu m-am învăţat minte. Ce-i drept, aceşti „demiurgi” vicleni, aceşti editori improvizaţi atrag în capcanele lor, în înşelătoriile lor şi se pricep la orice: informatică şi paranormal, beletristică şi teozofie, manuale de văruit şi de sexologie, dicţionare de vise şi reiki, sosuri şi zodiace, Eufrat şi castraveţi, ca să citez asocierea năstruşnică a lui Topârceanu. Contează pe faptul că, după ce pune punct final unei cărţi, autorul este foarte vulnerabil: epuizat psihic, ca să nu mai vorbim de uzura fizică (mi-am schimbat dioptriile după fiecare ediţie).
Scriitorul e un extraneu, om singur într-un anumit spaţiu, pe o boabă de piper, într-un labirint, la zid chiar. Când iese din lumea de hârtie, se gândeşte la interesul operei, nu la al său. Şi pentru că nu-i place tihna, e fără tihnă, trece repede la scrierea altei cărţi. Îşi oxigenează existenţa scriind (Serge Dubrovsky). De vindecat, se vindecă tot prin tratament fabulatoriu. Balzac, pe moarte, şi-a chemat doctorul pe care-l inventase, pe cel ficţionat de el însuşi.
De această imunitate scăzută profită serelişti, puşi să te treacă strada spre print. Numai ce semnezi învoiala şi încep maşinaţiunile editoriale care-ţi anulează munca. Să te ferească Dumnezeu de „dragostea moldavă” a directoarei Casei editoriale Demiurg, Alexandrina Ioniţă. Te asurzeşte cu vuvuzeala complementardă, cu laudele despre reţeaua ei de difuzare, despre profesionalismul propriu. Îţi promite că n-ai să vezi „rânduri spânzurate”, nici alte greşeli de tipărire. Bazne, desigur. După încheierea contractului, încep pe dată văicărelile: că i-a scumpit hârtia şi librăria, că au năpădit-o retururile, plus toate necazurile de familie. E strategia mică a negustoresei mărunte, cu tot alaiul ei sonor. În preludiu, îşi exprimă maxima preţuire (şi-mi transmite ce simte prin interjecţii scrise pe marginea preprintului), ca apoi să treacă la dubii: Cine mai citeşte azi? Ea, în nici un caz. Şi câţi editori de această factură nu fac parte din categoria necititorilor, fiind convinşi că nu a scrie o carte e greu, ci a o citi. Ţinem aproape de incultură, iar imbecilitatea agresivă se felicită că nu citeşte, că n-are habar, că dispreţuieşte cartea… Să nu-mi spuneţi că Alcalay – anticar, librar, editor ori fraţii Şaraga erau o leacă analfabeţi. Cu siguranţă, aveau lectori de carte şi corectori avizaţi. Acum, la referenţi se apelează din ce în ce mai rar. Atât de rar, încât un comentator le spunea referaţi.
Aşadar, am încredinţat Să citiţi bine! Eseuri epice, lirice şi dramatice proprietăresei de Demiurg, doamna doctor Ioniţă. Carte preprintată impecabil de Doina Buciuleac, plus coperta. N-a avut de făcut decât s-o ducă la tipografie, la o staţie distanţă de locul predării: Pizza Family, pentru că această Casă Editorială n-are casă, dar stilul de editare e pizza, pe formula câte ceva din toate: istorie-pieces, 5 linguri de gramatică la un kil de documente, un strop de Dumnezeu, sos nu de ketch-up, ci de kitsch-up şi profit cât încape. Surpriza? Un volum care a costat aproximativ 11 lei noi a căpătat preţul umflat de 46 de lei. 460.000 de lei vechi. Ajungi, din vina ta, în coşul cu cărţi reduse la 1 euro (sau mai rău) ori din vina editorului lacom, care îţi îndepărtează cititorii prin preţuri şocante, îţi expulzează cartea din circuitul viu? Ce să mai spun decât: fugiţi de femeia-Demiurg!
În vilele acestor librovori sunt banii mei şi-ai dumneavoastră. E de precizat aici că am făcut şi facem (eu şi Petru U.) muncă voluntară obligatorie, tautologie moştenită din comunism. Petru Ursache şi cu mine am fost dintre cei care au contribuit la prosperitatea Casei Editoriale Moldova, cu antologia Mircea Eliade, Arta de a muri (3 tiraje) şi cu ediţia Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului.
Cei mai săraci proprietari sunt proprietarii de metafore, cu excepţia a 2-3 piarişti buni, ca Mircea Dinescu, prosper om de afaceri, fost „proprietar de poduri”, care-şi protejează poemele ca pe soiurile de vinuri proprii. Îndemnul podgoreanului, Citiţi şi beţi poezie!, la o lansare de carte, are ecou garantat, poemul de dragoste fiind asortat cu orchestra Mambo Siria. Alţii (ca Tudor Octavian) se simt ca-n raiul găinilor în emisiunea Răi da’ buni. Cei mai mulţi, însă, care n-au vânt să le sufle-n pânze, fac parte din categoria numită de Nichita Stănescu „om neavut”. Neavut a fost şi Luchian. Arghezi scria că luchienii erau etalaţi în saloane de lux, unde autorul n-a pătruns nicicând.
Mi-am asumat o existenţă modestă, în numele texistenţei. Nu-mi plac defel contabilii, mai ales contabilii-rectori, cei care pun Universitatea pe lei. În termeni de rentabilitate, n-am gândit niciodată; nici n-o să ajung pe listele vânzărilor mari. Parcurg enorm de multă hârtie tipărită (nu numai cărţi bune), ascult strada, pierd timp la TV – toate pentru romanele mele, pentru „urechea” mea de scriutor. Când să mai fiu şi imagolog al propriei persoane, agent literar în propriul beneficiu? N-aş fi răspuns chemării sirenei Cristian Tabără, din vremea ProTV, care, acum 3-4 ani, că nu mai ştiu câţi, trimisese o ofertă de publicitate: anunţ că a apărut cutare titlu, contra cost în euro. Voiai să te prezinte Tabără – dădeai obolul. Plăteai, aveai parte de critic. Mai bine aş fi sunat-o pe doamna Cireşica să-mi facă „dă prosperitate pă telefon”. Prefer succesul nu de masă, ci de masă de scris. Incorigibilă utopică aşa cum mă aflu, îmi spun că recunoaşterea breslei ar trebui să vină de la sine, fără trucuri, mai mult sau mai puţin subtile, fără diversiuni, fără trişerii. Şi-mi place să-mi aduc aminte povestea unui premiat de acum… 65 de ani, poetul Mircea Popovici. În juriul care i-a acordat puţin cunoscutului provincial premiul Fundaţiilor Regale (1946) erau: Vianu, Perpessicius, Streinu, Cioculescu, Ion Biberi, Camil Petrescu şi Petru Comarnescu. A luat premiul întâi. Premiul doi – Geo Dumitrescu; 3 – Pavel Chihaia. Al. Rosetti, directorul Fundaţiilor, i-a trimis autorului plachetei Izobare o telegramă să vină la Bucureşti să-şi ia premiul. Atât.

Căpuşile editoriale (II)
Proprietari fără proprietate
Nu, nu-mi este proprie „iubirea de stăpânie”, cum numea averea Efrem Sirul. Urăsc, însă, cleptomania literară, dar şi încălcarea proprietăţii intelectuale. La pila şi ploconul din vremi ceauşiste, s-a adăugat furtul.
Cu un rapt editorial ne-am confruntat şi noi, eu şi Petru Ursache, aşa că „Plagiatul secolului”. Cazul Tolstoi mi-a sunat foarte cunoscut. Rezum: schimbând titlul din Jurnal în Memorii (n-a avut editura Adevărul Holding S.C. – Adevărul Holding SRL un lector capabil să facă diferenţa elementară între un diarist şi un memorialist?), Gheorghe Stanca (numele nu literar, ci de plagiator fiind Ghenadi Strungar) şi-a însuşit fără păs, în 2008, un long seller: ediţia din 2005 a Jurnalului lui Tolstoi, în traducerea Janinei Ianoşi, note, prefaţă, tabel cronologic de Ion Ianoşi, ediţie apărută la Editura Ideea Europeană. Hoţia se constată cu ochiul liber: prin ce miracol, din 13 volume de jurnal, cei doi traducători, Janina Ianoşi şi Ghenadi Strungar, ar fi decupat exact aceleaşi fragmente? Urmele sunt şterse neglijent, ba chiar acel traduttore îşi recunoaşte trădarea. Numai că directorul general peste Adevărul SRL (răspundere limitată), Răzvan Corneţeanu, preia rolul de editor curat: i-a plătit lui Strungar prestaţia, doar n-o să scoată bani din buzunar bis in idem. E ceva imoral în a trage foloase după o lucrare care nu-ţi aparţine? Lucrare privată? S-au mai văzut cazuri. Aşa că editura Adevărul a cerut suspendarea speţei, iar surda aia greoaie, cu balanţă şi legată de ochi, Justiţia, i-a acordat-o în 21 octombrie 2010. Doar autorii sunt proprietari fără proprietate. Despăgubirile pentru paguba produsă traducătoarei şi editurii Ideea Europeană pot aştepta. Şi aşteaptă! Numai între procesul verbal de constatare din 26-04.2009 şi rechizitoriul din 03-05.2010 s-a scurs un an. Fundaţia Culturală Ideea Europeană, care a trecut prin 16 termene de judecată, a cerut, în 15 noiembrie 2010, repunerea pe rol a cauzei: plagiat, preluarea abuzivă a ediţiei din 2005, proprietatea sa, dar şi vandalizarea traducerii Ianoşi.
Înainte mult mai este, ca-n poveste. Urâtă: unde drepţii nu numai că pierd, dar sunt amendaţi, intimidaţi, în timp ce mincinoşii (de la Adevărul) acuză în felul replicii absurde din teatrul lui Teodor Mazilu: „Auzi! Eu i-am dat o palmă şi tot el spune că i-am dat o palmă”.
Există o lege, nr. 8 din 1996, privind drepturile de autor. Şi ce dacă? Hoţii îţi devastează casa, dar şi cartea! Geaba a dovedit raportul ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor) că Memorii (în 2 volume) de Tolstoi e un plagiat, că Strungar şi-a însuşit ne-legiuit munca Janinei Ianoşi, ba chiar şi-a recunoscut fapta ilicită; geaba protestează APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România) şi dezaprobă ARPE (Asociaţia Revistelor şi Publicaţiilor din Europa) furtul netrebnic.
Altă soluţie? Să ne adunăm pe-o listă, cerând condamnarea penală a plagiatorilor „recenţi”, dar şi a celor care încalcă dreptul de proprietate intelectuală. (În timpul comunismului, Eugen Barbu nu şi-a spălat ruşinea unui plagiat; 21 years after, e altfel?) Statutul USR, abia amendat în februarie 2005, l-am schimbat în primăvara anului 2006. Şi atunci, dacă-i atât de lesne de modificat, de ce n-am introduce pedeapsă aspră pentru plagiatori, dar şi pentru editori tipărind hors la loi? Adevărul Holding a preluat o afacere interbelică a editurii Adeverul SA, str. Sărindar 9-11, care publica o colecţie a Bibliotecii Dimineaţa. Cea actuală, cu acelaşi nume, a dibuit ieşirea prin Sărindar. Fără aplicarea promptă a sancţiunilor, ne mulţumim să parafrazăm butada traduttore-traditore, vârându-l în ecuaţie şi pe editore ca traditore. Asta când nu-ţi pierzi umorul şi nu cedezi psihic, pur şi simplu.
Am tot scris despre întâmplări cu editori, despre necazuri legate de tipărirea în tranziţie. Nu din răzbunare, nici măcar din silă, ci pentru a semnala (poate şi corija) acel „viţiu de conformaţie în viaţa literară”, cum formula G. Călinescu.
După tipărirea accidentată a antologiei Mircea Eliade, Meşterul Manole, la Junimea, în ’92, cu o întârziere de ani, am fost abordaţi de un editor care căuta idei-capital sau credeam noi asta: în fapt, tandemul Panaite-Ştefanachi de la Casa Editorială cu nume falnic Moldova se ocupa de literatură din raţiuni de ordin financiar: cei doi poeţi visau la averea lui Cioflec, Sfetea şi Ignatie Hertz la un loc.
„Aşa să ne ajute… Dumnezil!”, i-am spus lui Petru U. (căruia îi apăruse, în altă carte, o eroare de tipar: Dumnezil în loc de Dumézil), când am purces la reeditarea tratatului de teologie ortodoxă Nostalgia paradisului de Nichifor Crainic. Ne-am spus că prelucrarea FND (fără neam şi Dumnezeu), exercitată decenii, trebuia grabnic întreruptă. Numai că Nostalgia a fost carte fără noroc, deşi cred că e măcar la fel de bună ca tot ce s-a scris în domeniu de Vladimir Soloviev ori de Losky. Crainic e comparabil cu Berdiaev. Textul a căzut „sub îngrijirea” unei blonde absolvente de Filologie. La prima corectură, l-am găsit pocit bine. Îl „modernizase”! Toate conceptele teologice – teandria de pildă, marca lui Crainic – fuseseră ori eliminate ori modificate. Ce-i aia teandria? Nici a îndumnezei nu-i suna convingător duduii. Cel puţin duliştii foloseau croşete, avertizând cititorii că au uzat de foarfecă. Duduia noastră se implicase în text, implementând, cu un verb la modă, vocabule străine autorului. Scrisese Crainic mă bizui, don’şoara schimbase în mă sprijin şi pentru acest soi de amatorism editorial voia să fie felicitată: doar nu mai folosea nimenica verbul a se bizui. Pe cine să te bizui? E naşpa! Cool e să te sprijini.
Am refăcut ce stricase redactoriţa neştiutoare (alte munci şi zile!), ca forma aceea barbară, „îndreptată” să nu ajungă la cititori. Am făcut tot ce înseamnă STABILIRE DE TEXT, minunându-ne: cum e posibil ca un absolvent de filologie să n-aibă cunoştinţe elementare în a edita? Să-şi închipuie că poţi schimba ce şi cum pohteşti dintr-un autor?
Nu ştiu cum se-ntâmplă, dar te trage aţa să faci ce nu ştii să faci. Incompetenţa e cât malul printre fondatorii de edituri. Dacă mai eşti şi maestru al combinaţiilor şi ai sechela proletară că proprietatea intelectuală nu există (pe autori nu-i plăteşte din principiu), atunci obţii sume frumoase. Rapid. Arta de a muri a cunoscut trei ediţii (o ştiu după preţul schimbat de fiecare dată, afişat pe coperte); beneficiul a fost pentru editori, cei care au muncit la antologie au fost păgubiţii.
Revenind la Nostalgia paradisului, trebuie spus că am trecut peste disputa cu unul dintre proprietarii Casei Moldova, privind care ediţie trebuie reprodusă: „Cum, nu ediţia princeps trebuie tipărită?” Petru Ursache i-a explicat răbduriu ABC-ul: că nu ediţia întâi a cărţii se reeditează. Că forma ultimă, revizuită de autor, e textul de bază. Şi de ce, în paranteză fie spus, nu s-o fi înfiinţat o secţie, măcar un curs de Tehnica ediţiei, la Universitatea „Cuza”? I-am învăţat pe mulţi editori postsocialişti cum se face o corectură, cum se colaţionează un text, când se folosesc parantezele drepte ori cele unghiulare, cum se transcriu consoanele (raportul lui z faţă de b/d/g/v ori faţă de l/m/n), neologismele nefixate în limbă, cum se notează un pasaj eliminat… Mai ales, le-am tot repetat când nu au voie să intervină. Şi asta pentru că există „lectori” cu idei şi personalitate, dispuşi să se amestece „creator” în litera şi-n spiritul autorilor. Tot în paranteză fie spus, ingeniosul nu bine ci rău temperat pare trăsătură comună editorilor de şcoală nouă, deci fără. În defect de ignoranţă l-am surprins pe un computerist al Junimii: eliminase semnul exclamării cu care îşi începe Cezar Ivănescu fiece strofă din Rege-i raiul cel fălos…, Jeu d’Amour (Amintirea paradisului), Doina etc. „Că ce cată semnul mirării la început?” Lucrând la aceeaşi antologie de poezie creştină, Duh şi slovă, Editura Junimea, 2002, am constatat că alcătuirea unui indice scapă multora. Bazându-se pesemne pe „inteligenţa computerului”, angajatul tiparniţei a făcut varză din truditul nostru indice. Lângă Mariana Marin se afla, în versiunea „coreasă”, Marin Sorescu; Ion Mircea şi Mircea Dinescu figurau amândoi la M de la Mircea; nemaivorbind de toţi Gheorghe din istoria poeziei, trecuţi la G: Gheorghe Istrate, Gheorghe Pituţ, Gheorghe Lupu, ba chiar Adrian Alui Gheorghe.
Nostalgia paradisului a apărut cu o prefaţă de părintele Dumitru Stăniloae. Ce dacă se reproducea ediţia a II-a, publicată de Cugetarea Georgescu Delafras, din ’42 (cum preciza nota), fără vreo prefaţă a marelui teolog? Ce dacă studiul propus ca prefaţă de N. Panaite fusese scris pentru „Gândirea”, când Crainic împlinea 50 de ani? Dădusem un BT, dar nu ne-a folosit la nimic, exact ca omului din Tecuci motorul. Proprietarilor nu le-a păsat că nota ediţiei spunea una şi sumarul Nostalgiei altceva.
Bref, Casa editorială Moldova ne ceruse o ediţie cu studiu introductiv şi note. După luni şi luni de lucru, constaţi că pe pagina de titlu nici gând să apară text stabilit de, că prefaţa a fost împinsă la coadă, că indicele biografic l-a făcut altcineva, din cine ştie ce aranjamente. Când Petru Ursache a protestat, editorul moldav, pe cât de ignorant pe atât de arogant, a replicat style bas: „Că doar n-o să punem caru’ înaintea boilor, dom’ profesor!” Boii vin înainte. „Clasicii se editează singuri, n-au nevoie de noi”. Tiparniţă să ai!
Şi pentru că exigenţele noastre au fost considerate nerealiste, la ediţia a doua (cartea s-a vândut excelent), o linie groasă, de 12 puncte, ne tăia complet numele. Postfaţa lui P. Ursache şi cele peste 70 de note, făcute cu osteneală, ca să clarifice tot ce era de clarificat, dispăruseră. Ca şi-n cazul jurnalului Tolstoi, urmele fuseseră şterse neglijent. În text, rămăseseră cifrele, de-a-n boulea, care nu mai trimiteau nicăieri. Pe cine interesa cine a fost Eusebiu din Cezareea ori Nicodim Aghiriotul ori Simion Noul Teolog, ce-s erminiile, ce-i cu divinomodo, cu povestirile pahlavi, cu cosmologia mazdeeană şi câte altele? Să nu faci o trimitere în… subsol, la adresa acestui tip de editor?
Lucrurile nu s-au oprit aici. După ce Casa Editorială Moldova s-a scindat (editurile astea se înmulţesc prin sciziparitate ca protozoarele), aud că una dintre părţi, a lui Aurel Ştefanachi, a tipărit din nou, fără voia noastră, fără contract, ediţia Crainic. Legea dreptului de autor, a fost iarăşi încălcată. „Curată murdărie”, spre a folosi sintagma lui Milan Kundera.
Să ne adresăm justiţiei? Dacă ai norocul ca aceşti maloneşti să nu aibă judecători în familie, atunci poţi încerca. Bilanţul meu personal nu-i unul încurajator. Justiţia te scoate din necaz d.m.t. (dacă mai trăieşti, cum nota Tolstoi), cum merg lucrurile. În rechizitoriul din 2010, procurorul care a instrumentat cazul Jurnalului lui Tolstoi a menţionat că-i vorba de plagiat şi de furt intelectual. Cu toate acestea, Adevărul a cerut suspendarea şi a obţinut-o. Aşadar avem, ca autori, statut de proprietari fără proprietate şi punctum.
Altă soluţie decât justiţia? Să nu fie sprijinite financiar decât editurile de prestigiu, după o analiză corectă a lor, în numele unui cod deontologic al bunului editor, iar cei care încalcă flagrant dreptul de proprietate intelectuală să fie traşi la răspundere şi pedepsiţi usturător. Fondurile culturale să nu acorde nici o şansă editorilor hoţomani, ca matrapazlâcurile să nu rămână neamendate.
La polul opus, al querellei cu editorul de reacredinţă ori insolent din ignoranţă, care are pe lângă tiparniţă şi un hârdău de zoaie în dotare, se află bunii editori, destui. Profesionişti au fost Iordan Datcu şi Ioan Şerb (cu care a lucrat Petru Ursache la Minerva veche). Ca şi Mircea Ciobanu ori Cornel Popescu, de la Cartea Românească. Ultimul avea un fel anume de a mângâia cartea nou tipărită. Cum ar fi mângâiat un obraz. În ce mă priveşte, am colaborat excelent cu Cassian Maria Spiridon (editura Timpul), cu Sorin Pârvu (editura Institutul European), cu Cezar Ivănescu (Junimea), cu Vasilian Doboş (editura Opera Magna), cu Aura Christi (Ideea Europeană), cu Constantin Manolache (editura Libertas, Ploieşti). Şi, last, but not least, cu Valentin Ajder (Eikon). Cu ei, tipărirea unei cărţi n-a fost o cursă cu obstacole.
Şi cultura română a tot avut editori de excepţie. Spui Eminescu, spui Perpessicius, spui Aurelia Rusu, spui Petru Creţia; spui Hasdeu, spui Mircea Eliade şi I. Oprişan; zici Rebreanu, zici Niculae Gheran; zici Arghezi, zici G. Pienescu; zici Sadoveanu, trebuie numit Simionescu. Au mai fost: Modest Morariu, Romul Munteanu, Marin Preda, toţi trei târnosiţi postdecembrist, în atacul la valori literare. Lui Preda mulţi îi datorează cartea de debut, bine difuzată, subliniez. Eu am câteva romane omorâte cu zile prin lipsa de difuzare. Iar un tiraj confidenţial presupune drepturi de autor pe măsură.
Un contraexemplu oferit editorilor precupeţi? Iată-l: într-un interviu din „Vremea” (1 decembrie, ’35), Rebreanu mărturisea că, fără entuziasmul şi înţelegerea lui S. Benvenisti de la Alcalay, Ion n-ar fi apărut. Editorul i-a oferit prozatorului aflat în jenă financiară un aconto de 5000 de lei. Ion a avut o istorie de… roman. Prima variantă a fost aruncată la coş, la percheziţia de la centrul de recrutare austriac. Manuscrisul, recuperat cu mare dificultate, a fost pitit în casa de bani a pictorului Jean Steriadi, apoi cusut într-o saltea de Fanny, scos de sub ocupaţie şi trecut în Regat. Când editura lui Leon Alcalay a fost preluată de un alt director, s-a decis: băgăm exemplarele în pivniţă. Motivul? Cine o să cumpere un roman de 600 de pagini? Şi totuşi prima ediţie s-a epuizat în patru luni, din 20 noiembrie ’20, până-n martie ’21. Sfetea i-a cerut lui Rebreanu a treia ediţie şi i-a acontat alte două, pentru 100.000 de lei. Fără „nasul” lui Benvenisti am fi fost mai săraci cu o capodoperă. Fără Rosetti de la Fundaţii, fără N. Th. Ionniţiu de la C.R., fără Rudinescu – Socec, C.Ş. Făgeţel – Ramuri, Clopoţel şi Slavian – Cultura Naţională, câte cărţi bune nu s-ar fi pierdut? Vă reamintesc: în ’47, funcţionau peste 20 de edituri excelente: Cartea Românească, Forum, Naţionala-Mecu, Lumina Românească, Vatra, Casa Şcoalelor etc. Câteva, Cugetarea, Socec, Cartea Românească, au fost „demascate” în „Scânteia”: „unii dintre aceşti editori vor trebui arestaţi, alţii vor trebui să se retragă”. Trebuia făcut loc pentru sovetskie pisateli; pentru editura Cartea Rusă şi pentru lanţul de librării cu acelaşi nume.
În momentul de faţă, condiţiile vitrege (un sclav era plătit cu 30 de arginţi pe zi) atrag după ele renunţări, ale scriitorilor şi ale cititorilor goniţi din librării nu numai de preţuri augmentate, dar şi de erori editoriale, deopotrivă. Am ajuns, după o statistică recentă, la o singură carte cumpărată pe cap de locuitor, faţă de 8, în Ungaria.
Acordă-i o şansă scriitorului român, drag editor! Are nevoie acută de performeri, de virtuozi, nu de căpuşe editoriale.

Distribuie: