Spații culturale nr. 15 (12)

Magda URSACHE

Bătălia de pe dealul Mărţişor

Dorina Grăsoiu (v. „Bătălia” Arghezi, Ed. Nouă, 2010) a lăsat deschisă, în excelenta sa carte-sinteză, axată pe spectacolul receptării operei argheziene de la debut la centenarul poetului, discuţia despre cei 20 de ani de proletcult, 1944-1964. Pentru că acest culturocid merită un save pe memorie, lucrarea va fi completată, sunt sigură, la o nouă ediţie.
Poetul a biruit în războiul cu Iorga, Crainic, Caracostea; i-a cucerit pe Ibrăileanu şi pe Lovinescu, la fel pe Ion Barbu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Înainte de război era, cum formulează exact cercetătoarea, tabuizat, adversarii capitulaseră rînd pe rînd. Mai greu i-a fost cu tovii şi cu toavele care l-au răsturnat de pe scutul pe care-l purtaseră în triumf Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Analiştii universitari au cedat, în fine, ca şi alcătuitorii de manuale şcolare; confruntat cu armada culturnicilor luptători, Arghezi n-a rezistat la kalaşnicoavele lor de asalt.
Să recapitulăm succint contextul: tabăra „mărţişorenilor” fusese decimată. Lovinescu murise în ’43, Pompiliu Constantinescu în ’45. Noul „Orizont”, din 1 nov. ’44, primul număr („redactor răspunzător”: Saşa Pană) cerea „o nouă cultură ruptă (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) de cea veche – ca să ieşim din înapoierea noastră culturală”. Această ruptură de trecut era un sinonim pentru cenzură la sînge. Libertatea de a trage cu puşca a avut-o nu Geo Dumitrescu, ci Oscar Lemnaru, care declara „morţii la 23 August (sintagma sa). Sentinţa de moarte intelectuală au primit-o Crainic, Gyr, Şeicaru, Mircea Vulcănescu, Motru, Ion Petrovici, Ionel şi Al.O. Teodoreanu, Aron Cotruş, V. Militaru etc. etc. MRP se va întreba, în „România liberă”, de ce Arghezi n-a murit la vreme, iar Sorin Toma îi va declara poezia putredă, de cadavru, căruia îi mai cresc o vreme unghiile şi părul, deşi celulele-s moarte.
Ripostele la îndoctrinare venite de la doi dintre cei mai fervenţi susţinători ai lui Arghezi s-au plătit cu ani de temniţă şi de interdicţie. Polemica Vladimir Streinu şi Ş. Cioculescu („Dreptatea”) versus Paul Cornea („Scînteia”) şi Ov.S. Crohmălniceanu („Contemporanul”) a avut urmări grave. Scoatere din Universitate (1947) şi marginalizare pentru Cioculescu, eliminare din învăţămîntul liceal (1948) şi detenţie pentru Streinu.
Stîlpii de susţinere ai culturii române trebuiau doborîţi. „Lupta de clasă” a funcţionat ca o ghilotină; „Flacăra” lui N. Moraru, prim şi dîrz editorialist, ca o puşcă-mitralieră. Locomotiva dogmei a golit repede terenul, iar ura de clasă politică a crescut din ură de clasă intelectuală. De la vîrf, Iosif Roitman Chişinevschi ducea război cu nereeducabilii. Nu a reuşit să înveţe româneşte, dar îşi propunea să clădească, după legile lui Jdanov-Kemenov cultura de tip nou. În ’44 şi-au încetat apariţia „Gândirea”, „Familia”, „Convorbiri literare” (director I.E. Torouţiu), „Saeculum” (Blaga); „Universul literar” (director Al. Ciorănescu”) a dispărut în ’45.
Şi aici trebuie s-o contrazic pe Dorina Grăsoiu: n-a fost normală viaţa literară nici pînă-n ’47. Desfiinţarea publicaţiilor nu era normală, cu atît mai puţin discontinuitatea, ruperea de tradiţie. Chiar în toamna lui ’44, sub lozinca Nu mai admitem!, Societatea Scriitorilor Români a cerut, prin vocea lui Victor Eftimiu, „purificarea rîndurilor”. Primii excluşi: Eliade, Cioran, Noica.
În numele comandamentelor staliniste, PCR, n-a tolerat, prin Secţia de Propagandă şi Agitaţie, devenită Direcţia de Propagandă şi Cultură, mişcări în front ideologic. Agitpropii îşi împărţiseră rolurile: tandemul Vitner-Brucan l-a decapitat pe Crainic, Wald şi-l adjudecase pe Cioran, Tertulian şi Vicu Mîndra – pe Călinescu. „Ortodoxul de profesie”, „obscurantistul” Blaga întrunea toate condiţiile pentru a fi spulberat: „un gunoi cosmopolit”. Au făcut-o Leonte Răutu şi Ileana Vrancea, secondaţi de Nestor I. Ignat şi de Paul Apostol, căruia filosoful îi acordase şi licenţa, şi doctoratul. Încă din ’45, Lucreţiu Pătrăşcanu îl etichetase mistic, eclectic, iraţionalist. Blaga avea să reapară abia în ’60, în revista „Steaua”, cu două poezii, Fîntînile şi Mirabila sămînţă, după ce a acceptat să compună silnic o notă pentru pace. Fără un grăunte de complicitate, tipărirea era imposibilă. Tot în ’60 a reapărut Ion Vinea, iar în ’63, Streinu şi Adrian Maniu. Gyr a rămas un poète maudi pînă a murit, în ’75.
Puterea comunistă nu părea deloc vremelnică. Legea 596 din ’46 a decretat că Statul, prin Ministerul Artelor, are drept de control asupra a ce se editează. Replica lui Arghezi a fost decisă (15 dec. ’46): „Dacă aţi fi mai inteligenţi şi mai identificaţi cu tradiţiile culturii, aţi desfiinţa definitiv cenzura şi ne-aţi lăsa să lucrăm după cum ne taie capul. Tăiatul capului e unicul criteriu în cultură (…)”. Mai tranşant, în „Adevărul”, 23 februarie ’47: „Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii”. Excedat de preţul hîrtiei, de obţinerea autorizaţiei aflate „în buzunarul unor domnişori care au învăţat să se iscălească exact”, poetul conchidea: „Viaţa e o porcărie, nu o luptă”. Putea conveni atitudinea asta ideologocratului Traian Şelmaru? L-a plesnit scurt: „Viaţa nu-i o porcărie, ci o luptă”.
O vreme, pe Arghezi l-a salvat pamfletul contra Gauleiterului Killinger, Baroane, publicat în „Informaţia zilei”, ’43. Pînă cînd Miron Radu Paraschivescu l-a arătat cu degetul în „România liberă”, din 21 februarie ’45: Un impostor: Tudor Arghezi. Nu numai că publicase în „Cuvîntul”, revista „fascistului” Nae Ionescu, dar scrisese şi o prefaţă la Ard malurile Prutului, pentru elevul său „mieros şi tîlhar”, Constantin Virgil Gheorghiu, pus pe cea mai neagră listă, a antonescienilor. „Să i se aducă aminte răspicat că nu are ce căuta într-o presă democrată un gazetar care «cată dreptate la dreptaşi»… un profitor şi un exploatator al zeţarilor, în „cîrdăşie” cu Delafras” (Arghezi cumpărase tipografia „Cartea Medicală”; avea să-i fie naţionalizată).
„Pizma şi prostia” s-au coalizat împotriva lui. Pe MRP l-a urmat Al.I. Ştefănescu, Aligru, puişorul de tigru al Ninei Cassian. I-a adresat în „Contemporanul, la 11 oct. ’46, Scrisoare deschisă d-lui Tudor Arghezi, unde îl învinuia de rea credinţă şi-l sfătuia să nu mai fie mizantrop, să treacă la construit „cumunizmu’”, cum rememorează Niculae Gheran în Oameni şi javre, vol. 2 al cărţii Arta de a fi păgubaş. I.Ludo avea să sară şi el la gîtiţa lui Arghezi, în „Răspîntia”, apoi în broşurică (Bucureşti, ’47). Pamfletul D. Tudor Arghezi. Baba Ioana şi desrobirea ţiganilor îl acuză de plagiat după… Alecsandri, pentru piesa de teatru Seringa. La acuza că ar fi antisemit, Arghezi a răspuns: „Personal, nu împărţesc oamenii după neamuri sau geografie, ci după calitate şi caracter. Fie româneşti, fie evreieşti, javrele îmi repugnă deopotrivă”.
Era „pe alese”! Trebuia doar să optezi între Tribunalul Poporului de pe Ştirbei Vodă şi exil, între linie partidnică şi marginalizare. Atenţie: a fi adept al artei pentru artă echivala cu puşcăria. Vianu acceptase (da, din frică!) numirea de ambasador al Anei Pauker, iar Călinescu a înţeles că a vorbi despre primatul esteticului echivala cu o acuză gravă: duşman de clasă. „Principiile de estetică” au fost declarate „obiectiv burghez” de Crohmălniceanu, specializat în „problemele tipicului”, cu accent şi pe primul, şi pe al doilea i. De ce-o fi salutat criticul raportul XXI al PCUS, ca „opera clasei muncitoare”, la care trebuia pus disciplinat umărul întru zidire? Din frică de politruci. Teroarea a deformat, a demonizat caractere (experimentul Piteşti). S-a cedat din frică de Chişinevschi, Răutu, Moraru, Şelmaru, Novicov, Vitner, pamfletizat de Arghezi în Poeme noi: „Ştiam de prin ziare de un dentist complet/ Adăugînd la plombe vocaţii de estet”. Călinescu îi spunea Winter. Asistenţii săi, Dinu Pillat, Papadima, Marino, au fost duşi peste noapte, arestaţi… Mai pragmatic, Al. Piru se „recalificase” strungar la Uzinele „Timpuri noi”, după ce fusese barcagiu la Salvamar. După propria-i mărturisire (îşi aminteşte Gh. Pienescu) se dăduse de trei ori peste cap, ca să-şi salveze bărcuţa şi să revină la Universitate.
Dimitrie Stelaru a fost atacat în „Lupta de clasă” pentru că scrisese o Odă lui Ion Antonescu, în „Fapta”. L-au anihilat. În schimb, Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, deşi scoseseră, pentru sate, „Cuvîntul Mareşalului”, au fost iertaţi. De ce? Pentru că se aliniaseră rapid, acceptînd că lumina vine de la Kremlin (spus cu versul lui Aurel Gheorghianu, „Ei citesc tăcuţi din Şolohov”). Mai bine zis, asurziţi de ce se auzea la Radio Bucureşti: Elly Roman, Cîntec pentru Stalin şi Nina Cassian, Horă pentru Stalin, L. Feldman, Mi-e gîndul la Stalin, Zeno Vancea, Cantată închinată tovarăşului Stalin, T. Bratu, Stalin, bunicuţule…
Sătui să rămînă în minorat, minorii s-au coalizat, ca să salte deasupra. Arghezi fusese osîndit de Iorga, Dumnezeului dar, în acelaşi timp, mitizat. Proletcultiştii l-au redus la neant. Nu reuşise să intre în graţia lui Dumnezeului „Gândirii”, Crainic, însă Toma tatăl şi fiul l-au anatemizat. Coautori la cădere, Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc. Solidaritate de breaslă? Da, dar în rău. Conu Zaharia, care îmbrăţişase canonul jdanovist (v. Ce-am învăţat de la Jdanov, „Scînteia”, 5 sept. ’48) şi ajunsese imediat preşedinte al SSR, nu l-a iertat pe Arghezi pentru tableta Un neghiob („Bilete de papagal”, 1937). Pamfletarul îl ironizase pentru că îşi dorise un post de „agent acoperit” la Siguranţa Generală Stancu l-a turnat în broşura din ’45, Zile de lagăr, unde îl turnase şi pe Ion Barbu, pentru că îmbrăcase cămaşa verde. Restul l-a făcut Vitner: Ochean a apărut postum. Pe Beniuc, care se lăuda că-i moţ, Arghezi l-a rîs: „Moţ de căcat”. De rîsu’ săpînţu’, cum ar spune Leo Butnaru, rîs de cimitir… vesel.
Cît despre faptul că SSR devenise „autoritate de control”, iată riposta: „Dreptul de ştampilare al Societăţii nu trebuie niţel rafinat? (…) Se obişnuieşte, desigur, ştampilarea cu violetul ieftin a vitelor vii şi măcelărite în abator. Semnul de control se spală la bucătărie; al cărţilor durează cît şi cartea în bibliotecă, administrativ şi supărător” (Ştampila, nov. ’47).
„Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis”, scria Arghezi în tableta Permis şi nepermis. Putea fi de acord Leonea Răutu cu lupta pentru drepturile creaţiei? Puteau accepta lampadoforii ca literatura să fie valorificată prin calitate, nu prin ideologie?
Poetul luase, în ’45, Marele Premiu Naţional pentru Poezie, fusese sărbătorit de ministrul Artelor, Mihai Ralea, care-i înmînase milionul; în ’46, următorul ministru al Artelor, Ion Pas, îi dăduse Premiul Naţional de Literatură, la 60 de ani de la debut, plus 5 milioane (egal 18 dolari, ricana Arghezi). Tot atunci, medalia „Meritul cultural”. Şi totuşi… continua să rămînă nebranşat la noua direcţie. Grifa gazetarului îi irita rău pe aparatcici. Vremea cînd Coco îşi vîra ciocul peste tot, putea ciupi pe oricine era dusă. A fost scos din librării şi din biblioteci, din manuale, programe şcolare, cursuri universitare… Poeziile lui circulau sous le manteau, cum ar spune Şerban Cioculescu: multiplicate dactylo ori de mînă, trase la indigo… A fost prohibit în 1948, ca să revină anevoie, cu versuri pentru copii, în ’54: Prisaca. În Argheziana sa, Ş. Cioculescu evită episodul. Cică 4-5 ani (v. cap. După Eliberare), Arghezi ar fi fost ocupat cu Krîlov. Fabula docet? „Vreai să faci aur dintr-un ban de plumb/ Şi un luceafăr dintr-un bumb”. Bumbul era bardul de la Urziceni, A. Toma, care rima Stalín cu Amin, în Noul crez: „Întru care vă nasc şi vă botez/ În numele lui Marx şi Lenin şi Stalin/ Acum şi-n vecii vecilor şi pururea AMIN”. O rimă şi mai rară, după Marian Popa, a găsit, Ioanichie Olteanu: Churchill cu… porcii-l.
La ceas rău, Arghezi îşi dorise înjurătură cu stil în loc de elogiu mălăieţ. A obţinut ocară lamentabilă, fără stil: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Sorin Toma. În 4 numere din „Scînteia”, ian. ’48. Fără drept de replică. Volumul Una sută una poeme, apărut în ’47, a fost confiscat. Numai G. Călinescu scrisese, atunci, o recenzie favorabilă.
În raport la Congresul U.S.A.S.Z., N. Moraru incriminase Tendinţele decadente dăunătoare ale artei lui T. Arghezi şi M. Jora. Sentinţa: Nucîntănimicbun. Ce oferă Tudor Arghezi? se întreba Toma-fils şi răspundea majusculizat: Contrabandă De Droguri, De Stupefiante, De Otrăvuri. Başca ură faţă de om, pesimism, misticism, egal „artă burgheză decadentă”. S-au auzit iarăşi vorbele lui Iorga, decadent şi pornograf, dar şi îndemnul lui G. Bogdan-Duică: „aculturalul să fie scos din literatură, „cu biciul crud al scîrbei”. Duică îl anticipase, parcă, pe Sorin Toma, care concluziona: SĂ FIE IZOLAT!, ca molipsitor. Contra? Nimeni. Cine să mai răspundă la blamul lui S. Toma? Elita culturală decapitată sau noua „elită”: Baranga, Jebeleanu, Cassian, Banuş, Breslaşu? La numai 24 de ore de la proclamarea RPR, „Flacăra” obţinuse de sus-numiţii versuri pentru republică. „De-a zorul”, cum ar spune Arghezi. Tot „de-a zorul”, a sărit stomatologul Vitner să extirpe fără anestezic (în „Contemporanul” de iunie ’48) „fondul înapoiat arghezian”.
Arghezi a încheiat cu „Adevărul”. A tăcut. În urma atacului din „Scînteia”, a suferit o comoţie cerebrală: nu mai vedea decît cu un ochi.
Ce mai avea de făcut? Laborant la Fabrica de zahăr din Chitila fusese, meşterise capace de ceasornic, cioplise cruci funerare… Sfida (îndărătnicul) lumea comunistă, vînzînd, la bătrîneţe cireşe galben-amare în poarta Mărţişorului, fapt batjocorit de neoproletcultiştii actuali, aceiaşi care au găsit scuze pentru Sorin Toma. Bietul de el, fusese dat jos de la „Scînteia” într-o plenară din cele „nesuferite”!
Da, Arghezi a trişat, ca să pară realist-socialist, pentru „onoarea de tarabă”, dezavuată cîndva, în corespondenţa cu juna Arétie. Putea sta pînă la exitus blocat, asediat la Mărţişor, să crape de foamete cu familie cu tot, în timp ce Crohmălniceanu lua masa la Capşa? Uşor de zis. A revenit în literatură, dar era alt om, bolnav. Cît de profundă a fost trauma o arăta capul tremurînd. Sorin Toma a pus la cale (după Gh. Pienescu) şi arestarea lui Baruţu, ca simpatizant legionar. Să nu-şi fi scos Arghezi fiul de la Jilava? „Cum?” l-a întrebat Pienescu: „Uite-aşa, dragă, am vorbit cu Ana Pauker, o ştiu de cît era împachetatoare la «Facla»”. Pentru neştiutori, revista stîngistului N.D. Cocea, unde colabora la începuturi.
Într-un Medalion T. Arghezi, din „Viaţa literară”, martie, ’23, Al. Bădăuţă scrisese: „Acel majuscul A iniţial a fost parcă un destin”, ceea ce l-a acrit pe MRP. Avea să exulte: „Alfabetul marii poezii româneşti începe cu litera B, nu cu A”. Probabil B de la Beniuc şi de la Breslaşu, nu de la Blaga, Barbu, Bacovia.
În august ’53, Z. Stancu, în „Viaţa Românească”, pleda pentru tipărirea Comorilor îngropate. Nu i-a convenit lui „Benicucu”. În Discuţie despre poezie (1955), a cerut să nu se uite cît de decadent şi de rătăcit fusese Arghezi. Prin ’53-’54, Călinescu cerea dreptate pentru Arghezi. Într-o Notă informativă (a lui Virgil Florescu, din ’54) citim: „face mare agitaţie pentru reconsiderarea lui Arghezi”.
În ’54, Arghezi a revenit cu Prisaca. L-a publicat, la Editura Tineretului, întrerupînd surghiunul, un fost croitor, Nicolae Maxim. Din pricina asta ori ba, Maxim a fost înlocuit la conducerea editurii cu Al.I. Ştefănescu, „rotat” de la ESPLA, unde fusese promovat Petru Dumitriu. Salutase broşura lui Sorin Toma, pentru metoda critică limpede şi simplă: drum fără pulbere.
A mai trecut ceva vreme pînă cînd Arghezi s-a limpezit (marxist!), s-a împăcat cu Omul de tip nou, s-a curăţit lăuntric şi a urcat pe culmea artei realist-socialistă ca poet oficial.
Odată „clarificat ideologic”, în ’55 i-a apărut 1907 – peizaje. La medalia Ordinul Muncii clasa întîi a răspuns cu Cîntare omului, în ’56. A obţinut marele Premiu de Stat în ’57, a devenit „ales” MAN, în ’59. Ion Bănuţă i-a publicat o ediţie bibliofilă, pentru care a luat bani cu toptanul. În ’65, sărbătorirea de la Academie, titlul de Erou al Muncii Socialiste, premiul Herder, maşină cu şofer… A apucat şi căderea din vîrful USR a lui Mihai Beniuc, în fine, ca să nu mai indice din Turnul de veghe: „Băieţi, aceasta este arta”.
După ce a ieşit din carantină, poezia sa a încetat să fie nu numai bolnavă, dar şi contagioasă, „revoluţionarismul” (vocabula lui Sorin Toma) n-a mai părut superficial, ci salutar. Boris Buzilă era fericit că cititorii lui Arghezi nu vor mai simţi „pe limbă un gust amar”. M. Petroveanu a decis că s-a încheiat cu vechea poezie din „Cuvinte potrivite”, cu comportamentul de rob care ascultă de Domn şi scrie pentru el. În volumul Tudor Arghezi – poetul (EPL, ’61), „aprecia” cîştigul în laicitate, faptul că Arghezi se dezbărase de misticism „pentru totdeauna”. Greşea. N-a făcut-o nici în ultimele plachete: Frunze, Răzleţe, Noaptea, Litanii. În Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Minerva, ’74, Petroveanu avea să critice exact ce lăudase anţărţ: pasajele discursive din 1907 şi Cîntare omului.
Şi Crohmălniceanu şi-a schimbat dioptriile. În volumul Tudor Arghezi, ESPLA, ’60, urmărea „dialectica interioară a acestei creaţii”, cu exemplificări: de la poetul „plugului” la poetul răscoalei din 1907, „expresia unei conştiinţe revoluţionare luminate de idealurile clasei muncitoare”.
Arghezi a reînceput editarea operei complete. A găsit în Gh. Pienescu, cu care a lucrat 13 ani, „cîinele său păzitor”, după N. Gheran. Eu l-aş numi editorul păzitor, boier-editorul de care are nevoie acută orice autor. Precizează Gh. Pienescu (şi-l cred) că modificările în opera interbelică le făcea editura, nu Arghezi. Poetul schimba doar ce i se părea nereuşit, prost scris, exact cum se mărturisea în Talentul meu, tableta din 1946: „Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Sînt blestemat să stărui acolo unde altul fluieră şi trece (…) Cuvîntul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare”.
Numai că bătălia pixurilor (sau pixelilor) continuă şi postsocialist. Se dansează iarăşi pe vechea melodie cominternistă, dar cu paşii schimbaţi: stînga a dat-o pe dreapta. Ileana Vrancea şi S. Damian, re-ieşiţi în bătaia computerelor, vituperează ce altceva decît căderile, compromisurile scriitorilor „angajaţi”. Arghezi a dat puşcăria pe Academia RPR, unde a fost ales odată cu Beniuc, Bogza, Perpessicius, Vianu, Stancu… „Nu mi-s învăţaţi pantalonii pe fotoliu”, a zîmbit la propunerea de a fi academician. A cedat, aşa este, dar căderea lui n-ar trebui judecată nici de Ileana Vrancea, nici de Sami Damian, nici de Ov.S. Crohmălniceanu, cu atît mai puţin de Sorin Toma, cel desemnat să declanşeze măcelul şi-i scuzat: că ordinul a venit de la Răutu, că la scris ar fi fost ajutat de MRP… Neruşinare direct proporţională cu tupeul de combatant proletcult.
„Bătălia” Arghezi e mereu de purtat şi de recîştigat. „A scrie” e a face „din nou”, nota Meşterul. Poate că şi a interpreta corect înseamnă a face din nou.

VASILE GHICA

IUBIRE
AFORISME

Ca orice comoară, femeia este greu de păzit.
*
Cel mai divin instrument muzical rămâne tot trupul femeii îndrăgostite.
*
Dragostea – alt cui în coasta perisabilităţii.
*
O femeie îndrăgostită vede şi în Quasimodo un Făt-Frumos.
*
Unii nu rămân din dragoste decât cu transpiraţia.
*
Iubirea poate transforma o noapte de catran într-o constelaţie de luceferi.
*
Sunt bărbaţi care îşi scutură nevestele ca pe nişte pomi fructiferi.
*
Don Juan – acest toreador al iubirii.
*
Iubirea – această catapeteasmă a condiţiei umane.
*
Trupurile îndrăgostiţilor au desenat pe nisipul eternităţii cele mai frumoase poeme.
*
Când ştii să seduci, e păcat să mai şi domini.
*
Dragostea e tot ce a putut face omul dintr-o pedeapsă originară.
*
În definitiv, Don Juan a dus şi el o cruce.
*
Fiecare iubire are şi un Waterloo al ei.
*
Admir îndrăgostiţii pur-sânge. Nu corciturile.
*
Merităm să iubim. Chiar dacă ar fi să plătim impozit pentru fiecare sărut.
*
Femeile îşi câştigă florile mai întâi cu nurii, apoi cu cratiţa.
*
Ce-ar fi putut, oare să-i spună Don Juan Julietei?
*
Bărbaţii admiră femeile inteligente şi le preferă pe cele frumoase.
*
Prea mulţi au făcut scuipătoare din candela iubirii.
*
Să nu ne lăsăm conduşi de femei nemângâiate.
*
Ideile sunt precum amantele. Trebuie agitate mai întâi.
*
Mă tem că de la arc voltaic, iubirea a luat-o spre opaiţ.
*
A ajuns, iată, şi iubirea în marea groapă cu var a sentimentelor.
*
Iubirea – o sublimă caleaşcă spre rai.
*
Pe la treizeci de ani, tinerii pun frâu iubirii. Petru că trebuie să se căsătorească.
*
De regulă, în iubire te atinge un glonţ rătăcit.
*
Iubirea adolescentină poate înfrunzi şi stâlpii de telegraf.
*
După ce apare adulterul, căsnicia devine o instituţie second-hand.
*
O iubire poate dura şi cât statuia unui nor.
*
Iubirea stă să cadă de pe harta sentimentelor umane.
*
Epoca noastră i-a mai pus un bemol iubirii.
*
Iubirea arde. Dar, uneori, mai şi fumegă.
*
După căsătorie, devii ori fericit, ori filozof.
*
Au rezistat până la nunta de aur. Aşa ca să-şi facă în ciudă unul altuia.
*
Unei tinere îi trebuie multă îndemânare ca să sărute ca o începătoare.
*
Căsnicia este singurul război în care duşmanii dorm împreună.
*
Englezii se minunează că românii fac sex şi când nu sunt beţi.
*
Iubirea poate face din orice Figaro un Romeo.
*
Fetelor, când iubiţi, fiţi leoaice, nu biete păsări fără pene.
*
Trebuie să căutăm femeia ideală. Chiar dacă ştim că nu există.
*
Când iubesc, femeile superioare transformă instinctele în poezie.
*
Iubirea logodeşte cosmosul cu intimitatea.
*
Cumplita cruce a iubirii: fugim de lângă cei care ne iubesc, spre cei care nu ne vor.
*
Soţia îl tratează ca pe vioara a doua. Iar el e bucuros că încă mai figurează în orchestră.
*
O femeie trebuie să ştie când să fie Julieta şi când Andromaca.
*
În iubire, bărbatul care ştie să cânte are permanent la butonieră un trifoi cu patru foi.
*
Don Juan? Doamne, ce cazier sentimental!
*
Puţini se mai pot ridica zdraveni de sub şenilele unei mari iubiri.
*
În iubire eşti ori vioara întâi, ori a cincea roată la căruţă.
*
Bărbatul trebuie să ştie neapărat că din garderoba zilnică a femeii nu poate lipsi tandreţea.
*
Din iubirea noastră nu ies în pierdere nici îngerii, nici diavolii.
*
Iubirea poate fi lavă clocotită la 60 de ani, dar şi supă reîncălzită la douăzeci.
*
Când iubeşti şi cugeţi, cel puţin una din acţiuni este de prisos.
*
O frumoasă declaraţie de dragoste poate transforma haosul picăturilor de tandreţe într-un curcubeu.
*
Cele mai multe iubiri se împieliţează din priviri.
*
În iubire şi în artă se află bibliografia marilor noastre speranţe.
*
Căsătorindu-se, o femeie frumoasă schimbă puzderia de admiratori pe un singur critic.
*
Şi în iubire câştigă cel care ştie să dăruiască.
*
Don Juan a practicat tactica sufletelor pârjolite.
*
Artiştii au nevoie de dragoste. Cum să zbori cu o singură aripă?
*
Există deosebiri dintre sex şi lectură, în cazul bărbaţilor? Da. Lectură poţi să faci şi singur, fără să râdă cineva de tine.
*
Dintr-o iubire poţi pleca cu demnitatea în priviri, sau în portmoneu.
*
Există şi bărbaţi ideali. Dar sunt ai altor femei.
*
Adulterul – un cui bătut în sicriul marii iubiri defuncte.
*
Există destui bărbaţi inocenţi, care sunt siguri că pe ei nu-i înşeală decât memoria.

Distribuie: